Lupta, noiembrie 1927 (Anul 6, nr. 1781-1805)

1927-11-01 / nr. 1781

ANUL VI. No. 1781 COStST. MILLE Fost director politic: Decembrie 1021 Februarie 1027 ABONAMENTE Pe IS luni .... ... SOO Cel Pe O *. ....... 4­00 a Pe 3 „ ....... 2o o m IN STRĂINĂTATE DISECU Iîecl«*pctS«& și Administra*!®. BUCUREȘTI STR. SARINRAR, 12 A­titudini In chestiuni de Stat Răscolirea atitudinei diferite­lor partide faţă de actul de la 4 Ianuarie a descoperit părţile sla­be ale unora. S’a imputat şefului liberalilor că a fost prea rigid în consiliul de Coroană când nu a convenit să se­ mai facă demersuri de către partide şi Parlament pe lângă fostul principe moştenitor spre a’l convinge că nu trebue să re­nunţe la tron. Este tot atât de adevărat că defunctul suveran nu era parti­zanul unor asemenea demersuri întru­cât cele întreprinse de dânsul ca rege şi părinte nu au izbutit. Este adevărat că d. Maniu a ţinut în acel sfat al Coroanei limbagiul înţelepciunei, îndem­nând să nu se pripească lucru­rile şi să se evite ireparabilul. Tot atât de adevărat însă este că pe când şeful naţionaliştilor ţinea acest limbagiu, inevitabi­lul „doctrinar” al ţărănismului izbutise a supra­licita atitudinea partidului national şi a decide pe d. Mihalache să declare că se raliază fără nici un fel de rezer­vă hotărîrei regelui, ca unul ca­re e şeful dinastiei. Acum se aminteşte că d. Mi­halache ar fi cerut a doua zi d-lui Brătianu ca d-sa să-şî a­­sume întreaga răspundere a hotărîrei de la 4 Ianuarie. Atunci de ce nu i s’a cerut a­­ceasta şi în plin consiliul de Co­roană, ci s’a admis tactica d-lui Stere de a se ralia partidul ţă­rănesc la hotărîrea regelui ? Cum de în consiliul de Coroa­nă hotărîrea şi deci răspunderea era a Regelui, iar partidul ţără­nesc se ralia la ele, iar după con­siliu această hotărîre şî această răspundere dispăruseră ? Incoherenţa e evidentă. D. Maniu, deşi a reamintit a­­cum rezervele făcute în consi­liul de Coroană de la­ 4 ianuarie 1925, a fixat totuşi că în ce pri­veşte unitatea naţională, integri­tatea teritoriului şi Coroana, deosebiri de vederi nu încap în­tre partidele de guvern. Din contră, elementul ţărănist de sub conducerea d-lui Maniu, acela tocmai care, pe când d. Maniu făcea rezerve, el se ralia în totul hotărîrei regelui, ele­mentul ţărănist are aerul de a voi să ceară revizuirea actului de la 4 Ianuarie — cum s’a şi exprimat odată d. Mihalache sub guvernul Averescu. Era natural, deci, ca d. Bră­tianu să reamintească prin d. Duca faptul că d. Mihalache la 4 Ianuarie 1925 era alături de rege şi de d. Brătianu şi nu ală­turi de d. Maniu, lucru pe care nu’l putea reaminti azi d. Ma­­niu, ca preşedinte al partidelor fuzionate. Dacă deci atitudinile d-lor Brătianu şi Maniu pot fi consi­derate ca principiale şi, deşi cu nuanţe deosebite, se întâlnesc însă în hotărîrea de a nu tulbu­ra ţara de o chestie dinastică, a­­titudinea inspirată ţărăniştilor de „doctrinarul” d. Stere nu are nimic principial, ci e de ordin pur tactic. La 4 ianuarie această tactică avea de scop supra­licitarea na­ţionaliştilor în credinţa că gu­vernul va reveni ţărăniştilor sub preşidenţia d-lui Ştirbey, iar azi are de scop să dea iarăşi „su­prafaţă” d-lui Stere. Cu asemenea atitudini în che­stiuni de stat nu se obţine ni­mic. Alfa Să mai facă ucenicie! Un senator din majoritate,­­ Cateli, a vorbit la discuţia mesa­jului. După ce a arătat că Anglia e focarul civilizaţiei, Olanda cea mai mare fabricantă de brânză, mai mare chiar decât Brăila, că Franţa e sora noastră mai mare, iar Italia sora mijlocie, că Sue­dia are cele mai multe telefoane, iar Danemarca face cel mai mare export de unt, şi că, deci, cu toate aceste ţări trebue să ne avem bi­ne, ca unii cari suntem la porţile Orientului şi avem viitor de aur, şi deci să intensificăm exportul şi legăturile sufleteşti,­­ a conchis că din aceste constatări reiese că în... Basarabia e o situaţie ideală! Aşa de idilic a descris senato­­l majoritar viaţa din provincia de peste Prut, încât cu greu te puteai reţine să nu-ţi încarci ca labalâcul în căruţă şi să te muţi la Bălţi sau la Ismail! Şi după ce a aranjat ca o deose­bitâ competenţă toate relaţiile noastre externe, semi-externe şi interne, a ajuns la marea conclu­zie. Adresăndu-se opoziţiei naţio­­nal-ţărăniste a întrebat-o superb: — „Cu cine vreţi d-voastră să înlocuim pe un Brătianu ? Cu dv. ? Dar mai întâia trebue să faceţi ucenicie! Mărturisesc sincer că mi-a plă­cut grozav această apostrofă. De mult trebuia zvârlită, ca să putem astfel desluşi aspectul real al vie­ţii noastre politice. Ucenicia ! Prima treaptă în ori­ce meserie, în orice profesiune. Dacă nu începi de jos, de la uce­nicie, nu vei putea niciodată să fii bine înarmat în meşteşugul pe ca­re ţi l’ai ales. Iată pilda pe care a dat-o tu­turor politicianilor noştri însuşi rt. Ionel Brătianu. Inceputu-şi­ a d-sa cariera politică prin a fi şef de guvern? Nu. D-sa a luat-o de jos, de jos de tot, de la uce­nicie. La vârsta de 30 de ani r- a primit, ca primă demnitatea, de­cât portofoliul de ministru al co­municaţiilor şi a aşteptat câţiva ani — da, câţiva ani — până să accepte locul de prim ministru. D. Vintilă Brătianu de asemenea. Mic ucenic , abea ministru la nu ştiu ce departament. De aceea împărtăşim în totul părerea senatorului majoritar că nu se poate încredinţa puterea şe­filor partidului naţional ţărănesc, cari nu şi-au luat încă cărţulia de calfă■ Să fim însă şi drepţi: de opt ani de zile, d. Ionel Brătianu face totul ca d-nii Maniu, Miha­lache, Iunian, etc., să nu mai iasă din ucenicie. Legea meseriilor pre­vede un maximum de 3 ani pen­tru termenul de ucenicie. Bieţii copi învaţă în vremea aceasta meseria, mai mănâncă bătaie de la calfe şi patroni, dar în sfârşit, după termenul leget ies şi ei lu­crători, ca câinele din iarnă. Frun­taşii naţionali ţărănişti au îmbă­trânit şi d. Ionel Brătianu, prezi­­dentul comisiei de examinare, tot nu găseşte că au mâncat îndeajuns bătae ca ucenici şi nu vrea să le libereze cărţuliile. Ţara a făcut suficientă experi­enţă cu lucrătorii liberali. Ar vrea să mai schimbe meşterul care ie­şit de mult din şcoală a rămas la ceea ce a învăţat el cu ani în urmă neînsuşindu­ şi metode noui de lu­cru. D-nii Maniu, Mihalache şi ceilalţi au ghiocei în păr şi totuşi d. senator Cateli îi vede tot miti­tei, scobindu-se în nas şi de a­­ceea îşi permite să le spue, su­perb : — Mai învaţă, băeţaş, că eşti încă crud! Numai să mi le sară nitr o zi muştarul „băeţilor“ şi să nu-şi fa­că un... atelier propriu la... Alba lulia, că nu ştia rău unde se va îndrepta atunci clientela­­ Maximini Ifii toaie puștile?" Dacă fascismul suscită dîn când în când critică în celelalte tării rar® ori simt provocate de problemele interne ale Italiei. Mai totdeauna de îngrijorările ce le provoacă politica lui externă Telegraful a serana­t un dis­curs al d-lui de Jouvenel în ca­re acest bărbat politic s’a ridi­cat împotriva politicei externe a d-lui Mussolini care nu s’a sfiit a prezenta calcule cari ar permite Italiei fasciste ca pe la 1935 să’şi realizeze anumite ţe­luri imperialiste. Natural că omul politic fran­cez cerea Franţei măsuri spre a preîntâmpina asemenea vizări. Şi iată cum politica înarmărilor se accentuează în epoca confe­rinţelor de dezarmare. Acum, cu prilejul celei de a 5-a aniversări a întronărei fas­cismului, şeful guvernului ita­lian în manifestul său către „că­măşile negre" vorbeşte astfel: „Cămăşi negre din toate văi­le, tineri nerăbdători de lupte cât mai grele, ridicaţi toate steagurile şi toate puştile pen­tru Italia fascistă”. Limbagiul acesta nu se aude în Europa de azi. Apelul tuturor guvernelor este la muncă şi la pace. Când deci singură Italia ţine limbagiul citat, e lesne de înţe­les de ce politica italiană alar­mează și provoacă îndemnuri ca acela al d-luî Jouvenel, Lf. 4 PAGINI 3 LEI Direcţia 358-75. — Secretariatul 358 74 — Administraţia 358-73 Un list al societăţii ? Toate ţările cari au luat parte la marele război au ţinut de a lor da­torie să vie cât mai larg in spri­jinul invalizilor, în ajutorul vădu­velor şi să ocrotească pe orfanii celor ce au murit pe front. Invalizii au fost trecuţi in bud­getele Statelor cu pensiuni cores­punzătoare nevoilor traiului și cu capacitatea de muncă a fiecăruia. Oficii speciale au găsit mijlocul pen­tru reeducarea profesională a victime­lor războiului cărora li s-au dat, ast­fel, posibilitatea să-și estime cu cin­ste existența. Văduvele de război au fost tre­cute tot în budgetul Statului pen­­trucă s’a crezut că pentru jertfa eroilor colectivitatea profitoare are datoria să contribue la ușurarea traiului femeilor rămase fără spri­jin. Statul a luat tot asupra luat e­­ducarea orfanilor de război în In­­stitutiund speciale potrivit aptitudi­nilor copiilor eroilor căzuţi în lupte. Pretutindeni, încă din primii ani ai războiului, s’au organizat ins­titute speciale pentru ajutorarea vă­duvelor, orfanilor şi invalizilor, in­stituiţii cari au căpătat un carac­ter permanent după ce tunul a în­cetat să bubue pe toate fronturile. Cuvintele magice:­­„Patria recu­noscătoare” cu cari se încurajau flă­căii trimişi la luptă împotriva duşma­nilor, nu au fost socotite cuvinte deşarte în ţările cari se îngrijesc de viitorul lor şi Patria şi-a ară­tat larg recunoştinţa prin pensiuni permanente şi prin ajutoare perio­dice corespunzătoare scumpetei tra­iului. La noi? Invalizii mor de foame cu pensii cari variază între 25 lei lunar (orbii şî ciungii) şi 100 lei pe lună (acei cu ambele picioare amputate sau cu­ ambele braţe lă­sate pe lint). Văduvele de război sunt gonite de la autorităţile unde cer îndurare, cu o criminală cruzime, iar orfa­nii, o bună parte dintre ei, cari nu au fost luaţi de cele două societăţi conduse de doamnele Giga Sturza şi Alexandrina Cantacuzino, sunt sortiţi să ajungă criminalii de mâine, clienţi ai puşcăriilor, pleava socie­tăţii. Oficiul „I. O. V.” nu a putut că­păta nici până astăzi organizaţia necesară, cu caracter permanent, pentru a corespunde menirii lui iar fondurile date de Stat au fost i­­rosite prosteşte la o sumă de so­cietăţi parazitare. Oficiul naţional „I. O. V." a fost dat în 1919 în grija ministerului de război; a fost trecut la m­inisterul muncii şi sănătăţii publice; a fost mutat la ministerul sănătăţii şi al ocrotirilor sociale; a fost­ mutat din nou la ministerul de război şi va fî acum,, în curând, remutat la mi­nisterul sănătăţii publice, fără ca până acum să se găsească sistem­ul definitiv pentru ca ţara să-şi arate recunoştinţa faţă de aed cari au făcut sacrificiul suprem al sânge­lui in vremurile de bejenie. Am dori ca actualul minister al sănătăţii publice să realizeze ceace nu s’a făcut până acum pentru cur­marea suferinţelor invalizilor, or­fanilor şi văduvelor cari până astăzi trăesc cu trista convingere că sunt consideraţi un test supărător de care societatea vrea să se debara­seze cât mai repede. D. I. Inculeţ trebue să ştie că soarta eroilor din război poate pu­ne în pericol însăşi existenţa Sta­tului care — cine ştie — poate că va mai avea, mâine, nevoe să sune mobilizarea pentru apărarea gra­niţelor. Spectacolul invalizilor cercetări, al văduvelor mereu cu lacrimi in ochi şi al orfanilor ajunşi pungaşi pe drumuri, va scădea posibilita­tea de apărare a oştirei şi va pro­voca dezastrul final, pentru că ni­meni nu va mai îndrăzni să fie e­­rou într’o ţară care nu-şi cinsteşte pe cei mai buni fii ai d. Radu Matei GRANATE Unde e ? Se 'ntreabă lumea, dar unde e de Octavian Goga? Nu se vede, nu se a­­rată, in chichionul in care a intrat partidul averescan, fostul „suflet“ al acestuia nu vorbeşte, nu se repede la călimara cu care ameninţa cele pa­tru puncte cardinale, nu e de găsit nicăeri, chiar de l-ai căuta cu mi­croscopul! Şi totuşi d. Goga există. Dar acum de când avem o circulaţie cam frec­ventă de comisari regali, marele dic­tator nu mai face politică. Face lite­ratură. Averescanii sunt furioşi pe frun­taşul lor. Chiar d. Trancu-Iaşi, ori­cât de blajin şi de bonom ar fi, tot a găsit curajul de a se fonda contra guvernului şi a protestat contra a­­restării d-lui Manuilescu. Numai d. Goga, căruia fostul subsecretar de la Finanţe i-a eliberat atâtea şi atâtea ordonanţe de plată, a uitat complect de existenţa fostului său coleg. O aprigă pasiune literară la cu­prins pe poet şi si şi noapte stă ple­cat pe coetul cu cele trei acte ale pie­sei sale, ignorând cu totul actul tran­di-comic pe care-l joacă partidul d-sale D. Goga vrea să se vadă cât mai repede pe scândurile Naţiona­lului, lăsând altor camarazi onoa­rea de a se vedea pe scândurile Ji­lavei! Nu-i cere nimeni acte de bravură, dar măcar poetul pătimirii... altora, ar mai putea fi Ce naiba, asta doar nu te expune la nimic! DESCO Oamenii zilei D. MILAN BODZA ministrul cehoslovac al instrucţiei publice care, la Paris, a protestat contra afirmaţiunii că toate terito­riile luate Austriei şi Ungariei, s’au balcanisat sub oouiile stăpâniri Salvator» financiari vorbeşte în pericolul popiorilo­ r banal adevărul că România a rămas în coada tuturor statelor învingătoare şi chiar a unora dintre cele învinse în ce prive­şte refacerea sa financiară şi e­­conomică. Suntem încă departe de... normalizare şi totuşi se mai... filosofează la ministerul de finanţe deşi d. Vintilă Brătia­­nu a lăsaţi în fine, să se înţelea­gă că e dispus să intre în a doua perioadă a politicei sale, adică să treacă la cela ce trebuia să fa­cem din primul moment: să re­curgem la capitalul strein şi să-l atragem în condiţiile în care l-au obţinut state de seama noa­stră. Toată lumea are dreptul să se plângă de această stare de lucruri creată la noi prin întâr­zierea ce s’a pus în opera de re­facere. Numai o singură grupa­re ar trebui să tacă, să nu aibe nerușinarea, de-a.. discuta se rosti în chestiunile fÎnaiîcttFS șî economice. Vorbim de jefuitorii tezaurului, de acei aventurieri politici cari au plecat de la câr­mă prădând vistieria, vorbim de tâlharii din noaptea de 4 iunie 1926. Numai la noi se poate vedea acest spectacol ca niște aventu­rieri să aibe îndrăzneala să se erijeze după un an de la goni­­rea lor de la cârmă, în apărători ai finanţelor şi economiei naţio­nale. Cinismul acesta a indignat ga­zeta guvernamentală. Nici in­dignarea nu-i la locul ei. In loc ca liberalii, venind la guvern, să îi făcut o discuţie... academică asupra jafurilor averescane, în loc să vină cu anodina lege a controlului, să fi băgat în puşcă­rie pe acei cari au ridicat cu sacul banii din visteria statului în nqaptea gonireî lor de la gu­vern. In loc să fi luat pe d. Manoi­­îescu să-l bage la Jilava pentru o ridîculă încercare de complot şi mai ridicul, mai bine să-l fi trimis la Văcăreşti împreună cu dL­ Goga fiindcă în ajunul fiecă­­reî de la guvern a dat fostului ministru de interne zeci de mi­lioane»—vorbim de acelaşi noap­te de pomină de care vorbeşte şi „Viitorul”* ÎL, *8", A. Nici o discuţie asupra Masajului — Monologuri... triste - In trecut, în salonul parlamen­tar oligarchic, în care se aflau cel puţin de zece ori mai mulţi ora­tori, dar oratori veritabili cari fas­cinau parlamentul şi tribunele nu numai prin admirabila lor orato­rie dar şi prin ceea ce spuneau, în trecut, vorbim chiar de perioada premergătoare războiului, discu­ţia asupra mesajului începuse de­ja să scadă. De la războiu încoa­ce discuţia asupra mesajului n’a mai deşteptat, sub nici un guvern nici un interes. Se poate spune că această tra­diţie parlamentară este în agonie. Suntem încredinţaţi că la cea din­tâia ocazie ea va dispare şi din dispoziţiile constituţionale privi­toare la discuţia şi înmânarea răs­punsului la mesaj. E absolut inutilă şi dacă ar fi inofensivă această inutilitate n’am spune nimic, dar începe să risipească şi acea brumă de auto­ritate ce trebue să aibe un parla­ment. Vorbim, din nou, de această discuţie asupra mesajului fiind­că oficiosul guvernului se plân­ge că opoziţia se... derobează re­fuzând să examineze situaţia po­litică, programul de activitate, etc., enunţat prin mesaj. Nefiind oratori din partea o­­poziţiei, situaţia e cam comică- Cu cine să polemizeze oratorii din majoritate admiţând că ar fi oratori guvernamentali dispuşi să înfrunte o desbatere contra­dictorie? De aceia sunt foarte triste mo­nologurile de la Cameră. Nici nu se poate ţine şedinţă,­­ aşa de puţin interes mai prezintă mesa­jul. Mărturisim că împărtăşim toa­tă bucuria acelora cari au scăpat de astă dată de supliciul unei discuţii banale, exasperante. Mesajul a murit. Nu-l regretă nimeni. De­cât să trăiască cum a trăit după războiu, mai bine să moară. Dar nu trebuie învinuită opo­ziţia, cum o face foaia guverna­mentală. Scăderea grozavă a parlamentarismului se datore­şt­e unui complex de împrejurări po­litice şi sociale asupra căruia s’a vorbit. Din contră : Opoziţia ar cădea în ridicul dacă s'ar încu­­­menta să discute... serios mesa­jul. Se cere opoziţiei să discute legile, proectele enunţate prin mesaj ? Să discute simple enun­ţări? Dar când aceste legi vor veni la ordinea zilei nu va fi dis­cut Guvernul nu are de­cât să de­joace... manevra sau greva ora­torică a opoziţiei, să depună în 24 ore măcar un singur proect de lege din cele enunţate şi care, bine­înţeles, să comporte o dis­­cuţiune serioasă, in ce priveşte mesajul să nu mai jelească nimeni că se... în­groapă fără discuţie, R. P. C. Marţi i Noemurie ISZ? EMIL D. FAGURE PUBLICITATE rimeşte direct In administraţia şelarului şi la toate agenţii!e de publicitate 3 Lei numărul Sin tară © Lei in str&inatate EHrector CREIONUL ACTUALITĂŢII II®interzic aici DOCTORUL ! Dar ce Dumnezeu a făcut omul as­­ta ca să ajungă un ata hal cu gâtul lui? NEVASTA : De trei zile vorbeşte la Cameră de­­ chestia despre care nu se poate vorbi ! ­ai vinovaţi decât magistraţii Judecator ai ocolului Cârteuşeşti- Târg, d. Şerban Vulcănescu, a fost suspendat pe timp de trei luni pen­tru că s’a făcut vinovat — culpă constatată prin propria sa mărtu­risire scrisă — de vădită parţiali­tate în alegeri, in calitatea sa de preşedinta al unui cerc de votare. „Am întrebuinţat toate mijloa­cele posibile şi imposibile de care puteam dispune în virtutea funcţi­unii mele de judecător, ca să fac să reuşească mimai partidul dv. la secţia fie votare, unde am prezidat la alegeri”, scrie judecătorul unuia din „aleşii" guvernului. Nu a, desigur, aici o surpriză pen­tru nimeni că rezultatele alegerilor au fost falsificate, că s'au introdus în urne buletine „pe alese” şi că guvernul face doar fie fermă ale­geri, pentru că pretutindeni, unde autorităţile se pretează, candidaţii ies numiţi de-a gata. Dar, lumea îşi mai făcea o ilu­zie, îşi închipuia că toate acele a­­buzuri, cari au marcat alegerile noastre din timpul din urmă, erau opera organelor subalterne la dis­poziţia directă a ministerului de interne. Dacă jandarmii sau subprefecţii, ori chiar prefecţii diverselor gu­verne sa preiau la tot felul de ter­tipuri pentru a asigura reuşita can­didaţilor oficiali, puteau fi scuzaţi In baza argumentului că otrava po­liticianistă a infectat atât de mult aparatul administrativ, că numai speranţa unui guvern doritor de a­­legeri realmente libera poate lim­pezi atmosfera. Deasupra tuturora plana însă magistratura; instituţia distribui­toare a dreptăţii trebuia ferită de mniinarea meschinelor calcule elec­torale. Era nu numai grija da a păstra curat un simbol indispensabil în­crederii pe care colectivitatea, mul­ţimea,* trebue să o aibă in cei cari dispun de onoarea şi de averea oa­menilor. Era şi temarea unora din politi­cian­ că un corp inamovibil nu poate fi în permanenţă la dispozi­ţia guvernului, a oricărui guvern. Şi totuşi, am avut de înregistrat şi assestă Înjosire ! S'a făcut negreşit, un act de drep­tate pedepsindu-se judecătorul abu­ziv. Era chiar locul sa i se aplice o pedeapsă şi mai gravă. Dar mimai a acestuia e vinovăţia ? Marii vinovaţi sunt politician!!. El îndeamnă, ei corup, ci amenin­ţă, ei promit ! Pentru reuşita lor în alegeri nu cruţă nimic, nu se gândesc la nimic. Ce le pasă lor că mâine când nu va mai rămâne ni­mic din încrederea ce alegătorii trebue s’o aibă în magistratură, ca­zuri ca acele dela Ruşi şi Bălţi vor fi din ce în ce mai frecvente ? Ce le pasă lor că perzându-se încrede­rea în magistratură, acest corp de elită va rămâne complect desbră­­cat de prestigiu ? Avem demult impresia că toţi cei cari se revoltă împotriva întinderii pecingiiei politicianiste strigă în pustiu. Doar din când în când, sen­tinţe ca cea dată am­, ne las să cre­dem că p­ încă timpul ca cei cari au urechi să audă. Să ia amin­ti­insă - mai din vre­me, căci va ve­ni a­zi când vă fi prea târziu, VOLNA care e adevărata culoare a soarelui E­lstere, ori­ce ar spune poeţii şi pictorii Charles Normann­, cunoscutul colaborator al lui Le Matin, publică în ziarul său, următorul interesant articol­,sub titlul de mai sus: „Poeţii, sau cel puţin unii, din­tre ei, afectează azi o atitudine, din care ar reuşi ,că nu vor să mai spună pe numele lor adevărat, lu erorilor. Fapt ce nu face însă să-şi piar­dă prea mult din cititori, ba poate dimpotrivă, însăşi Herodot spuse­se odată: „şi Sciţilelor le plac co­medianţii”. Rostand, care avea cel puţin a­­vantajul de-a fî limpede, in ceea ce scria, a lăudat undeva soarele, ,fără de care lucrurile nu ar fi ceea ce sunt”. Şi e foarte adevărat ,că lumina sa e dornică în iluzii. De exemplu, luna­­ pe care o vedem prin lu­mina solară, iar un poet a spus: „Clarul de lună curge pe povâr­nişurile acoperişurilor albastre". Pictorii consumă cantităţi mari de albastru marin pentru a picta lumina lunară .Iar pentru a reda peisagiile însorite, au recurs la galben crom şi ocru. Şi­­ sunt greşiţi? Analizată la spectroscop, se va vedea, că lumina soarelui e, pro­porţional, mult mai albastră şi mult mai puţin galbenă decât aceia a lunii. Care e deci adevărata culoare a soarelui in aceia a lumineî zilei? Oftalmologistul olandez Tscher­­ning a făcut pe această temă stu­dii­ foarte curioase şî sugestive. Se recunoaşte azi... sau cel pu­ţin se admite, că senzaţiunile noa­stre colorate provin din faptul că în retina noastră sunt trei feluri de elemente, sensibile respectiv cu­lorilor roşu, verde şi violet. Sen­zaţia, pe care o avem noi despre o culoare, provine deci din conbina­­ţia cerebrală a acestor împresiuni respective. Pe de altă parte s’a remarcat, că sensibilitatea elementelor retiniene e cu atât mai mare ,cu cât lumina pe care o primesc e mai slabă. Deci, dacă privim un obiect foar­te strălucitor, conţinând în propor­ţii diferite raze roşii, verzi şi vio­lete, ne va părea totdeauna aproape alb, fiindcă dacă razele roşii, de exemplu, sunt cu mult mai puţin intense decât cele violete, sensibi­litatea elementelor retiniene pentru roşu ,va deveni un­­iod automat mai mare decât aceia a elementelor sen­sibile la violet. Şi viceversa. . De aceia pentru a cunoaşte cu­loarea adevărată a unui obiect, tre­bue să-i atenuăm lumina. Intr’adevăr, această adoptare com­­pensatrice a elementelor ritiniene la culori se face cu atât mai repede, cu cât lumina e mai slabă. Pe tema aceasta, Tscherning a realizat experiențe foarte ciudate. De exemplu, observă fie un nour alb, fie o vedere luminată de soa­re, cu ajutorul unui tub de 15—20 centimetri, a cărui extremitate, pu­să la ochiu, e închisă cu o hârtie neagră de câţiva milimetri diame­tru. Punând acest tub în dreptul ochiului şi privind cu, amândoi o­­chii deschişi, nourul alb sau pri­veliştea însaretă se vede prin tub ca având o frumoasă culoare verde. Numeroase alte experienţe fon­date pe acelaşi principiu au con­dus la un rezultat identic. Concluzia in protida aparenţelor, adevăr­­a culoare a soarelui şi lu­minar­e verde. Acest fapt neaşteptat ne va a­­juta poate să înţelegem diverse fe­nomene ne­explicate sau rău ex­plicate până acum şi anume fai­moasa rază verde. Această rază care a fost adesea semnalată în momentul când soa­rele dispare la orizont, ar putea proveni din aceea, că cuprinse brusc de o obscuritate relativă, cele trei elemente ale luminei, regăsesc tot aşa de bine sensibilitatea lor ade­vărată şi uniformă în acest feno­men. Şi fiindcă atunci predomină în mod real verdele în lumina sola­ră, tot el e acela ce se arată în mod preponderent. _ In ceea ce priveşte faptul, că sen­sibilitatea elementelor retiniene se micşorează pe măsură ce lumina creşte, e analog cu următoarele: dacă ridicăm o coloană de pietre suprapuse pe un teren mlăştinos, ea se cufundă încetul cu încetul în pământ, şi pe măsură ce coloana se ridică ea câştigă mai puţin în raport cu suprafaţa mlaştinei. Dacă ridicăm deci, in acelaşi timp, două coloane vecine, una de pietre, de o înălţime de doi metri şi cea­laltă de o înălţime numai de un­ metru (pietrele având toate aceiaşi lăţime), şi dacă punem apoi o nouă piatră pe fiecare coloană, vom ver­dea că după câtva vreme, coloana de pietre de un metru înălţime va ajunge pe cea de doi metri, aceasta din cauză că greutatea , fiind mai mare ,se înfundă mai repede In teren,ul mlăştinos. Astfel se explică egalizarea au­tomată a senzaţiilor, pe cari cele trei elemente retiniene le primesc de la culori inegal de intense. Şi toate cele de mai sus, pentru a demonstra, că razele sorsiul sunt verzi.­­ . _ Verzi şi brune?... Depinde de cine le priveşte.

Next