Lupta, martie 1926 (Anul 5, nr. 1270-1295)
1926-03-02 / nr. 1270
Anul V, No. 1270 Director Politic CONST. MILLE ABONAMENTUL Pe 12 Suimi ...... 400 lei Pe 6 luni....................... 200 lei Pe 3 iunii ...... 100 lei HELASTIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, str. Sărindar, 12 Răspunderile Tomescu a fost un bandit de codru. Când a luat calea răului şi-a luat si răspunderea faptelor sale. Si ce vreţi mai mare răspundere de cât aceia de a fi adus în fata judecătei si de a primi osânda la munca silnică pe viată. Ce răspundere poate fi mai mare, decât cu moartea, cum a si fost. El n’a avut măcar onorurile unei judecăţi cu brio. A fost împuşcat ca un câine şi pe deasupra, ca ,pe vremea turcilor, i s’a tuat capul şi a fost trimis la Bucureşti, cum altă dată se expediau capetele celor daţi morţii, la Stambul ! Iată dar un om care şi-a luat răspunderea faptelor sale si le-a plătit. Nimeni nu poate spune că nu a fost consecinţe cu actele sale. • Avem însă un alt bandit, de astă dată, netrăind prin păduri şi în mizerie, multumindu-se să desbrace călătorii, jucându-se în fiecare moment cu libertatea si viata lui, corpul său fiind pus la preţ, urmărit de jandarmi si apărându-se de ei cum poate, în sfârşit un răzvrătit al societătei si câteodată, un răzbunător al celor oropsiţi cai si dânsul. Celălalt bandit însă ai mănuşi si în frac, te strânge de gât, suprimă toate libertăţile publice, îti fură votul ca si averea,* te bate sau te ucide, prin oamenii lui, nerăspunzători ca si dânsul. In totdeauna când este luat de scurt, foarte patetic si cu ifos, se bate cu pumnul în piept si declară în mod solemn că-si ia toate raspunderile. Să ne ferească Dumnezeu să insinuăm că răspunderile sale sunt identice cu cele ale lui Tomescu. Nu. Nimeni nu-l pândeşte în mijlocul codrului sau la drumul mare, nimeni nu a pus şi ni pune preţ pe capul său, cum s-a pus pe capul lui Tomescu. Nu ne gândim nici de departe, că-i vorba de o răspundere violentă şi brutală. De altfel dispariţia oamenilor politici, prin moarte bună sau rea, nu rezolvă nimic. E vorba dar numai de răspunderile politice si cele penale cari se prevăd prin legi si prin Constituţie, contra miniştrilor necinstiţi, abuzivi si fără de lege. Ori de această răspundere isi bate joc d. Brătianu, ca de paipucii Maicei Domnului. Răspundere? Dar cui să răspundă? El ştie bine că ţara românească este sat fără câini, satul lui Cremene. Şi dacă se găsesc oameni cari înţeleg că trebuie să-l tragă la răspândiră, apoi aceşti oameni sunt opriţi să-şi facă datoria de către cineva, care deşi este regele unui stat constituţional, taie şi spânzură şi protega este e cine are poftă. Protejat şi acoperit de suveran, d. I. Brătianu ştie bine că poate face tot ceia ce vrea. E dictator atotputernic. Dar nu înţelegem de ce joacă comedia răspunderilor, când ştie foarte bine că el este nerăspunzător- întocmai ca si regele. II . • Răposatul Tomescu, a fost în adevăr răspunzător de faptele lui rele D. Brătianu nu a răspuns niciodată si nici nu răspunde de faptele lui, tot atât de rele si poate mai rele decât acelea ale banditului Tömesen CONST. MILLE Un nou factor electoral ? — Apropos pe„înfiorătoarea crimă* dată Vaslui — Urletele guvernului la Bucureşti împotriva celor peste 50 de centre cari au fost decretate neromâneşti fiindcă au ales listele opozifiunei, au luat in provincie proporţiile unei calamităţi naţionale. Un cetitor ne trimite foaia liberală din Vaslui ,care ’Și începe articolul asupra căderei listei liberale, cu aceste cuvinte: ,înfiorătoarea crimă s’a săvârșit’’. Crima e că alegătorii evrei — pe cari foaia liberală ii evaluiază la 70^ — ri ar fi votat lista pusă la Vaslui de partidul liberal. Deşi nu ştim cum, sub secretul votului, se poate face asemenea afirmaţie, suntem gata să admitem că ,,înfiorătoarea crimă” s’a săvârşit— mai ales că noi credem că nici candidaţii pe cari cu de-a sila guvernul i-a bombardat pe listele sale nu au votat cu el, necum alegătorii evrei. La Vaslui, foaia guvernului, tratează aceasta ca o neagră ingratitudine a alegătorilor evrei fată de „protectorul” lor., d. Vasile Sassu si-i ameninţă cu toate fulgerile, dar med cu seamă cu toate șicanele potitenesti privitoare li închiderea prâvaliilor — ceiace arată că ,protectoratul” democratic al Partidului liberal e valabil în funcţiune de sclavie politică. Suntem convinşi că d. Sassu liberal mai sincer ca partidul său, dar d. Sassu e destul de luminat ca să înţeleagă că ,protectoratul” acordat evreilor de guvernul actual a fost de aşa natură încât alegătorii evrei ar fi meritat cu drept cuvânt calificativele de lipsiţi şi de curaj şi de demnitate omenească dacă ar fi votat pentru un asemenea guvern. Nu d. Sassu, ci guvernul a luat şi păstrat atitudinea pe care a avut-o de trei ani încoace fată de excesele împotriva populaţiei evreeşti, după ce la venirea sa la cârmă, a cerşit voturile evreilor prin sinagogi, imde d. Vintilă Brătianu si aghiotantii săi tintau discursuri. Prin urmare, nu cu d. Sassu aveau de furcă alegătorii evrei din Vaslui, ca si cei din întreaga tară, ci cu guvernul liberal. De aici însă până la mascarada guvernului de a scoate urlete că evreii sau trântit în peste 50 de centre de mânantCitu este oarecare distanță. A face peste noapte din alegătorii evrei un factor electoral decisiv în România întregită a 14 milioane de români este încă una din acele fumisterii la cari a putut recurge marele partid liberal în desperare de cauză, văzânduse zdrobit în alegeri. Adevărul curat e că alegătorii evrei se înregimentează şi ei tot mai mult în cadrele partidelor politice, cum e firesc să fie şi cum o arată evoluţia în toate ţările. Natural că se retrag din partidele în cari nu uit figura cu demnitate. E un fenomen al raporturilor de la cauză la efect. Dar ceiace, e îmbucurător pentru toate spiritele cari se gândesc serios la consolidarea noastră naţională este fenomenul manifestat ileum şi în Ardeal, al părăsirei de către evrei a pasivitatei politice, scumpe vână eri elementelor maghiare. D. Ghiulea semnala eri înAuroră’ toată însemnătatea acestui reviriment, căci, aliindu-se cu opoziţia românească, alegătorii evrei din Ardeal, prin chiar conducătorul lor, d-rul Teodor Fischer, ei au apucat o cale nouă, au scos din sufletul lor ideia de stat maghiar si au inlocuit-o cu ideia de stat român. Cu drept cuvânt, d. Ghiulea spune că prin aceasta, iredenta maghiară a căpătat o lovitură de moarte, iar poporul românesc un aliat real si credincios. E mult mai serios a privi problema sub acest aspect decât sub acela al „Miorătoarei crime” de la Vaslui S. U R. Să fugim de politică Elena Theodorini Deunăzi primeam încă rândurile ei scrise cu aceiaș energie a mânei, cu aceiaș fermecătoare intelectualitate. Nu bănuiam însă că vor fi ultimele scurii cei şeaptezeci de ani pe cari î i purta verde pe umeri. Totuși când mi-a scris acum trei ani din Monte-Video, după lungă vreme de profesorat în America de Sud, că vine în ţară, ceva îmi şoptea că pasărea măiastră, care ştia cânta aşa frumos, se întorcea să moară sub cerul tarei în care s’a născut. Descendentă dintr’o rasă de artişti craioveni, rudă cu Aristizza Romanescu, Elena Theodorini a grefat cultura ei artistică occidentală pe un temperament dramatic în care vibra Orientul. Acesta e secretul grandioasei sale ascensiuni în cariera pe care a făcut-o în Italia, Spania, Portugalia şi America de Sud. Numele ei era și este încă rostit cu evlavie și respect de toți marii cântăreţi: o întreagă şcoală — aceea a nobleţei cântului — se rezuma în talentul, prestigiul şi autoritatea ei. Era o vreme — când la Curtea Spaniei Elena Theodorini era divinizată şi la marele Teatru Regal din Madrid considerată — ca craioveanca—drept cea mai mare „Giocondă" la opera lui Ponchilli. Dar „Navareza“ ei ? Dar „Leonora“ din Trovatore ? Dar Amneris în Aida“ ? Muziciană până în vârful unghiilor, temperament de scenă plin de impetuozitate, Elena Theodorini adăuga la aceste însușiri o inteligentă superioară, care nu se manifesta numai în artă, ci şi în întreaga ei personalitate. O asemenea cântăreaţă era indicată a deveni o profesoară în stil mare şi nu puţini sunt artiştii şi artistele cari au ieşit din mâna ei, făcând cariere strălucite, cum nu puţine sunt artistele mari cari î şi făceau o glorie din a studia un rol cu Elena Theodorini. Era o Malibran, o Viardot a noastră atunci când faima strălucire sare nu o putea resfrânge asupra ţarei decât din depărtări şi numai rare ori pe scenele româneşti. Viaţa ei aparţine însă desvoltărei operei române şi în viitoarea ei clădire , măreaţă, bustul Elenei Theodorini va orna vestibulul, alăturea de al Haricleei Darclée, a lui Gabrialescu şi „Giovani“ Demetrescu. E. D. P. stîv 4 Pagini 2 Lei Direcţia: 58/78. — Secretariatul 58/74. — Administraţia 58/78. Cine vine la guvern -- Nici vara secret — Acum câteva zile „Adevărul” a publicat un interview al unuia din proprii săi colaboratori, dar în acelaşi timp şi unul dintre coducătorii partidului ţărănist, prin care se desemna în mod foarte clar conturul, silueta viitorului guvern Mai mult decât atât: din acelaşi interview se desprindea, cu aicelaşi claritate, şi cine este omul situaţiunei. Interview-ul pe care-l relevăm şi pe care d. D. Stere l-a publicat în „Adeverul” a avut de scop tocmai să edifice opinia publică asupra modului cum va fi constituit guvernul de mâine. D. Stere a spus-o cu obicinuita d-sale modestie: factorul esenţial al guvernului de mâine va fi partidul ţărănist şi omul esenţial al guvernului de mâine va fi d. Stere. Acei cari au cetit interview-ul de care vorbim aşa l-au înţeles. De altfel, recunoaştem, d. D. Stere a fost cât se poate de clar asupra acestor două puncte. După 48 de ore însă „Adevărul" se întreabă, cu o vădită îngrijorare, cine vine la guvern ? In jurul acestei Întrebări publică două coloane din cari transpiră un ,,defektem“ foarte calculat cu vădita tendinţă de-a demoraliza partidul naţional. Argnţiile şi lamentările „Adevărului” nu vor avea efectul pe care-l urmăreşte. Nu se va emoţiona nimeni de această jelanie cu multe subînţelesuri. Dar oare ce s’a întâmplat ca după cel ,,Adevărul" a fost edăficart de „un factor esenţial” cum va fi constituit guvernul de mâine să afirme a treia zi că azî nu se intrezărește măcar conturul, silueta acestui guvern. Mai mult de cât atât , „Adevărul" afirmă că suveranul n’are măcar un criteriu sigur pentru a-și putea fixa o hotărâre ! încă odată : ce anume fapt nou s’a ivit în aceste din urmă 48 de ore care să facă pe „Adevărul" să arunce peste bord guvernul ţârănist cu factorul ei esenţial cu tot, şi să se lamenteze că nici măcar nu se întrezăreşte „silueta guvernului de mâine" ? ! Şi pe ce anume fapt nou se întemeiază „Adevărul" afirmând că regele n’are măcar un criteriu pentru a rezolvi criza de regim ? Nici. „Viitorid” n’a prezentat până aci în astfel situaţia, pentru motivul foarte simplu că inspiratorii şi patronii foci guvernamentale cunosc periool criteriul după care regele va rezolvi criza de regim, îl cunosc mai ales de când s’a întocmit statistica asupra victoriei electorale a guvernului. Asemenea cei dela „Viitorul” nu s’au hazardat până azi și nu se vor hazarda să afirme că nu întrevăd guvernul de mâine. D. I. Brătianu nu numai că l-a întrevăzut de mult dar acum știe pertinamente cina va fi succesorul său. Pentru a justifica oarecum nedumerirea sa profundă asupra succesiunea la guvern, ,Adevărul” filozofează asupra necesitatei unirei partidului țărănesc cu cel național pentru a ajunge la concluzia că fără această unire nu întrevede măcar silueta viitorului guvern ! Suntem departe, foarte departe, de afirmarea d-lui Stere că guvernul de mâine va fi ţărănist şi d-sa factor esenţial ! La urma vinei „Adevărat’ îşi dă seama că suntem în plină criză şi regele va găsi un criteriu oarecare pentru a o rezolvi. Din argumentare în argumentare—nu mai vorbim de temeinicia ei—.Adevărul” ajunge la sfârşit, să întrevadă că dacă regele va primi un guvern fără ţărănişti acel guvern va fi nu numai un guvern slab, dar şi un guvern de dictatură. Iar pe ultima pagină a aceluiaş număr ziarul citat lansează din nou, chiar eventualitatea constituirei unui guvern de„ dictatură militară, a unui guvern general Presam Când am ajuns la concluzie „Adevărului" ne-am explicat de ce nu Întrezărește măcar silueta guvernului de mâine! Tocmai fiind că toată lumea politică știe că nu mai este nici un secret asupra modului (mpe îl rezolvată criza, tocmai fiindcă situaţia Internă indică foarte clar regelui după ce anume criteriu să rezerve criza tocmai fiindcă partidul national este arbitrul incontestabil al situaţiunei, tocmai de acela „Adevărul" scuturându-se de profeţia d-lui Stere se lamentează cumplit şi exasperat se Întreabă : cine vine la guvern, generalul Preşan ? Dacă într’adevăr cel dela „Adevărul" nu ştiu încă cine vine la guvern, dacă nici loteria pe care au lansat-o nu l-a edificat, atunci să le facem acest serviciu caritabil, pentru a-i scoate din chinuitoarea nedumerire şî să-i spunem noî cine vine. Vine partidul național cu sau fără țărănişti. A. W. Granate O călătorie regală Inchipuiţi-vă că regelui i-ar veni pofta să viziteze România Mare şi — acum de despărţire — lar lua şi pe d. Ionel Brătianu. Să ne închipuim că săntem în solda d-lui Romulus Voinescu Şi să-l urmărim. Iată-l pornind din gara de Nord, unde lar saluta pe Suveran primarul Capitalei — un opozant. D. Ionel Brătianu strâmbă elegant din nasul d-sale autoritar.Ajung la prima stafie principală: Ploeşti Aci, cu pâine şi sare îi iese suveranului în cânte — un opozant. D. Brătianu se încruntă sever. Dar trenul porneşte şi nefiind un tren personal sau de marfă nu se opreşte la Mizil, cum ar fi dorit, plin de speranţe, primul - ministru, ştiind că aci tava cu pâinea Şi sarea tradiţională ar fi purtată de un tiberil, ci staţionează la Buzău. Aci işi face apariţia pe peron — un opozant! D. Brătianu începe să devie liliachiu! ...Şi trenul rulează meci departe: R.Sărat, Focşani, Adjud, Tecuci... D. Brătianu e disperat: numai primari opozanţi! — Maiestate, să luăm altă rută, că pe asta, sufăr de rău de mare. Suveranul zâmbeşte sub mustaţă, trage din trabuc şi admite, plin de compasiune pentru primul său sfetnic. Trenul regal schimbă macazul şi nimereşte la... Brăila! A fi, pe peron — un primar opozant şi încă de mare calibru: dr. Demetrescu-Brăila! D. Ionel Brătianu e conabiu la faţadă ! — Maiestate, o mică plimbare la Galaţi cu vaporul ? Regele, franzelos la suflet, aprobă. Dar la debarcaderul Galaţilor, se profilează silueta rotofeie a d-lui primar Caramfil, opozant cu cerul gurii negru, care a cucerit nu numai oraşul ci şi judeţul ! — Maiestate, în sezonul acesta, aerul de mare e admirabil. N’ai voi să ne îndreptăm spre Constanţa ? — Vrei d-ta ? Ce nu fac eu pentru d-ta ? Şi iată pe rege cu primul ministru ajunşi pe peronul gării Constanta. O pâine invoaltă, rumenă, e prezentată de tavă de argint de d. dr. Pilescu ! D. Brătianu simte că i se nileşte ceva in suflet, căci d-rul acesta e si el un vajnic opozant! ...Si tot aşa, porneşte regele pe altă linie, însoţit de premierul său, agăţat de nădejdea că doar-doar vor fi întâmpinaţi şi de câte un primar liberal. Piteşti — opozant — Craiova, idem — Caracal la fel, T.Severin aşişderea. Timişoara opozant... D. Brătianu simte o tihneală tragică şi supremă la lingurea 1 Maiestate, interese înalte dp. Stat mă recheamă la Florica. Dacă aţi voi să continuaţi singur călătoria... Şi regele, moale la inimă, tot mestecându-şi trabucul, se îndură şi-Şe concediază sfetnicul, ştiind că acesta va pregăti o revanşă teribilă si va plimba întro zi pe linia Cuciuc-Cuius-Pipirig-Coltenii de jos, unde, desigur, pe monumentalele peroane ale acestor metropole tipia locală va fi prezentată regelui de. primari liberali!... MAXIMIN Accidentul ambasadorului Franței la Varşovia VARŞOVIA. 1. (Rador). Suferind un accident, ambasadorul Franţei d. de Panafieu si-a fracturat tin picior. Medicii au constatat că vindecarea va reclama câteva săptămâni. Marele banchet de adio, organizat pentru Duminică la ipresidentia Consiliului a fost revocat. Deasemenea şi audienţa solemnă, fixată pentru Luni, când ambasadorul francez trebuia să remită scrisorile de rechemare la preşedintele republicei. La o recunoaştere a meritelor excepţionale, preşedintele, republica a conferit d-lui de Panafieu marele cordon al ordinului „Vulturul Alb", suprema distincţie poloneză. C. de PANAFIEU Roman-Caracal „Viitorul" e arhifericit ! Ţara „neaoşă", oraşele cu români de baştină, nu cu „populaţie impestriţată", au ales la balotaj listele liberale. Aceste liste au fost alese şi la Roman şi Bacău, unde există şi un important contingent de alegători evrei. Oamenii aceştia sânt foarte modeşti, şi n’au altă pretenţie decât ’aceea de a fi socotiţi drept cetăţeni pacinicî şi loiali şi nu râvnesc la gloria imposibilă de a se «pune efi sânt români de baştină şi că «e trup din plăeşii lui Ştefan Vodă, totuşi, „Viitorul" »’a încăpăţânat şi vrea să-î scoată numai decât ca veri primari cu hatmanul Arbore ! Dar exact în aceeaşi zi opoziţia s’a ales la Caracal, un oraş ...„internaţional", extrem de „împestriţat“ ! Intr’adevăr, cine nu ştie că Caracalul geme de evrei, greci, bulgari, ruşi, tătari, toate naţiile au cucerit patria Brătăşenilor şi Orovenilor, numai români nu sânt, nici de sărmânţă ! Bietul nenea Pavlic. Iată la coz ceauş la Sinagogă, iar ţupănul Tudor Oroveanu, prezentat sub formă de tătar cu ochii cât gămălia chibritului I DESCA NOTE 1 M Unir* ...Este, — opinează Jean de Pierrefeu într’un foileton, — autorul faimosului roman Maria Chapdelaine. E Louis Hémon. Ca şi romancierul american, Hémon a dus o viaţă de pustnic şi pribeag. Ca şi acesta a cutreerat cu un toiag în mână şi cu tolba la spate, ţinuturi aspre, departe de oameni şi în vecinătatea liniştită a firei. Au scris amândoi cărţi deasupra cărora privirea e atrasă magnetic, dar au trăit o viaţă mai frumoasă şi mai zguduitoare decât toată opera lor. Editorul care a descoperit romanele găsite în tolba lui Hémon scria, între altele, în prefaţa ultimei opere a acestuia tipărită recent: „El n’a lăsat nici un prieten, nici o scrisoare, nici o destăinuire, nici o anecdotă, o viaţă permanent ferită, un şir de dispariţii”. Dintr’o bună familie, autorul „Măriei Chapdelaine“ ar fi putut să trăiască normal, burghez. A preferat, însă, cartierele meschine şi viaţa interlopă a Londrei pierzându-se în gloata anonimă, — el însuşi anonim. A preferat apoi întinderea pustie a Canadei, — vagabond şi servitor de fermă, — fugind cât mai mult de viaţa civilizată şi răpus de Civilizaţia întrupată Intr’o locomotivă de tren care l-a strivit dealungul unei linii. Şi London şi Hémon fac parte din familia marilor vagabonzi. Totuş se deosibesc de aceştia prin determinantul sufletesc. Unii au fost aventurieri din pricina condiţiilor materiale, vitrege. Alţii au cutreerat prin lume dorind s’o cunoască în cele mai varii aspecte ale ei. Jack London şi Hemon au culearat lumea cu singurul scop de-a evada, eroic şi disperat, din ea. La acest rezultat a dus civilizaţia. Lupta dintre oameni a îmbrăcat forme sălbatece şi a săpat prăpăstii între ei. Cei înzestraţi cu muşchi solizi îşi păstrează locul sau pun stăpânire pe alte locuri. Cei cu nervii tari înfruntă bătălia. Cei cari nu au nici braţe sănătoase şi nici nervi de oţel, sufăr înfrângerea, se neurastenizează, fug din viaţă sau fug numai de lume, — ca London şi Hémon. E un eroism şi acesta. Dar nu-i recomandabil şi nu e de esenţă superioară. Căci adevăratul eroism, definit admirabil de un alt scriitor, însemnează a cunoaşte lumea, a o, înţelege şi a o iubi. A o suporta, în orice caz. ION PAS C Marţi 2 Martie 1928 Director EMIL D. FAGURE PUBLICITATEA Se primeşte direct la administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate 2 LEI NUMARUL IV TARA 4 LEI IV STRĂINĂTATE Greva studenţilor Comunicatul Senatului universitar Iată textul comunicatului trimis ziarelor: Senatul Universitar întrunit în ziua de Vineri 26 Februarie a examinat situaţiunea creată în Universitate prin încercarea de grevă generală organizată de fostul Centru studenţesc. Senatul a ascultat referatul d-lui Rector asupra audienţei acordate Preşedinţilor de Societăţi studenţeşşti în care s-a discutat cererile prezentate Senatului de studenţi, aşa cum figurează în comunicatele imprimate, care au fost prezentate Rectorului. Senatul Universitar constată în unanimitate că cele mai multe din aceste cereri ies cu totul din cadrul Universităţii noastre şi nu pot fi rezolvite decât prin legi prezentate de guvern şi adoptate de Parlament. Asupra acestor legi Ministerul Instrucţiunii va trebui să ceară avizul celor patru Universităţi, iar nu numai cel al Universităţii noastre, care nu-şi poate impune părerea sa şi prin urmare nu poate rezolvi singură asemenea chestiuni. 1) Sunt unele puncte care nu au nimic de a face cu Universitatea, ci constitue un întreg program de guvernământ. Aşa este punctul 3: „încurajarea elementelor naţionale pentru a păstra caracterul etnic al culturii noastre; măsuri de prevedere socială şi naţională pentru ca în toate ramurile de activitate să primee elementul autohton; Statul să înfiinţeze căminuri, cantine, laboratoare, biblioteci, clinici şi localuri suficiente pentru studii”. Asemenea desiderate privesc Statul şi Guvernul şi nu pot fi soluţionate cu hotărâri ale Senatelor Universitare. II) Alte desiderate privesc politica externă a ţării. De ex. punctul 18 ,.Intervenţia Guvernului pentru susţinerea şcoalelor şi bisericilor româneşti din alte ţări, în special în Macedonia şi Valea Timocului, adoptând sistemul de reciprocitate şi represalii în caz de refuz”. Asemenea desiderate se referă la politica externă a ţării privind diferite guverne în succesiunea lor. III) Alte desiderate se referă la chestiuni privitoare la alte Universităţi şi în care Senatul şi Universitatea din Bucureşti nu pot avea nici un amestec. Da exemplu punctul 2: „Studenţimea Română creştină, profund indignată , prin îndepărtarea samavolnică a d-lor profesori A. C. Cuza şi Leatris de la Universitatea din Iaşi, protestează cu ultima energie.... etc.“. Acest desiderat se referă la primirea demisiilor acelor domni profesori, demisii data de bună voie şi primite de Ministerul Instrucţiunii, fără nici un amestec al Universităţii din Bucureşti, IV) Alt desiderat, străin cu totul Universităţii noastre, este desideratul No. 14: ,,Modificarea programului Academiei de Drept din Oradia Mare... suprimânduise examenul special de licenţă. Acest deziderat referitor la o şcoală guvernată încă de legiuirile din Ardeal, nu privesc întru nimica Universitatea noastră şi este chiar straniu ca studenţii noştri Români să ceară uşurarea examienelor într’un centim unde populaţia cuprinde peste 95% elemente de origină etnică streină. V) Desideratele dela punctele 1, 4, 7, 9, 13, 15, nu se pot realiza chiar dacă ar fi în oarecari măsuri întemeiate decât prin legi speciale, care ies din competența Senatului Universitar.. VI) Alte desiderate se pot rezolvi pe cale de regulament promulgat prin înalt Decret Regal, în care avizul Senatului Universitar din București poate interveni numai alături de avizele celorlalte Universităţi şi acestea în măsura în care acele avize vor fi acceptate de Ministerul de Instrucţie şi de Consiliul de Miniştri, cu jurnalul căruia se decretează regulamentele de administraţie publică. Aşa este punctul 5, referitor la regulamentul Universitar de Ordine şi disciplină, învinuit de studenţi că sugrumă orice libertate studenţească şi cetăţenească (1). De altfel cererea studenţească nu precizează din dispoziţiunile acelui regulament care se pretinde că sugrumă toate libertăţile, afară de aceea de a tulbura mersul regulat al învăţământului. VII) Din 18 deziderate prezentate numai cinci sau şease ar intra în competinţa Senatului Universitar şi dintre acestea unele sunt soluţionate, punctul 6 (aprobări de societăţi studenţeşti) altele studiate complet şi gata de soluţionare (punctul 8 participarea studenţilor la conducerea căminurilor şi cantinelor), iar altele pe cale de studiu (de ex. punctul 7, care depinde de o modificare a legii învăţământului superior. Facultăţile fiind consultate încă de la începutul anului curent şi mai multe au trimes avizele lor. Senatul Universitar va examina într’o viitoare şedinţă aceste câteva puncte care privesc Universitatea noastră. El sfătueşte pe studenţi să înceteze orice tulburare a cursurilor căci prin aceasta se deserveşte chiar cultura naţională şi se împiedică, în loc de a se ajuta, ameliorările ce sunt în studiu. Parisul pesta o sută de ani In una din ultimele şedinţe ale consiliului municipal Parisian, s’a schiţat imagina fantastică a Parisului, în o sută de ani de azi înainte. Referentul şi-a încercat raportul cu cuvintele acestea: „Parisul e cel mai mic oraş mare al Europei“ In nici un alt oraş al lumii vechi, pe o suprafaţă relativ mică, nu locuesc atâţia oameni. Parisul şi periferiile sale numără azi 4.200.000 locuitori, inclusiv străini, locuind în hoteluri şi pensiuni- cu vreo 600.000 mai mulţi decât Berlinul. Dar suprafaţa acestui oraş e odată şi jumătate mai mare decât a Parisului. Pe o suprafaţă de 7.809 ha, trăesc la Paris 4.200.000 oameni. Numai în America se pot vedea cazuri ana- toage oraşele mari americane au însă posibilitatea să clădească sgârie-nouri, aşa încât lipsa de teren e înlocuită prin clădiri înalte. Ordonanţele existând azi la Paris, interzic clădirea imobilelor, ce ar trece peste 9 etaje normale. Dacă aceste ordonanţe nu vor fi abrogate, nu va mai rămâne alt mijloc, decât a se doborî forturile Parisului, aşa încât oraşul să se reverse în voe peste linia de fortificaţii Din 110 ani acestea strâng oraşul ca un zid de fier, oprind desvoltarea normală a oraşului în extindere. Parisul are cele mai puţine parcuri, prin comparaţie cu celelalte oraşe mari europene, deoarece numai 2 luni la sută din suprafaţa sa, sunt plantate cu arbori. De aceea, cuvântul de ordine de azi e: „Jos cu fortificaţiile Parisului“. Războiul mondial a arătat până la cea mai puternică evidenţă, că ele nu mai pot ţine piept strategiei moderne militare, neputând fi de nicun folos faţă de atacul aerian al avioanelor. Iar Parisul actual, aşa cum e, nu mai poate primi himea cea multă, ce vine spre el PESTE O SUTA DE ANI Dacă un parizian de azi, se va deştepta în anul 2000 din somnul morţii, el ar vedea un Paris,de care azi abia poate visa. Marea de case, pe cele două ţărmuri ale Seriei va acoperi o suprafaţă de 15.000 ha., iar micile localităţi periferice de azi, vor fi fost demult înglobate părtei centrale a oraşului. Acolo, unde se înalţă azi fortificaţiile, vor fi în anul 2000, amenajate admirabile terenuri sportive, alee umbroase vor îmfrumuseţa necunoscute perspective noui, iar parcurile vor creea oaze de frumuseţe rustică în oceanul de asfalt. Numai vechea Ciré şi Cartierul Latin vor trebui să-şi păstreze frumosul caracter de azi, neschimbat. De cealaltă parte a Seriei, sgârienouri formidabili, se vor ridica spre cerul limpede. Intre aceste palate cu 40 până la 50 etaje, nu va mai fi aşa de uşor, să găseşti silueta turnului Eiffel. Intre timp scheletul de metal al turnului va fi schimbat şi el, Eiffel devenind staţiunea principală a telefoniei, telegrafiei şi fotografiei fără fir. Pe bulevardele de altă dată nu vor mai fi pietoni. Electromobile vor trece cu iuţeala fulgerului, unul pe lângă altul. Tramvaele electrice au dispărut şi ele fără de urmă, iar pietonii nu-şi vor mai face apariţia decât pe străzile subterane. Aci, care va vroi să facă o mică plimbare la aer curat, va folosi în acest scop, unul din acele mici şi elegante helicoptere, aeroplane urcându-se vertical însus, puse la dispoziţia publicului amator, în câteva garaje, situate în diferite părţi ale oraşului. In centrul oraşului pietonii se vor servi de „trotuarul rulant“, experimentat încă din 1925. Metroul, în anul 2000, va fi mijlocul de locomotiune al periferiilor. Automobile particulare vor mai fi puţine. Helicopterul le va fi învins. Câţi locuitori va avea Parisul în anul 2000? Luându-ne după creşterea rapidă de azi, a numărului acestora, nu e exclus, ca atunci, să locuiască în Paris 8.000.000 oameni. f