Lupta, februarie 1928 (Anul 7, nr. 1857-1881)
1928-02-01 / nr. 1857
ANC VII. No. 1857 CONST. MIXE Fost director politici Decembrie 1921—Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni ......... SOO Pe 6 „ 40o Pe 3 „ 200 IN STRAINATATE DUBLU Redacţia şi Administrat!«* BUCURESTI ST». SĂRINDAR, 12 ÚN 1 biblioteca/ERSI ÎNT 11 .1 AS1' Direcţia 358-75. — Secretariatul 358 74 — Administraţia 358-73 Politica militară Mmana«KaBii3aM&HE8t frh J* k ij J* iTTWirrirn«»»» i ■ S» W * W N W înzestrarea armatei s’o facem făţiş deşi alţii o fac prin contrabandă In zadar se căznesc diplomaţii şi oamenii de stat germani să adune si să compileze documente pentru a se desvinovăţi de povara grozavă ce atrasă asupra elicei imperialiste germane : provocarea războiului mondial. Opera d-lui Poincaré „Au Service de la France” care cuprinde amintirile înregistrate timp de 9 ani de fostul preşedinte al marei democraţii europene, actualul prim ministru al Franţei, pune într’o lumină clară sforţările enorme ce le-au făcut ani de zile toate guvernele îngrijorate de acţiunea Austro- Ungariei şi Germaniei mai întâi in Orient unde atâta focul şi apoi tendinţa ce manifestau de-a generaliza conflictul pentru a provoca un războiu european. Nimeni afară de Germania Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia nu era pregătit de război. După pacea din Bucureşti puterile centrale au intensificat pregătirile militare bine înţeles în cel mai strict secret. In schimb însă Franţa, Anglia şi chiar Rusia a desfăşurat o mare acţiune pentru consolidarea pacei. Dar la Viena şi Berlin liu s’a ţinut seama de aceasta. D. Poincaré a adunat în cele patru volume ce le-a dat la iveală, un preţios material care pune în chip strălucit în evidenţă sforţările ce le-a făcut mai ales Franţa pentru a evita războiul. Mai multe pagini sunt consacrate şi României care, cu toate revendicările sale naţionale, îşi dădea seama că nu este încă pregătită să înfrunte războiul şi apoi nu era nici momentul. De aceea şi România ajuta guvernele care se străduiau să menţină pacea. Puterile centrale însă bine informate, dar prost inspirate, au deslănţuit războiul crezând ca-l vor sfârşi repede cu înfrângerea tuturor acelor cari nu vor îi alături de ele. De prisos să mai revenim asupra celor petrecute. Cert este că toate popoarele detestă acum războiul. Societatea naţiunilor se sileşte să ajungă la dezarmarea generală deşi d. Apponyi a spus dăunăzi la Geneva, că tocmai victorioşii sunt înarmaţi până în dinţi! Se vede că d. Apponyi prevenea Liga Naţiunilor că Ungaria e silită să se înarmeze şi ea ! In fine ori cât s’ar înarma unii, la ofensivă nu se mai poate gândi nimeni fără a stârni revolta lumei întregi. Ceea ce se mai tolerează acum este : armată pentru apărare, armată pentru a impune respectul tratatelor, armată în scopul unic la defensivei. De aceea statele încheie mereu pacte de neagresiune, pacte de amiciţii. Noi avem însă un vecin care ne-a refuzat încheierea unui pact de neagresiune, un vecin care turbură pretutindeni liniştea, o ţară care de zece ani e încă în plină răscoală, căci cine poate pretinde că în Rusia sovietică lucrurile s’au aşezat definitiv, că acolo domneşte ordinea şi liniştea ? In Rusia se menţine o frământare vulcanică. Şi pe lângă cele ce se petrec în Interior — ceea ce nu ne priveşte şi nici nu ne-am amestecat deşi suntem vecini— Rusia sovietică desfăşură o acţiune externă care a îngrijorat toate statele, toate protestând. Deci avem şi noi datoria să veghem şi să fim gata pentru eventualitatea când actualii guvernanţi ruşi ar încerca o agresiune. De aceea înzestrarea armatei noastre cu tot ce-i trebuie nu va fi de nimeni interpretată drept o politică... imperialistă sau agresivă. România n’a fost şi nu este războinică. Fiind încă un stat tânăr căuta, înainte de război, să se desvolte în pace. Nimeni la noi, înainte de 1913, n’a prevăzut că evenimente mari aşteaptă ţara noastră. După ce am văzut realizat integral idealul national, nu mai încape îndoială că nu mai avem alt ideal decât păstrarea în pace şi armonie a nouei situaţiuni pentru care vechia Românie a făcut şi imense jertfe de sânge. Prin urmare şi idealul armatei române este azi, ca prin baim şi pregătire, să impună respectul "tratatelor. Dar nu" trebuie o armată bine pregătită, aşa cum o reclamă situaţia ei de azi. Nu e un secret pentru nimeni — mai ales pentru acei, cari au din afară misiunea să cerceteze care-i acum situaţia reală a armatei noastre — că ne lipseşte mult şi multe până la o pregătire complectă, că tocmai acei... învinşi, tocmai democraţia din extrema stângă — se înarmează până în dinţi — cu ce scop şi contra cui ? Aşa dar înzestrarea armatei ar trebui să fi fost o preocupare permanentă a guvernelor de la încheierea Dacei încoace. Turtucaia nu trebuie uitată ! Apoi am mai învățat credem și altele din războiul recent. Opera germană : mecanizarea războiului a răsturnat toată politica militară. Intr’un viitor războiu nu va mai decide armata cea mai numeroasă și puternică, ci statui a cărui industrie va pregăti mai repede infernalele maşini. Intr’o revistă austriacă se arată că ţinta conducătorilor unui războiu va fi să lovească mai întâi în moralul tării și apoi să-i distrugă industria, iar un american o spune ritos că războiul de mâine nu se va desfăşura în câmp, ci porniva cu masacrarea populaţiei civile şi scriitorul care culege toate acestea aprecieri adaugă: „Războiul moderna perdut cel din urmă farmec romantic. El este o operă de călău, răpune femeile şi copiii, bolnavii, bătrânii şi dezarmaţii. E o greşală dacă se crede că războiul va putea fi umanizat. Unica umanizare a războiului este suprimarea lui. Dar totuşi e necesar să se spună omului, viitorul războiu este războiul gazelor, care va fi dus cu o barbarie fără seamăn contra dezarmaţilor . Aşadar până la suprimarea războiului — cine ştie dacă generaţiile actuale vor supravieţui această mare fericire — trebuie să avem o armată înzestrată, înzestrată mai ales aşa precum Germania a îndrumat războiul... modern, înzestrată mai mult în direcţia mecanică, a avioanelor şi a gazelor, — fericirile viitorului războiu !.. Dar înainte de a porni acţiunea pentru înzestrarea armatei, al cărui organ răspunzător, moralmente răspunzător, pare a fi rămas — după moartea regelui — consiliului superior al armatei, toate partidele ar trebui să-şi revizuiască atitudinea fată de armata română. Mai ales de acum înainte ea trebuie ferită de virusul politicianismului. Armata română n’a fost dată până acum în spectacol, n’a participat la pronunciamente, conspiraţiuni, etc. Din acest punct de vedere se poate spune că armata română este perfect sănătoasă: nici pofta de conspiraţie, nici spiritul bolşevic n’a atins’o. Mare lucru în ziua de azi când contagiunea e aşa de uşoară ! Aşa fiind partidele au ca primă datorie să nu pretindă armatei nimic care ar putea s’o scoboare în luptele politice, dar absolut nimic. Ofiţerii şi armata trebuiesc feriţi chiar atunci când e vorba de aplicarea măsurilor excepţionale populaţiei civile. Avem jandarmerie, poliţie, magistratură, etc. Armata s’o lăsăm să trăiască într’o atmosferă curat militară. A. W. Reintrarea în legalitate • Adunarea de la Iaşi s-a ţinut in ordine şi linişte Măsurile întrebinţate de ani de zile de guvernele liberale, ca şi de locotenentele averescane, tinzând la desfiinţarea de fapt a Constituţiei şi libertăţilor de întrunire, de gândire şi tipar, au creat României faima de a fi un stat sub dictatură şi încă cea mai antipatică dictatură — aceea a hipocriziei, adică a lipsei de curaj. Cum aceasă dictatură n'a adus nici o îmbunătăţire serioasă şi simţită în ce priveşte refacerea serviciilor publice ale statului, a monedei şi a economiei naţionale în genere — bilanţul ei o arată şi un faliment intern şi în faliment extern — în ce priveşte creditul acestui sistem înafară. Noul şef al partidului liberal şi nou conducător al cabinetului liberal, oricât de pioasă ar fi admiraţia sa fraternă pentru inteligenţa, experienţa şi autoritatea defunctului Ion I. C. Brătianu, încă de pe când acesta era în viaţă, a putut constata că, zi cu zi, sistemul sau dictatura politică, se uza fără a da rezultatele cari să îi reconforteze. Se poate spune că, încă înainte de moartea lui Ion I. C. Brătianu, credinţa d-lui Vintilă Brătianu în eficacitatea continuărei sistemului dictatorial slăbise simţitor. Era şi urmarea rezultatelor nemulţumitoare; era şi faptul că un regim dictatorial cere şi însuşiri de dictator pe care d. Vintiă Brătianu nu şi le descoperea. Acum, cu ţinerea adunării de la Iaşi, s’a făcut o primă experienţă a intrării în legalitate. Dacă libertate deplină a satelor de a participa la acţiunea politică nu s’a dat şi nu se va putea realiza încă multă vreme din cauza moravurilor despotice adânc înrădăcinate în aparatul administrativ, s’a dat însă autorizare de a se ţine întrunirea şi ea s’a ţinut în cea mai desăvârşită ordine şi linişte. E tot ce poate fi mai paradoxal şi mai anachronic de a se face asemenea constatare în România întregită şi sub regimul sufragiului universal, când libertăţile politice nu fuseseră un moment suspendate în România mică și sub regimul cenzitar al celor trei Colegii. Dorim ca guvernul să se convingă și mai mult că regimul reintrării în legalitate este acela care nu numai că poate face atâta bine României înlăuntru şi în afară, dar e și singurul care poate ajuta partidul liberal îndrumărndu-l spre o refacere în conformitate cu vremea. Saturn Problema chiriilor Un deputat guvernamental a ridicat, la Cameră, sub formă de comunicare, problema locuinţelor. Guvernul a fost întrebat dacă înţelege să ia măsuri pentru prelungirea contractelor de locaţiune aflate în vigoare, contracte cari expiră, după legea Cudalbu, la 23 Aprilie 1928. Deputatul guvernamental a arătat că numai în Capitală s’au dat până acum 10 mii de sentinţe preliminare, potrivit legii regimului Averescu, şi că alte sentinţe sunt în curs. Libera tranzacţie loveşte pe toţi liberii profesionişti şi pe particularii ale căror venituri nu pot să ajungă nivelul atât de sporit al scumpetei traiului. Zeci de mii de familii vor rămâne pe drumuri dacă guvernul nu intervine pentru reglementarea regimului de închiriere, stăvilind specula imediată în primele momente ale liberii tranzacţii. Regimul excepţional dăinueşte încă şi înstatele occidentale, în ceea ce priveşte contractele de locaţiune, chiar şi în acele ţări în care oficialitatea a dat, în mod larg, mână de ajutor funcţionarilor pentru construirea de locuinţe ieftine. Cu atât mai mult se impune prelungirea contractelor de închiriere, cu un spor corespunzător vremurilor, la noi unde încercările timide ale legiuitorilor pentru încurajarea construcțiilor s’au lovit de eterna problemă a lipsei fondurilor necesare. In interesul armoniei sociale guvernul trebue să ia măsuri pentru rezolvirea echitabilă a problemei locuinţelor şi, pentru că această problemă este socotită... act de guvernământ care i scapă de sub competinţa departamentului dreptăţii, suntem nerăbdători să aflăm cât mai curând părerea primului ministru care trebue să răspundă deputatului guvernamental purtător de cuvânt al chiriaşilor ameninţaţi să rămână în curând fără a-dăpost. Un record: 65 km, în 6 ore Deputatul guvernamental Mihail Gelle, a adus la cunoştinţa guvernului halul de criminală delăsare în care se găseşte linia ferată Filiaşi-Tg.-Jiu. Traversele sunt putrezite, terasamentul s’a... debilitat, şinele s’au învechit. Maşinistii trenurilor au primit ordin să nu depăşească cu nici un preţ viteza maximă de 10 kilometri pe oră. In consecinţă distanţa Filiaşi-Târgul Jiu de 65 kilometri se face în 6 ore adică în mai mult timp decât se parcurgea, pe vremurile îndepărtate, cu poştalioanele primitive. Deputatul guvernamental a arătat că dacă nu se vor lua grabnice măsuri de îndreptare în curând trenurile nu vor mai putea circula, iar regiunea va rămâne izolată definitiv acum când transporturile de cereale, în ţinuturile lipsite de hrană, ar trebui intensificate. D. Mihail Gelle a adăugat că la fiecare cursă treburile pot deraia chiar cu redusa viteză pe care a impus-o direcţiunea generală a căilor ferate. Nu ştim ce va răspunde d. C. Dimitriu, ministrul comunicaţiilor, căruia a adresat comunicarea de deputat Mihail Gelle. Ştim în schimb, că ceea ce se poate spune despre linia Filiaşi-Târgul Jiu se potriveşte cu multe alte porţiuni ale reţelei noastre de cale ferată. Politica de economie aplicată după război la tot ceea ce este strictul absolut necesar, a dus la ruina drumurilor de fer atât în ceea ce priveşte materialul rulant cât şi în privinţa reparării liniilor, podurilor şi schimbării traverselor putrezite. In multe părţi ale ţării călătoria cu trenul echivalează cu o tentativă de sinucidere. Este o minune cum se întâmplă la noi atât de puţine accidente de cale ferată faţă de absoluta nepăsare a celor în drept faţă de mersul economic al statului. Fată de imensitatea răului, fată de nevoile noui create de sporirea teritoriului României, ceea ce s’a făcut până acum, cheltuind banul cu târâita, nu înseamnă nimic. Ruina totală bate la uşe. Este nevoe de o intervenţie eroică, este absolută nevoe de bani, trebue inaugurată o politică nouă pentru reconstruirea drumurilor de fer. Iată de ce suntem mulţumiţi că un deputat guvernamental trecând peste disciplina de partid, a pus în Cameră problema căilor ferate. Vrem să aflăm, cu un moment mai curând, ce vrea să facă guvernul pentru calea ferată şi ce politică înțelege să adopte în locul vitregiei financiare care a fost politica de până ori a tuturor guvernelor. I. R. D. Titulescu la Paris Granate Financiarii francezi MOREAU Guvernatorul Băncei Franţei Să fugun de politică Blasco-Ibanez La câteva zile după moartea bătrânului romancier englez, Thomas Hardy, telegramele ne anunţă şi dispariţia expatriatului spaniol Blasco Ibanez. Blasco Ibanez a fost in primul rând o fire mai impulsivă, care s’a interesat şi a sondat tot atât de mult viaţa exterioară ca şi intimul său sufletesc. Revoltat împotriva dictaturei din ţara sa, el nu se da în lături de la luptă şi atacul contra ei. Că acest atac nu a avut decât o repercusiune asupra lui însuşi, el fiind nevoit să-şi părăsească patria şi, să locuiască în Franţa şi Elveţia, aceasta era natural să fie aşa. Ideile îşi fac drum cu multă greutate şi glasul liberatorului trebue să fie dublat şi de o valoare-forţă. De remarcat însă e că imaginaţia romancierului distinct naturalist, s’a îmbinat cu omul-acţiune, atributele necesare scriitorului s’au transformat în afara concepţiei literare şi a creaţiei artistice, în caractere, slabe însă de luptător politic şi pamfletar... Sufletul spaniol, amorul locuitorilor de pe malurile Tago-ului, mândria proverbială şi viaţa originală a locuitorilor patriei lui Don Carlos şi a marilor „Torquemazi”, toate acestea sunt descrise cu mult spirit şi talent în romanele sale. Şi dacă le lipsesc oarecum, adâncimea şi o atitudine mai fermă în faţa problemelor existenţii, ele au în schimb calitatea de a ne da o imaginaţie de ansamblu destul de sugestivă a realităţii. Thomas Hardy, se deosebeşte fundamental de lbanez. El a fost în special un distins observator al psihologiei mărunte care totuşi spune enorm de mult şi explică întrucâtva eternul omenesc. Retras, liniştit, fără să fie antrenat mai intens în viaţa publică, Hardy a reuşit să lase opere mai profunde decât exilatul Spaniol. Autorul lui „La Horda” meticulos dar în acelaş timp de suprafaţă, este întrecut de final şi subtilul analist al „Micilor ironii” Ai cui sunt sorţii de izbândă şi de învingere a vălului ce timpul îl va aşterne ? — Viitorul o va lămuri. — Prezentul ne spune numai că a rămas văduvit de două spirite alese, cam pentru noi, sunt și rămân doui dintre cei mai autentici romancieri. -------— - a. P. SÁMSON .C. Miercuri 1 Februarie 1828 Director EMIL D. FAGURE PUBLICITATE imeşte direct în administraşia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul in ţară b Lei la străinătate CREIONUL ACTUALITATII împrumutul ——vm ——— VINTILĂ« — Am telegrafiei in străinătate că opoziţia va recunoaşte » mpru ut ni. ARGETOIANU. - ■V« mai de cum cunoaşte noi, ca să-l recunoască ei ! Ministrul nostru de externe, de îndată ce a terminat convorbirile cu d. Mussolini, conduse paralel cu convorbirile avute cu ambasadorul Franţei la Roma, cu miniştrii Micei înţelegeri şi alţi diplomati din Capitala Italiei, a plecat direct la Paris. In capitala Franţei,presa i-a salutat cu anticipaţie venirea ca unui soi ’-lî* naţiune! române, care cu profundă sinceritate latină ar voi să vadă orice nori risipiţi între Italia şî Franţa, cu atât mai mult că o asemenea situaţiune ar risipi şi norii dintre Italia şi o altă ţară amică şi aliată a României: Iugo-Slavia. Niciodată misiunea unui ministru de externe al României n’a fost mai puternic legată de interesul bine priceput al păcei in Balcani și al păcei generale. Nu putem înregistra prima vizită , ca ministru de externe, a d-lui Titulescu la Paris, fără a ne aminti de vremea când în cursul războiului, luptătorii din jurul ziarului „La Roumanie” il vedeau, alături de Take Ionescu, lucrând pentru ţelurile astăzi atinse şi înnodând pentru întâia oară legăturile politice şi personale cu cea mai mare parte din conducătorii de azi ai Europei. La Paris se ştie mai bine ca oriunde că politica d-lui Titulescu este continuarea si desvoltarea politicei de respectare a tratatelor începută de Take Ionescu si pe care Ion I. C. Brătianu si partidul său au făcut-o si a lor, fiindcă era a întregei ţări: a instinctului national. D. Briand va regăsi în d. Titulescu pe omul care la cunoscut atât de bine şi d. Chamberlain şi d. Macdonald la Londra : omul păcei, talentul prodigios şi energia neobosită, când e vorba de a vedea triumfând spiritul de la Locarno. La Belgrad, ca şi la Roma se va stabili convingerea că solul României a fost şi rămâne un soi de pace, profund sincer ataşat regulare tuturor litigiilor între state pe cale de înţelegere şi profund încredinţat că aceasta este posibil prin bunăvoinţa, obiectivitatea şi energia dirigenţilor politicei europene. imam imn nnnwiimn i h» mu 11 im niiTilTf «— E. D. F. Urs misst bie D. Vaida arătinderi la Cameră ce grandioasă a fost întrunirea de la Iaşi, a sărit cu o întrerupere d. Inculeţ: „ ..îmi pare bine de constatarea că moldovenii sânt cetăţeni entuziaşti şi vin la întruniri publice. Dar dacă au venit la dv. Italia, vă inchipuiţi câ ei ar veni, dacă am face noi întruniri". Apoi d. Inculeț are dreptate. Ceea ce-i omoară pe liberali, e că sânt prea populari! Nu pot să țină oamenii o întrunire publică, numai din cauză că nu găsesc nicăeri o sală care să cuprindă potopul de lume care ar năvăli să asculte pe d. Guță Tătărescu sau Tancred Constantine, seu! Liberalii aşteaptă să se mai încălzească puţin vremea, ca să convoace întruniri sub cerul liber, ca să aibă loc toată lumea... Până atunci, d. Inculeţ îşi poate permite luxul să se uite dispreţuitor la cele 20 de mii de oameni cari vin la fiecare întrunire naţional-ţărănistă. Asta e un mizilic pentru fantastica popularitate de care se bucură dolofana Excelentă de la Sănătatea Publică! DEȘCA mm■ ■HWHlJSJCgP ' *—** Arta, la Teatrul Monai de Jurat Elimin Ocupându-se de cronica noastră despre „Iuliu Cesar” la Teatrul Naţional, apărută deunăzi în „Lupta”, intelectualul din care semnează Petronius la „Viitorul”, îşi arată pe drept cuvânt satisfacţia pentru progresul material şi artistic al Teatrului Naţional şi ne cere indulgenţă pentru „lipsurile fatale” care se remarcă la unele reprezentaţii. Sântem în perfect acord cu Petronius în ceea ce priveşte progresul primei noastre instituţii de artă dramatică şi-i aducem via noastră gratitudine pentru partea ce ne-o recunoaşte în acest progres; îl întrebăm însă dacă, fără observaţiile critice ale d-sale şi ale celorlalţi cronicari, făcute in atâţia ani de nobil exerciţiu al scrisului, Teatrul Naţional şi arta noastră, în genere, s’ar fi simţit împinse spre această înălţare, care, fără să fie un apogeu, înseamnă o mare superioritate asupra altor manifestări ale activităţii româneşti?! Şi-l mai întrebăm dacă socoteşte că a sosit momentul să depunem armele, atâta fiind de ridicat nivelul artei noastre dramatice?! Nu, scumpe şi european confrate, găsesc că mai sunt multe greşeli de îndreptat şi, şi fără să fac pe nimeni răspunzător (directorii vin şi pleacă fără să lase urme, au toată bunăvoinţa, dar Ie lipseşte unora pasiunea, altora competitaţa, altora stabilitatea) voiu semnala lipsurile şi voiu arăta remediile. Aş dori, să nu-şi facă nimeni onoarea de a se confunda cu instituţia. Aş mai dori să nu se supere nimeni de criticele noastre obiective deşi ştiu prea bine că la noi n’ai dreptul să spui adevărul: ai numai dreptul de a calomnia. * Teatrul Naţional din Bucureşti, este, uno stabil, ucide în lume. Nicăeri, pe secaua acestui glob, directorul nu se schimbă odată cu regimul. Francez, neamţ, italian, ungur, bulgar, au rămas cu ochii căscaţi şi urechile ciulite când li-am spus că la noi, un director de teatru, trebue să plece împreună cu guvernul — ba uneori cu ministrul său din acelaş guvern. Unii au râs, alţii au dat din umeri, nedumeriţi ca şi cum le-aş fi spus că directorul demisionează când ninge sau când ies primele flori de muşeţel. Au pus acest lucru pe seama curiozităţilor exotice ale popoarelor şi au schimbat discuţia. Alt lucru prin care e unic Teatrul nostim Naţional: Comitetele cu reprezentanţii multipli ai numeroaselor instituţii şi în rândul cărora e vorba să se introducă acum un delegat al Sfântului Sinod pentru a decide ce piese pot fi sau nu reprezentate. Comedia Franceză e dirijată, de un singur comitet compus, pe drept cuvânt numai din societarii instituţiei şi din cari jumătate sunt numiţi de administratorul general. Nicăeri nu vei găsi un conducător pus sub tutela profesorilor de universitate, a reprezentanţilor ministerului, primăriei,, Societăţii autorilor dramatici, ai Academiei, etc. — persoane foarte lăudabile, în particular, dar cari reprezintă o serie nesfârşită de protecţii, intervenţiuni, presiuni, ameninţări, pentru directorul sufocat de atâtea concursuri. Situaţia instabilă, lipsa de libertate şi iniţiativa îl fac — atunci când într’adevăr ar avea vreun proect de realizat, vreo reformă de introdus — să se simtă stânjenit în aplicarea programului său. Unde trebue un singur cap care să gândească limpede şi îndelungat, dar să aplice prompt şi cu hotărâre, — avem incompetenţa şi indeciziunea a vreo cincisprezece amatori. Şi atunci Teatrul Naţional îl conduce acea forţă implacabilă, moştenită din antichitate, Destinul... * Destinul face ca Teatrul Naţional din Bucureşti să aibă — lucru unic in lume — pe lângă trupă de proporţii unice ciaci directori de scenă, angajaţi lunar — şi nici un scenograf, adică un pictor specialzat în decoruri, costume, lumini şi în grija căruia să fie dat tot ceia ce constituie plastica spectacolului directorul de scenă ocupându-se de interpretarea textului, înţelegerea şi redarea clară a gândirii poetului, ritmul şi stilul, coordonarea sforţărilor actoriceşti şi ale figuraţiei Fiecare piesă îşi are stilul propriu. Piesa clasică o vom juca în decoruri simple, nu vom face expresionism la Ibsen şi nici pe Strindberg sau pe expresioniştii moderni nu-i vom reprezenta în decoruri normale. Şi, mai ales, nu trebuie înfăţişată o piesă în mai multe stiluri. Or, păcatul, la Teatrul Naţional, este lipsa de unitate. Un singur ochiu trebuie să prezideze la alcătuirea decorului, costumelor, luminei. Ani întregi, înainte şi după războiu, am cerut, prin „Universul” şi „Adevărul” să se dea o îndrumare plastică primei noastre scene. A fost în zadar. Voiu republica acele articole. In zadar am cerut şi repetiţii generale. In 1920, fiind director am introdus aceste repetiţii generale cari au încetat îndată ce-am plecat cu, cu toate că directorii de scenă mă asiguraseră că vor păstra acest obiceiu care scuteşte pe actori de dibuirile premierei, lăsându-le numai emoţia binefăcătoare. Am numit director technic pe Traian Comescu. Am adus pe scenograful Podjedaeff. Astăzi nici Podjedaeff nici Comescu nu mai sânt la Teatrul Naţional. In schimb, avem cinci directori de scenă, din cari unii sânt neîntrebuinţaţi de luni şi de ani întregi. Avem regizori, pictori, croitori, maşinişti, recuziteri, şi n’avem pe şeful lor, scenograful. Unui teatru sărac i se iartă „lipsurile fatale” de care vorbeşte Petronius. Prima noastră scenă, însă, n’are dreptul să contrarieze simţul artistic al celor puţini şi e datoare să facă educaţia mulţimii. Ea are toate mijloacele materiale (ni se vorbeşte mereu de miloane excedent...) in primul rând să repare aspectul exterior al teatrului care să năruie pe zi ce trece, arătând răni hidoase spre străzile Câmpineanu şi Matei Millo, şi, îni al doilea, să ofere montări făcute cu gust, simplicitate, în viziune unitară şi originală, spectacole îndeajjuns studiate, nu de mântuială. Pe lângă politică internă şi externă, mai cerem oarecan preocupări de artă, la Teatrul Naţionalii Victor Eftimiu