Lupta, martie 1926 (Anul 5, nr. 1270-1295)

1926-03-02 / nr. 1270

Anul V, No. 1270 Director Politic CONST. MILLE ABONAMENTUL Pe 12 Suimi ...... 400 lei Pe 6 luni....................... 200 lei Pe 3 iunii ...... 100 lei HELASTIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, str. Sărindar, 12 Răspunderile Tomescu a fost un bandit de co­dru. Când a luat calea răului şi-a luat si răspunderea faptelor sale. Si ce vreţi mai mare răspundere de cât aceia de a fi adus în fata jude­­cătei si de a primi osânda la munca silnică pe viată. Ce răspundere poa­te fi mai mare, decât cu moartea, cum a si fost. El n’a avut măcar onorurile unei judecăţi cu brio. A fost împuşcat ca un câine şi pe de­asupra, ca ,pe vremea turcilor, i s’a tuat capul şi a fost trimis la Bu­cureşti, cum altă dată se expediau capetele celor daţi morţii, la Stam­­bul ! Iată dar un om care şi-a luat răs­punderea faptelor sale si le-­a plătit. Nimeni nu poate spune că nu a fost consecinţe cu actele sale. • Avem însă un alt bandit, de astă dată, netrăind prin păduri şi în mi­zerie, multumindu-se să desbrace călătorii, jucându-se în fiecare mo­ment cu libertatea si viata lui, cor­pul său fiind pus la preţ, urmărit de jandarmi si apărându-se de ei cum poate, în sfârşit un răzvrătit al societătei si câte­odată, un răz­bunător al celor oropsiţi cai si dân­sul. Celălalt bandit însă ai mănuşi si în frac, te strânge de gât, supri­mă toate libertăţile publice, îti fură votul ca si averea,* te bate sau te ucide, prin oamenii lui, nerăspunză­­­tori ca si dânsul. In totdeauna când este luat de scurt, foarte patetic si cu ifos, se bate cu pumnul în piept si declară în mod solemn că-si ia toate raspunderile. Să ne ferească Dumnezeu să in­sinuăm că răspunderile sale sunt identice cu cele ale lui Tomescu. Nu. Nimeni nu-l pândeşte în mij­locul codrului sau la drumul mare, nimeni nu a pus şi ni­ pune preţ pe capul său, cum s-a pus pe capul lui Tomescu. Nu ne gândim nici de departe, că-i vorba de o răspundere violentă şi brutală. De altfel dispa­riţia oamenilor politici, prin moarte bună sau rea, nu rezolvă nimic. E vorba dar numai de răspunderile politice si cele penale cari se pre­văd prin legi si prin Constituţie, contra miniştrilor necinstiţi, abu­zivi si fără de lege. Ori de această răspundere isi bate joc d. Brătianu, ca de paipucii Maicei Domnului. Răspundere? Dar cui să răspundă? El ştie bine că ţara românească este sat fără câini, satul lui Cre­mene. Şi dacă se găsesc oameni cari în­ţeleg că trebuie să-l tragă la răs­pândiră, apoi aceşti oameni sunt opriţi să-şi facă datoria de către cineva, care deşi este regele unui stat constituţional, taie şi spânzură şi protega este e cine are poftă. Protejat şi acoperit de suveran, d. I. Brătianu ştie bine că poate fa­­ce tot ceia ce vrea. E dictator a­tot­­puternic. Dar nu înţelegem de ce joacă comedia răspunderilor, când ştie foarte bine că el este nerăspun­­zător- întocmai ca si regele. II­­ . • Răposatul Tomescu, a fost în a­­devăr răspunzător de faptele lui rele D. Brătianu nu a răspuns niciodată si nici nu răspunde de faptele lui, tot atât de rele si poate mai rele decât acelea ale banditului Tö­mesen CONST. MILLE Un nou factor electoral ? — Apropos pe„înfiorătoarea crimă*­ dată Vaslui — Urletele guvernului la Bucureşti împotriva celor peste 50 de centre cari au fost decretate neromâneşti fiindcă au ales listele opozifiunei, au luat in provincie proporţiile unei calamităţi naţionale. Un cetitor ne trimite foaia libe­rală din Vaslui ,care ’Și începe ar­ticolul asupra căderei listei liberale, cu aceste cuvinte: ,înfiorătoarea crimă s’a săvâr­șit’’. Crima e că alegătorii evrei — pe cari foaia liberală ii evaluiază la 70^ — ri ar fi votat lista pusă la Vas­lui de partidul liberal. Deşi nu ştim cum, sub­ secretul votului, se poate face asemenea afir­maţie, suntem gata să admitem că ,,înfiorătoarea crimă” s’a săvârşit— mai ales că noi credem că nici can­didaţii pe cari cu de-a sila guver­nul i-a bombardat pe listele sale nu au votat cu el, necum alegătorii evrei. La Vaslui, foaia guvernului, tra­tează aceasta ca o neagră ingrati­tudine a alegătorilor evrei fată de „protectorul” lor., d. Vasile Sassu si-i ameninţă cu toate fulgerile, dar med cu seamă cu toate șicanele po­­titenesti privitoare li închiderea prâ­valiilor — ceiace arată că ,protec­toratul” democratic al Partidului li­beral e valabil în funcţiune de scla­vie politică. Suntem convinşi că d. Sassu liberal mai sincer ca partidul său, dar d. Sassu e destul de luminat ca să înţeleagă că ,protectoratul” a­­cordat evreilor de guvernul actual a fost de aşa natură încât alegăto­rii evrei ar fi meritat cu drept cu­vânt calificativele de lipsiţi şi de curaj şi de demnitate omenească dacă ar fi votat pentru un aseme­nea guvern. Nu d. Sassu, ci guvernul a luat şi păstrat atitudinea pe care a avut-o de trei ani încoace fată de excesele împotriva populaţiei e­­vreeşti, după ce la venirea sa la cârmă, a cerşit voturile evreilor prin sinagogi, imde d. Vintilă Bră­tianu si aghiotantii săi tint­au dis­cursuri. Prin urmare, nu cu d. Sassu a­veau de furcă alegătorii evrei din Vaslui, ca si cei din întreaga tară, ci cu guvernul liberal. De aici însă până la mascarada guvernului de a scoate urlete că evreii sau trântit în peste 50 de cen­tre de mâna­­ntCitu este oarecare distanță. A face peste noapte din alegăto­rii evrei un factor electoral decisiv în România întregită a 14 milioane de români este încă una din acele fumisterii la cari a putut recurge ma­rele partid liberal în desperare de cauză, văzânduse zdrobit în ale­geri. Adevărul curat e că alegătorii e­­vrei se înregimentează şi ei tot mai mult în cadrele partidelor politice, cum e firesc să fie şi cum o arată evoluţia în toate ţările. Natural că se retrag din partidele în cari nu uit figura cu demnitate. E un fe­nomen al raporturilor de la cauză la efect. Dar ceiace, e îmbucurător pentru toate spiritele cari se gândesc se­rios la consolidarea noastră naţio­nală este fenomenul manifestat il­eum şi în Ardeal, al părăsirei de către evrei a pasivitatei politice, scumpe vână eri elementelor ma­ghiare. D. Ghiulea semnala eri în­­Au­roră’ toată însemnătatea acestui reviriment, căci, aliindu-se cu opo­ziţia românească, alegătorii evrei din Ardeal, prin chiar conducătorul lor, d-rul Teodor Fischer, ei au a­­pucat o cale nouă, au scos din su­fletul lor ideia de stat maghiar si au inlocuit-o cu ideia de stat român. Cu drept cuvânt, d. Ghiulea spu­ne că prin aceasta, ir­edenta ma­ghiară a căpătat o lovitură de moar­te, iar poporul românesc un aliat real si credincios. E mult mai serios a privi proble­ma sub acest aspect decât sub a­­cela al „Miorătoarei crime” de la Vaslui­­ S. U­ R. Să fugim de politică Elena Theodorini Deunăzi primeam încă rândurile ei scrise cu aceiaș energie a mânei, cu aceiaș fermecătoare intelectuali­tate. Nu bănuiam însă că vor fi ulti­mele s­cu­rii cei şeaptezeci de ani pe cari î i purta verde pe umeri. Totuși când mi-a scris acum trei ani din Monte-Video, după lungă vreme de profesorat în America de Sud, că vine în ţară, ceva îmi şoptea că pasărea măiastră, care ştia cânta aşa frumos, se întorcea să moară sub cerul tarei în care s’a născut. Descendentă dintr’o rasă de artişti craioveni, rudă cu Aristizza Roma­­nescu, Elena Theodorini a grefat cul­tura ei artistică occidentală pe un temperament dramatic în care vibra Orientul. Acesta e secretul grandioa­sei sale ascensiuni în cariera pe ca­re a făcut-o în Italia, Spania, Por­tugalia şi America de Sud. Numele ei era și este încă rostit cu evlavie și respect de toți marii cân­tăreţi: o întreagă şcoală — aceea a nobleţei cântului — se rezuma în talentul, prestigiul şi autoritatea ei. Era o vreme — când la Curtea Spaniei Elena Theodorini era divi­nizată şi la marele Teatru Regal din Madrid considerată — ca craiovean­­ca—drept cea mai mare „Giocondă" la opera lui Ponchilli. Dar „Navareza“ ei ? Dar „Leono­ra“ din Trovatore ? Dar Amneris în Aida“ ? Muziciană până în vârful unghii­lor, temperament de scenă plin de impetuozitate, Elena Theodorini a­­dăuga la aceste însușiri o inteligentă superioară, care nu se manifesta nu­mai­ în artă, ci şi în întreaga ei per­sonalitate. O asemenea cântăreaţă era indi­cată a deveni o profesoară în stil mare şi­ nu puţini sunt artiştii şi ar­tistele cari au ieşit din mâna ei, fă­când cariere strălucite, cum nu pu­ţine sunt artistele mari cari î şi fă­ceau o glorie din a studia un rol cu Elena Theodorini. Era o Malibran, o Viardot a noas­tră atunci când faima strălucire­ sare nu o putea resfrânge asupra ţa­rei decât din depărtări şi numai rare ori pe scenele româneşti. Viaţa ei aparţine însă desvoltărei operei române şi în viitoarea ei clă­dire , măreaţă, bustul Elenei Theodo­rini va orna vestibulul, alăturea de al Haricleei Darclée, a lui Gabria­­lescu şi „Giovani“ Demetrescu. E. D. P. stîv 4 Pagini 2 Lei Direcţia: 58/78. — Secretariatul 58/74. — Administraţia 58/78. Cine vine la guvern -- Nici vara secret — Acum câteva zile „Adevărul” a pu­blicat un interview al unuia din pro­prii săi colaboratori, dar în acelaşi timp şi unul dintre coducătorii par­tidului ţărănist, prin care se desem­na în mod foarte clar conturul, si­lueta viitorului guvern Mai mult decât atât: din acelaşi interview se desprindea, cu aicelaşi claritate, şi cine este omul situaţi­unei. Interview-ul pe care-l relevăm şi pe care d. D. Stere l-a publicat în „Adeverul” a avut de scop tocmai să edifice opinia publică asupra mo­dului cum va fi constituit guvernul de mâine. D. Stere a spus-o cu o­­bicinuita d-sale modestie: factorul esenţial al guvernului de mâine va fi partidul ţărănist şi omul esenţial al guvernului de mâine va fi d. Stere. Acei cari au cetit interview-ul de care vorbim aşa l-au înţeles. De altfel, recunoaştem, d. D. Stere a fost cât se poate de clar asupra a­­cestor două puncte. După 48 de ore însă „Adevărul" se întreabă, cu o vădită îngrijo­rare, cine vine la guvern ? In ju­rul acestei Întrebări publică două coloane din cari transpiră un ,,de­fektem“ foarte calculat cu vădita tendinţă de-a demoraliza partidul naţional. Argnţiile şi lamentările „Adevăru­lui” nu vor avea efectul pe care-l urmăreşte. Nu se va emoţiona ni­meni de această jelanie cu multe subînţelesuri. Dar oare ce s’a întâmplat ca du­pă cel ,,Adevărul" a fost edăficart de „un factor esenţial” cum va fi constituit guvernul de mâine să afirme a treia zi că azî nu se intre­zărește măcar conturul, silueta a­­cestui guvern. Mai mult de cât atât , „Adevărul" afirmă că suve­ranul n’are măcar un criteriu sigur pentru a-și putea fixa o hotărâre ! încă odată : ce anume fapt nou s’a ivit în aceste din urmă 48 de ore care să facă pe „Adevărul" să arunce peste bord guvernul ţâră­­­nist cu factorul ei esenţial cu tot, şi să se lamenteze că nici măcar nu se întrezăreşte „silueta guver­nului de mâine" ? ! Şi pe ce anume fapt nou se înte­meiază „Adevărul" afirmând că regele n’are măcar un criteriu pen­tru a rezolvi criza de regim ? Nici. „Viitorid” n’a prezentat pâ­nă aci în astfel situaţia, pentru mo­tivul foarte simplu că inspiratorii şi patronii foc­i guvernamentale cu­nosc periool criteriul după care re­gele va rezolvi criza de regim, îl cunosc mai ales de când s’a întoc­mit statistica asupra victoriei elec­torale a guvernului. Asemenea cei dela „Viitorul” nu s’au hazardat până azi și nu se vor hazarda să afirme că nu întrevăd guvernul de mâine. D. I. Brătianu nu numai că l-a întrevăzut de mult dar acum știe pertinamente cina va fi succesorul său. Pentru a justifica oarecum nedu­merirea sa profundă asupra succe­siunea la guvern, ,Adevărul” filozo­fează asupra necesitatei unirei par­tidului țărănesc cu cel național pen­tru a ajunge la concluzia că fără a­­ceastă unire nu întrevede măcar silueta viitorului guvern ! Suntem departe, foarte departe, de afirmarea d-lui Stere că guver­nul de mâine va fi ţărănist şi d-sa factor esenţial ! La urma vinei „Adevărat’ îşi dă seama că suntem­ în plină criză şi regele va găsi un criteriu oarecare pentru a o rezolvi. Din argumentare­ în argumentare—nu mai vorbim de temeinicia ei—.Adevărul” ajunge la sfârşit, să întrevadă că dacă regele va primi un guvern fără ţărănişti a­­cel guvern va fi nu numai un gu­vern slab, dar şi un guvern de dic­­tatură. Iar pe ultima pagină a ace­­luiaş număr ziarul citat lansează din nou, chiar eventualitatea constitui­­rei unui guvern de­„ dictatură mi­litară, a unui guvern general Pre­sam Câ­nd am ajuns la concluzie „Adevărului" ne-am explicat de ce nu Întrezărește măcar silueta guvernului de mâine! Tocmai fiind că toată lumea politică știe că nu mai este nici un secret asupra mo­dului (mp­­e îl rezolvată criza, toc­mai fiindcă situaţia­ Internă indică foarte clar regelui după ce anume criteriu să rezerve criza tocmai fiindcă partidul national este arbi­trul incontestabil al situaţiunei, tocmai de acela „Adevărul" scutu­­rându-se de profeţia d-lui Stere se lamentează cumplit şi exasperat se Întreabă : cine vine la guvern, ge­­neralul Preşan ? Dacă într’adevăr cel dela „Ade­­vărul" nu ştiu încă cine vine la guvern, dacă nici loteria pe care au lansat-o nu l-a edificat, atunci să le facem acest serviciu cari­tabil, pentru a-i scoate din chinui­toarea nedumerire şî să-i spunem noî cine vine. Vine partidul național cu sau fără țărănişti. A. W. Granate O călătorie regală Inchipuiţi-vă că regelui i-ar veni pofta să viziteze România Mare şi — acum de despărţire — lar lua şi pe d. Ionel Brătianu. Să ne închipuim că săntem în solda d-lui Romulus Voinescu Şi să-l urmărim. Iată-l pornind din gara de Nord, unde lar saluta pe Suveran prima­rul Capitalei — un opozant. D. Io­nel Brătianu strâmbă elegant din nasul d-sale autoritar.­­Ajung la prima stafie principa­­­lă: Ploeşti Aci, cu pâine şi sare îi iese suveranului în cânte — un o­­pozant. D. Brătianu se încruntă se­ver.­­ Dar trenul porneşte şi nefiind un tren personal sau de marfă nu se opreşte la Mizil, cum ar fi dorit, plin de speranţe, primul - ministru, ştiind că aci tava cu pâinea Şi sar­­ea tradiţională ar fi purtată de un tiberil, ci staţionează la Buzău. Aci işi face apariţia pe peron — un o­­pozant! D. Brătianu începe să de­vie liliachiu! ...Şi trenul rulează meci depar­te: R.­Sărat, Focşani, Adjud, Te­cuci... D. Brătianu e disperat: numai primari opozanţi! — Maiestate, să luăm altă rută, că pe asta, sufăr de rău de mare. Suveranul zâmbeşte sub mustaţă, trage din trabuc şi admite, plin de compasiune pentru primul său sfet­nic. Trenul regal schimbă macazul şi nimereşte la... Brăila! A fi, pe pe­ron — un primar opozant şi încă de mare calibru: dr. Demetrescu-Brăila! D. Ionel Brătianu e conabiu la fa­ţadă ! — Maiestate, o mică plimbare la Galaţi cu vaporul ? Regele, franzelos la suflet, a­­probă. Dar la debarcaderul Galaţi­lor, se profilează silueta rotofeie a d-lui primar Caramfil, opozant cu cerul gurii negru, care a cucerit nu numai oraşul ci şi judeţul ! — Maiestate, în sezonul acesta, aerul de mare e admirabil. N’a­i voi să ne îndreptăm spre Constanţa ? — Vrei d-ta ? Ce nu fac eu pen­tru d-ta ? Şi iată pe rege cu primul ministru ajunşi pe peronul gării Constanta. O pâine invoaltă, rumenă, e prezen­tată de tavă de argint de d. dr. Pi­­lescu ! D. Brătianu simte că i se nileşte ceva in suflet, căci d-rul a­­cest­a e si el un vajnic opozant! ...Si tot aşa, porneşte regele pe altă linie, însoţit de premierul său, agăţat de nădejdea că doar-doar vor fi întâmpinaţi şi de câte un primar liberal. Piteşti — opozant — Craiova, idem — Caracal la fel, T.­Severin aşişderea. Timişoara opozant... D. Brătianu simte o tihneală tra­gică şi supremă la lingurea 1 Maiestate, interese înalte dp. Stat mă recheamă la Florica. Dacă aţi voi să continuaţi singur călă­toria... Şi regele, moale la inimă, tot mes­tecându-şi trabucul, se îndură şi-Şe concediază sfetnicul, ştiind că a­­cesta va pregăti o revanşă teribilă si va plimba întro zi pe linia Cu­ciuc-Cuius-Pipirig-Coltenii de jos, unde, de­sigur, pe monumentalele peroane ale acestor metropole tipia locală va fi prezentată regelui de. primari liberali!... MAXIMIN Accidentul ambasado­rului Franței la Var­şovia VARŞOVIA. 1. (Rador).­­ Su­ferind un accident, ambasadorul Franţei d. de Panafieu si-a fractu­rat tin picior. Medicii au constatat că vindecarea va reclama câteva săptămâni. Marele banchet de a­dio, organizat pentru Duminică la ipresidentia Consiliului a fost revo­cat. Deasemenea şi audienţa so­lemnă, fixată pentru Luni, când ambasadorul francez trebuia să re­mită scrisorile de rechemare la pre­şedintele republicei. La o recunoaştere a meritelor excepţionale, preşedintele, republi­ca a conferit d-lui de Panafieu ma­rele cordon al ordinului „Vulturul Alb", suprema distincţie poloneză. C. de PANAFIEU Roman-Caracal „Viitorul" e arhifericit ! Ţara „neaoşă", oraşele cu români de baştină, nu cu „populaţie impes­­triţată", au ales la balotaj listele li­berale. Aceste liste au fost alese şi la Ro­man şi Bacău, unde există şi un im­portant contingent de alegători e­­vrei. Oamenii aceştia sânt foarte modeşti, şi n’au altă pretenţie decât ’aceea de a fi socotiţi drept cetăţeni pacinicî şi loiali şi nu râvnesc la gloria imposibilă de a­­ se «pune efi sânt români de baştină şi că «e trup din plăeşii lui Ştefan Vodă, totuşi, „Viitorul" »’a încăpăţânat şi vrea să-î scoată numai decât ca veri primari cu hatmanul Arbore ! Dar exact în aceeaşi zi opoziţia s’a ales la Caracal, un oraş ...„in­ternaţional", extrem de „împestri­ţat“ ! Intr’adevăr, cine nu ştie că Cara­calul­ geme de evrei, greci, bulgari, ruşi, tătari, toate naţiile au cucerit patria Brătăşenilor şi Orovenilor, nu­mai români nu sânt, nici de săr­mânţă ! Bietul nenea Pavlic­. Iată l­a coz ceauş la Sinagogă, iar ţupănul Tu­dor Oroveanu, prezentat sub formă de tătar cu ochii cât gămălia chibri­tului I DESCA NOTE 1 M Un­ir* ...Este, — opinează Jean de Pier­­refeu într’un foileton, — autorul fai­mosului roman Maria Chapdelaine. E Louis Hémon. Ca şi romancierul american, Hé­mon a dus o viaţă de pustnic şi pri­beag. Ca şi acesta a cutreerat cu un toiag în mână şi cu tolba la spate, ţinuturi aspre, departe de oameni şi în vecinătatea liniştită a firei. Au scris amândoi cărţi deasupra cărora privirea e atrasă magnetic, dar au trăit o viaţă mai frumoasă şi mai zguduitoare decât toată opera lor. Editorul care a descoperit roma­nele găsite în tolba lui Hémon scria, între altele, în prefaţa ultimei opere a acestuia tipărită recent: „El n’a lăsat nici un prieten, nici o scrisoare, nici o destăinuire, nici o anecdotă, o viaţă permanent fe­rită, un şir de dispariţii”. Dintr’o bună familie, autorul „Mă­riei Chapdelaine“ ar fi putut să tră­iască normal, burghez. A preferat, însă, cartierele meschine şi viaţa interlopă a Londrei pierzându-se în gloata anonimă, — el însuşi anonim. A preferat apoi întinderea pustie a Canadei, — vagabond şi servitor de fermă, — fugind cât mai mult de viaţa civilizată şi răpus de Civiliza­ţia întrupată Intr’o locomotivă de tren care l-a strivit dealungul unei linii. Şi London şi Hémon fac parte din familia marilor vagabonzi. Totuş se deosibesc de aceştia prin determi­nantul sufletesc. Unii au fost aven­turieri din pricina condiţiilor mate­riale, vitrege. Alţii au cutreerat prin lume dorind s’o cunoască în cele mai varii aspecte ale ei. Jack London şi Hemon au cul­ea­­rat lumea cu singurul scop de-a e­­vada, eroic şi disperat, din ea. La acest rezultat a dus civilizaţia. Lupta dintre oameni a îmbrăcat for­me sălbatece şi a săpat prăpăstii între ei. Cei înzestraţi cu muşchi so­lizi îşi păstrează locul sau pun stă­pânire pe alte locuri. Cei cu nervii tari înfruntă bătălia. Ce­i cari nu au nici braţe sănătoase şi nici nervi de oţel, sufăr înfrângerea, se neuraste­­nizează, fug din viaţă sau fug nu­mai de lume, — ca London şi Hé­mon. E un eroism şi acesta. Dar nu-i recomandabil şi nu e de esenţă superioară. Căci adevăratul eroism, definit ad­mirabil de un alt scriitor, însemnea­ză a cunoaşte lumea, a o, înţelege şi­ a o iubi. A o suporta, în orice caz. ION PAS C Marţi 2 Martie 1928 Director EMIL D. FAGURE PUBLICITATEA Se primeşte direct la administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate 2 LEI NUMARUL IV TARA 4 LEI IV STRĂINĂTATE Greva studenţilor Comunicatul Senatului universitar Iată textul comunicatului trimis ziarelor: Senatul Universitar întrunit în ziua de Vineri 26 Februarie a exa­minat situaţiunea creată în Univer­sitate prin încercarea de grevă ge­nerală organizată de fostul Centru studenţesc. Senatul a ascultat referatul d-lui Rector asupra audienţei acordate Preşedinţilor de Societăţi studen­­ţeşşti în care s-a discutat cererile prezentate Senatului de studenţi, aşa cum figurează în comunicatele imprimate, care au fost prezentate Rectorului. Senatul Universitar constată în unanimitate că cele mai multe din aceste cereri ies cu totul din cadrul Universităţii noastre şi nu pot fi re­zolvite decât prin legi prezentate de guvern şi adoptate de Parla­­ment. Asupra acestor legi Ministe­­rul Instrucţiunii va trebui să ceară avizul celor patru Universităţi, iar nu numai cel al Universităţii noas­tre, care nu-şi poate impune păre­rea sa şi prin urmare nu poate re­zolvi singură asemenea chestiuni. 1) Sunt unele puncte care nu au nimic de a face cu Universitatea, ci constitue un întreg program de guvernământ. Aşa este punctul 3: „încuraja­rea elementelor naţionale pentru­­ a păstra caracterul etnic al culturii noastre; măsuri de prevedere so­cială şi naţională pentru ca în toate ramurile de activitate să pri­­me­e elementul autohton; Statul să înfiinţeze căminuri, cantine, labo­ratoare, biblioteci, clinici şi loca­luri suficiente pentru studii”. Ase­menea desiderate privesc Statul şi Guvernul şi nu pot fi soluţionate cu hotărâri ale Senatelor Universitare. II) Alte desiderate privesc politica externă a ţării. De ex. punctul 18 ,.Intervenţia Guvernului pentru sus­ţinerea şcoalelor şi bisericilor ro­mâneşti din alte ţări, în special în Macedonia şi Valea Timocului, a­doptând sistemul de reciprocitate şi represalii în caz de refuz”. Ase­menea desiderate se referă la poli­tica externă a ţării privind diferite guverne în succesiunea lor. III) Alte desiderate se referă la chestiuni privitoare la alte Univer­sităţi şi în care Senatul şi Univer­sitatea din Bucureşti nu pot avea nici un amestec. Da exemplu punc­tul 2: „Studenţimea Română creş­tină, profund indignată , prin înde­părtarea samavolnică a d-lor pro­fesori A. C. Cuza şi Leatris de la U­­niversitatea din Iaşi, protestează cu ultima energie.... etc.“. Acest de­­siderat se referă la primirea demi­siilor acelor domni profesori, de­misii data de­ bună voie şi primite de Ministerul Instrucţiunii, fără nici un amestec al Universităţii din Bucureşti, IV) Alt desiderat, străin cu totul Universităţii noastre, este desidera­­tul No. 14: ,,Modificarea programu­lui Academiei de Drept din Oradia Mare... suprimânduise examenul special de licenţă. Acest deziderat referitor la o şcoală guvernată încă de legiuirile din Ardeal, nu privesc întru nimica Universitatea noastră şi este chiar straniu ca studenţii noştri Români să ceară uşurarea e­­xam­ienelor într’un centim unde populaţia cuprinde peste 95% ele­mente de origină etnică streină. V) Desideratele dela punctele 1, 4, 7, 9, 13, 15, nu se pot realiza chiar dacă ar fi în oarecari măsuri întemeiate decât prin legi speciale, care ies din competența Senatului Universitar.. VI) Alte desiderate se pot rezolvi pe cale de­ regulament promulgat pr­in înalt Decret Regal, în care a­­vizul Senatului Universitar din Bu­curești poate interveni numai ală­turi de avizele celorlalte Universi­tăţi şi acestea în măsura în care a­­cele avize vor fi acceptate de Minis­terul de Instrucţie şi de Consiliul de Miniştri, cu jurnalul căruia se decretează regulamentele de admi­nistraţie publică. Aşa este punctul 5, referitor la regulamentul Univer­sitar de Ordine şi disciplină, învi­nuit de studenţi că sugrumă orice libertate studenţească şi cetăţe­nească (1). De altfel cererea studen­ţească nu precizează din dispozi­­ţiunile acelui regulament care se pretinde că sugrumă toate libertă­ţile, afară de aceea de a tulbura mersul regulat al învăţământului. VII) Din 18 deziderate prezentate nu­mai cinci sau şease ar intra în competinţa Senatului Universitar şi dintre acestea unele sunt soluţio­nate, punctul 6 (aprobări de socie­­tăţi studenţeşti) altele studiate com­plet şi gata de soluţionare (punctul 8 participarea studenţilor la condu­­cerea căminurilor şi cantinelor), iar altele pe cale de studiu (de ex. punctul 7, care depinde de o modi­ficare a legii învăţământului supe­rior. Facultăţile fiind consultate încă de la începutul anului curent şi mai multe au trimes avizele lor. Senatul Universitar va examina­ într’o viitoare şedinţă aceste câteva puncte care privesc Universitatea noastră. El sfătueşte pe studenţi să înce­teze orice tulburare a cursurilor căci prin aceasta se deserveşte chiar cultura naţională şi se îm­piedică, în loc de a se ajuta, amelio­rările ce sunt în studiu. Parisul pesta o sută de ani In una din ultimele şedinţe ale consiliului municipal Parisian, s’a schiţat imagina fantastică a Pari­sului, în o sută de ani de azi înainte. Referentul şi-a încercat raportul cu cuvintele acestea: „Parisul e cel mai mic oraş mare al Europei“ In nici un alt oraş al lumii vechi, pe o suprafaţă relativ mică, nu locuesc atâţia oameni. Parisul şi periferiile sale numără azi 4.200.000 locuitori, inclusiv străini, locuind în hoteluri şi pensiuni- cu vre­o 600.000 mai mulţi decât Berlinul. Dar suprafaţa acestui oraş e odată şi jumătate mai mare decât a Parisului. Pe o suprafaţă de 7.809 ha, trăesc la Paris 4.200.000 oameni. Numai în America se pot vedea cazuri ana- toage oraşele mari americane au însă posibilitatea să clădească sgâ­­rie-nouri, aşa încât lipsa de teren e înlocuită prin clădiri înalte. Ordonanţele existând azi la Paris, interzic clădirea imobilelor, ce ar trece peste 9 etaje normale. Dacă aceste ordonanţe nu vor fi abrogate, nu va mai rămâne alt mij­loc, decât a se doborî forturile Pa­risului, aşa încât oraşul să se re­verse în voe peste linia de fortifi­caţii­ Din 110 ani acestea strâng ora­şul ca un zid de fier, oprind des­­voltarea normală a oraşului în extindere. Parisul are cele mai pu­ţine parcuri, prin comparaţie cu celelalte oraşe mari europene, de­oarece numai 2 luni­ la sută din su­prafaţa sa, sunt plantate cu arbori. De aceea, cuvântul de ordine de azi e: „Jos cu fortificaţiile Parisului“. Războiul mondial a arătat până la cea mai puternică evidenţă, că e­­le nu mai pot ţine piept strategiei moderne militare, neputând fi de nicun folos faţă de atacul aerian al avioanelor. Iar Parisul actual, aşa cum e, nu mai poate primi him­ea cea multă, ce vine spre el PESTE O SUTA DE ANI Dacă un parizian de azi, se va deş­tepta în anul 2000 din somnul morţii, el ar vedea un Paris,de care azi abia poate visa. Marea de case, pe cele două ţărmuri ale Seriei va acoperi o suprafaţă de 15.000 ha., iar micile localităţi periferice de azi, vor fi fost demult înglobate părtei centra­le a oraşului. Acolo, unde se înalţă azi fortificaţiile, vor fi în anul 2000, amenajate admirabile terenuri spor­tive, alee umbroase vor îmfrumuse­­ţa necunoscute perspective noui, iar parcurile vor creea o­aze de fru­museţe rustică în oceanul de asfalt. Numai vechea Ciré şi Cartierul La­tin vor trebui să-şi păstreze frumo­sul caracter de azi, neschimbat. De cealaltă parte a Seriei, sgârie­­nouri formidabili, se vor ridica spre cerul limpede. Intre aceste palate cu 40 până la 50 etaje, nu va mai fi aşa de uşor, să găseşti silueta turnu­lui Eiffel. Intre timp scheletul de metal al turnului va fi schimbat şi el, Eiffel devenind staţiunea princi­pală a telefoniei, telegrafiei şi foto­grafiei fără fir. Pe bulevardele de altă dată nu vor mai fi pietoni. Electromobile vor trece cu iuţeala fulgerului, unul pe lângă altul. Tramvaele electrice au dispărut şi ele fără de urmă, iar pietonii nu-şi vor mai face apariţia decât pe străzile subterane. Aci, care va vroi să facă o mică plimbare la aer curat, va folosi în acest scop, unul din acele mici şi e­­legante helicoptere, aeroplane ur­­cându-se vertical în­­sus, puse la dis­poziţia­ publicului amator, în câteva garaje, situate în diferite părţi ale oraşului. In centrul oraşului pietonii se vor servi de „trotuarul rulant“, experi­mentat încă din 1925. Metroul, în anul 2000, va fi mijlo­cul de locomotiune al periferiilor. Automobile particulare vor mai fi puţine. Helicopterul le va fi în­vins. Câţi locuitori va avea Parisul în anul 2000? Luându-ne după creşterea rapidă de azi, a numărului acestora, nu e exclus, ca atunci, să locuiască în Paris 8.000.000 oameni. f

Next