Lupta, februarie 1928 (Anul 7, nr. 1857-1881)

1928-02-01 / nr. 1857

AN­C VII. No. 1857 CONST. MI­XE Fost director politici Decembrie 1921—Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni ......... SOO Pe 6 „ 40o Pe 3 „ 200 IN STRAIN­A­TATE DUBLU Redacţia şi Administrat!«* BUCURESTI ST». SĂRINDAR, 12 ÚN 1 biblioteca­­/E­RSI ÎNT 11 .1 AS1' Direcţia 358-75. — Secretariatul 358 74 — Administraţia 358-73 Politica militară Mmana«KaBii3aM&HE8t frh J* k ij J* iTTWirrirn«»»» i ■ S» W * W N W înzestrarea armatei s’o facem făţiş deşi alţii o fac prin contrabandă In zadar se căznesc diplomaţii şi oamenii de stat germani să adune si să compileze documen­te pentru a se desvinovăţi de povara grozavă ce atrasă asu­pra elicei imperialiste germane : provocarea războiului mondial. Opera d-lui Poincaré „Au Service de la France” care cu­prinde amintirile înregistrate timp de 9 ani de fostul preşe­dinte al marei democraţii euro­pene, actualul prim ministru al Franţei, pune într’o lumină clară sforţările enorme ce le-au făcut ani de zile toate guvernele în­grijorate de acţiunea Austro- Ungariei şi Germaniei mai în­tâi in Orient unde atâta focul şi apoi tendinţa ce manifestau de-a generaliza conflictul pen­tru a provoca un războiu euro­pean. Nimeni afară de Germania Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia nu era pregătit de război. După pacea din Bucureşti puterile centrale au intensifi­cat pregătirile militare bine în­ţeles în cel mai strict secret. In schimb însă Franţa, An­glia şi chiar Rusia a desfăşurat o mare acţiune pentru consoli­darea pacei. Dar la Viena şi Berlin liu s’a ţinut seama de a­­ceasta. D. Poincaré a adunat în cele patru volume ce le-a dat la iveală, un preţios material care pune în chip strălucit în e­­videnţă sforţările ce le-a făcut mai ales Franţa pentru a evita războiul. Mai multe pagini sunt consacrate şi României care, cu toate revendicările sale naţio­nale, îşi dădea seama că nu este încă pregătită să înfrunte răz­boiul şi apoi nu era nici momen­tul. De aceea şi România ajuta guvernele care se străduiau să menţină pacea. Puterile centrale însă bine in­formate, dar prost inspirate, au deslănţuit războiul crezând ca-l vor sfârşi repede cu înfrânge­rea tuturor acelor cari nu vor îi alături de ele. De prisos să mai revenim a­­supra celor petrecute. Cert este că toate popoarele detestă a­­cum războiul. Societatea naţiu­nilor se sileşte să ajungă la de­zarmarea generală deşi d. Apponyi a spus dăunăzi la Ge­neva, că tocmai victorioşii sunt înarmaţi până în dinţi! Se ve­de că d. Apponyi prevenea Liga Naţiunilor că Ungaria e silită să se înarmeze şi ea ! In fine ori cât s’ar înarma u­­nii, la ofensivă nu se mai poate gândi nimeni fără a stârni re­volta lumei întregi. Ceea ce se mai tolerează acum este : ar­mată pentru apărare, armată pentru a impune respectul tra­tatelor, armată în scopul unic la defensivei. De aceea statele încheie me­reu pacte de neagresiune, pacte de amiciţii. Noi avem însă un vecin care ne-a refuzat încheierea unui pact de neagresiune, un ve­cin care turbură pretutindeni liniştea, o ţară care de zece ani e încă în plină răscoală, căci ci­ne poate pretinde că în Rusia sovietică lucrurile s’au aşezat definitiv, că acolo domneşte or­dinea şi liniştea ? In Rusia se menţine o frământare vulcani­că. Şi pe lângă cele ce se pe­trec în Interior — ceea ce nu ne priveşte şi nici nu ne-am a­­mestecat de­şi suntem vecini— Rusia sovietică desfăşură o ac­ţiune externă care a îngrijorat toate statele, toate protestând. Deci avem şi noi datoria să veghem şi să fim gata pentru eventualitatea când actualii gu­vernanţi ruşi ar încerca o­ a­­gresiune. De aceea înzestrarea armatei noastre cu tot ce-i trebuie nu va fi de nimeni interpretată drept o politică... imperialistă sau a­­gresivă. România n’a fost şi nu este războinică. Fiind încă un stat tânăr căuta, înainte de răz­boi, să se desvolte în pace. Nimeni la noi, înainte de 1913, n’a prevăzut că evenimente mari aşteaptă ţara noastră. Du­pă ce am văzut realizat integral idealul national, nu mai încape îndoială că nu mai avem alt i­­deal de­cât păstrarea în pace şi armonie a nouei situaţiuni pen­tru care vechia Românie a fă­cut şi imense jertfe de sânge. Prin urmare şi idealul arma­tei române este azi, ca prin ba­im şi pregătire, să impună res­pectul "tratatelor. Dar nu" tre­buie o armată bine pregătită, aşa cum o reclamă situaţia ei de azi. Nu e un secret pentru ni­meni — mai ales pentru acei, cari au din afară misiunea să cerceteze care-i acum situaţia reală a armatei noastre — că ne lipseşte mult şi multe pâ­nă la o pregătire complectă, că tocmai acei... învinşi, tocmai democraţia din extrema stân­gă — se înarmează până în dinţi — cu ce scop şi contra cui ? Aşa dar înzestrarea armatei ar trebui să fi fost o preocupare permanentă a guvernelor de la încheierea Dacei încoace. Tur­­tucaia nu trebuie uitată ! Apoi am mai învățat credem și altele din războiul recent. Opera ger­mană : mecanizarea războiului a răsturnat toată politica mili­tară. Intr’un viitor războiu nu va mai decide armata cea mai numeroasă și puternică, ci sta­tui a cărui industrie va pregăti mai repede infernalele maşini. Intr’o revistă austriacă se a­­rată că ţinta conducătorilor unui războiu va fi să lovească mai întâi în moralul tării și apoi să-i distrugă industria, iar un a­­merican o spune ritos că răz­boiul de mâine nu se va desfăşu­ra în câmp, ci porni­va cu ma­sacrarea populaţiei civile şi scriitorul care culege toate a­­cestea aprecieri adaugă: „Răz­boiul modern­­a perdut cel din urmă farmec romantic. El este o operă de călău, răpune femeile şi copiii, bolnavii, bătrânii şi de­zarmaţii. E o greşală dacă se crede că războiul va putea fi u­­manizat. Unica umanizare a războiului este suprimarea lui. Dar totuşi e necesar să se spu­nă omului, viitorul războiu este războiul gazelor, care va fi dus cu o barbarie fără seamăn contra dezarmaţilor . Aşa­dar până la suprimarea războiului — cine ştie dacă ge­neraţiile actuale vor supravie­ţui această mare fericire — tre­buie să avem o armată înzes­trată, înzestrată mai ales aşa precum Germania a îndrumat războiul... modern, înzestrată mai mult în direcţia mecanică, a avioanelor şi a gazelor, — fericirile viitorului războiu !.. Dar înainte de a porni acţiu­nea pentru înzestrarea armatei, al cărui organ răspunzător, mo­ralmente răspunzător, pare a fi rămas — după moartea rege­lui — consiliului superior al ar­matei, toate partidele ar trebui să-şi revizuiască atitudinea fată de armata română. Mai ales de acum înainte ea trebuie ferită de virusul politicianismului. Armata română n’a fost dată până acum în spectacol, n’a par­ticipat la pronunciamente, cons­­piraţiuni, etc. Din acest punct de vedere se poate spune că ar­mata română este perfect sănă­toasă: nici pofta de conspiraţie, nici spiritul bolşevic n’a atins’o. Mare lucru în ziua de azi când contagiunea e aşa de uşoară ! Aşa fiind partidele au ca pri­mă datorie să nu pretindă ar­matei nimic care ar putea s’o scoboare în luptele politice, dar absolut nimic. Ofiţerii şi armata trebuiesc feriţi chiar atunci când e vorba de aplicarea măsurilor excepţionale populaţiei civile. Avem jandarmerie, poliţie, ma­gistratură, etc. Armata s’o lăsăm să trăiască într’o atmosferă curat militară. A. W. Reintrarea în legalitate • Adunarea de la Iaşi s-a ţinut in ordine şi linişte Măsurile întrebinţate de ani de zile de guvernele liberale, ca şi de locotenentele averescane, tinzând la desfiinţarea de fapt a Constitu­ţiei şi libertăţilor de întrunire, de gândire şi tipar, au creat Româ­niei faima de a fi un stat sub dic­tatură şi încă cea mai antipatică dictatură — aceea a hipocriziei, a­­dică a lipsei de curaj. Cum aceasă dictatură n'a adus nici o îmbunătăţire serioasă şi simţită în ce priveşte refacerea ser­viciilor publice ale statului, a mo­nedei şi a economiei naţionale în genere — bilanţul ei o arată şi un faliment intern şi în faliment ex­tern — în ce priveşte creditul a­­cestui sistem în­­afară. Noul şef al partidului liberal şi nou conducător al cabinetului li­beral, ori­cât de pioasă ar fi ad­miraţia sa fraternă pentru in­teligenţa, experienţa şi autoritatea defunctului Ion I. C. Brătianu, în­că de pe când acesta era în viaţă, a putut constata că, zi cu zi, sistemul sau dictatura politică, se uza fără a da rezultatele cari să îi reconfor­teze. Se poate spune că, încă înainte de moartea lui Ion I. C. Brătianu, credinţa d-lui Vintilă Brătianu în eficacitatea continuărei sistemului dictatorial slăbise simţitor. Era şi urmarea rezultatelor nemulţumi­toare; era şi faptul că un regim dictatorial cere şi însuşiri de dic­tator pe care d. Vintiă Brătianu nu şi le descoperea. Acum, cu ţinerea adunării de la Iaşi, s’a făcut o primă experienţă a intrării în legalitate. Dacă libertate deplină a satelor de a participa la acţiunea politică nu s’a dat şi nu se va putea realiza încă multă vreme din cauza mora­vurilor despotice adânc înrădăci­nate în aparatul administrativ, s’a dat însă autorizare de a se ţine în­trunirea şi ea s’a ţinut în cea mai desăvârşită ordine şi linişte. E tot ce poate fi mai paradoxal şi mai anachronic de a se face a­­semenea constatare în România întregită şi sub regimul sufragiu­lui universal, când libertăţile poli­tice nu fuseseră un moment sus­pendate în România mică și sub regimul cenzitar al celor trei Co­legii. Dorim ca guvernul să se con­vingă și mai mult că regimul reintrării în legalitate este acela care nu numai că poate face a­­tâta bine României înlăuntru şi în afară, dar e și singurul care poate ajuta partidul liberal îndrumărn­­du-l spre o refacere în conformita­te cu vremea. Saturn Problema chiriilor Un deputat guvernamental a ridicat, la Cameră, sub formă de comunicare, problema locuinţe­lor. Guvernul a fost întrebat da­că înţelege să ia măsuri pentru prelungirea contractelor de lo­­caţiune aflate în vigoare, con­tracte cari expiră, după legea Cudalbu, la 23 Aprilie 1928. Deputatul guvernamental a a­­­rătat că numai în Capitală s’au dat până acum 10 mii de sen­tinţe preliminare, potrivit legii regimului Averescu, şi că alte sentinţe sunt în curs. Libera tranzacţie loveşte pe toţi liberii profesionişti şi pe particularii ale căror venituri nu pot să ajungă nivelul atât de sporit al scumpetei traiului. Zeci de mii de familii vor ră­mâne pe drumuri dacă guvernul nu intervine pentru reglementa­rea regimului de închiriere, stă­vilind specula imediată în pri­mele momente ale liberii tran­zacţii. Regimul excepţional dăinueş­­te încă şi în­­statele occidentale, în ceea ce priveşte contractele de locaţiune, chiar şi în acele ţări în care oficialitatea a dat, în mod larg, mână de ajutor func­ţionarilor pentru construirea de locuinţe ieftine. Cu atât mai mult se impune prelungirea contractelor de în­chiriere, cu un spor corespun­zător vremurilor, la noi unde în­cercările timide ale legiuitorilor pentru încurajarea construcții­lor s’au lovit de eterna proble­mă a lipsei fondurilor necesare. In interesul armoniei sociale guvernul trebue să ia măsuri pentru rezolvirea echitabilă a problemei locuinţelor şi, pentru că această problemă este soco­tită... act de guvernământ care i scapă de sub competinţa depar­­tamentului dreptăţii, suntem ne­răbdători să aflăm cât mai cu­rând părerea primului ministru care trebue să răspundă depu­tatului guvernamental purtător de cuvânt al chiriaşilor amenin­ţaţi să rămână în curând fără a-­­­dăpost. Un record: 65 km, în 6 ore Deputatul guvernamental Mi­hail Gelle, a adus la cunoştinţa guvernului halul de criminală delăsare în care se găseşte li­nia ferată Filiaşi-Tg.-Jiu. Tra­versele sunt putrezite, terasa­­mentul s’a... debilitat, şinele s’au învechit. Maşinistii trenurilor au pri­mit ordin să nu depăşească cu nici un preţ viteza maximă de 10 kilometri pe oră. In conse­cinţă distanţa Filiaşi-Târgul Jiu de 65 kilometri se face în 6 ore adică în mai mult timp decât se parcurgea, pe vremurile înde­părtate, cu poştalioanele primi­tive. Deputatul guvernamental a arătat că dacă nu se vor lua grabnice măsuri de îndreptare în curând trenurile nu vor mai putea circula, iar regiunea va rămâne izolată definitiv acum când transporturile de cereale, în ţinuturile lipsite de hrană, ar trebui intensificate. D. Mihail Gelle a adăugat că la fiecare cursă treburile pot deraia chiar cu redusa viteză pe care a im­pus-o direcţiunea generală a căilor ferate.­ Nu ştim ce va răspunde d. C. Dimitriu, ministrul comunicaţii­lor, căruia a adresat comunica­rea de deputat Mihail Gelle. Ştim în schimb, că ceea ce se poate spune despre linia Filiaşi-Târgul Jiu se potriveşte cu multe alte porţiuni ale reţelei noastre de cale ferată. Politica de economie aplicată după război la tot ceea ce este strictul absolut necesar, a dus la ruina drumurilor de fer atât în ceea ce priveşte materialul rulant cât şi în privinţa repară­rii liniilor, podurilor şi schimbă­rii traverselor putrezite. In multe părţi ale ţării călăto­ria cu trenul echivalează cu o tentativă de sinucidere. Este o minune cum se întâm­plă la noi atât de puţine acci­dente de cale ferată faţă de ab­soluta nepăsare a celor în drept faţă de mersul economic al sta­tului. Fată de imensitatea răului, fată de nevoile noui create de sporirea teritoriului României, ceea ce s’a făcut până acum, cheltuind banul cu târâita, nu înseamnă nimic. Ruina totală bate la uşe. Este nevoe de o in­tervenţie eroică, este absolută nevoe de bani, trebue inaugu­rată o politică nouă pentru re­construirea drumurilor de fer. Iată de ce suntem mulţumiţi că un deputat guvernamental trecând peste disciplina de par­tid, a pus în Cameră problema căilor ferate. Vrem să aflăm, cu un moment mai curând, ce vrea să facă guvernul pentru calea ferată şi ce politică înțelege să adopte în locul vitregiei finan­ciare care a fost politica de până ori a tuturor guvernelor. I. R. D. Titulescu la Paris Granate Financiarii francezi MOREAU Guvernatorul Băncei Franţei Să fugun de politică Blasco-Ibanez La câteva zile după moartea bă­trânului romancier englez, Tho­mas Hardy, telegramele ne anunţă şi dispariţia expatriatului spaniol Blasco Ibanez. Blasco Ibanez a fost in primul rând o fire mai impulsivă, care s’a interesat şi a sondat tot atât de mult viaţa exterioară ca şi intimul său sufletesc. Revoltat împotriva dicta­­turei din ţara sa, el nu se da în lă­turi de la luptă şi atacul contra ei. Că acest atac nu a avut decât o re­percusiune asupra lui însuşi, el fi­ind nevoit să-şi părăsească patria şi, să locuiască în Franţa şi Elveţia, a­­ceasta era natural să fie aşa. Ideile îşi fac drum cu multă greutate şi glasul liberatorului trebue să fie dublat şi de o valoare-forţă. De re­marcat însă e că imaginaţia roman­cierului distinct naturalist, s’a îm­binat cu omul-acţiune, atributele ne­cesare scriitorului s’au transformat în afara concepţiei literare şi a crea­ţiei artistice, în caractere, slabe însă de luptător politic şi pamfletar... Sufletul spaniol, amorul locuitori­lor de pe malurile Tago-ului, mân­dria proverbială şi viaţa originală a locuitorilor patriei lui Don Carlos şi a marilor „Torquemazi”, toate aces­tea sunt descrise cu mult spirit şi talent în romanele sale. Şi dacă le lipsesc oarecum, adâncimea şi o a­­titudine mai fermă în faţa proble­melor existenţii, ele au în schimb calitatea de a ne da o imaginaţie de ansamblu destul de sugestivă a realităţii. Thomas Hardy, se deosebeşte fun­damental de lbanez. El a fost în spe­cial un distins observator al psiho­logiei mărunte care totuşi spune e­­norm de mult şi explică întrucâtva eternul omenesc. Retras, liniştit, fără să fie antrenat mai intens în viaţa publică, Hardy a reuşit să lase opere mai profunde decât exilatul Spaniol. Autorul lui „La Horda” meticulos dar în acelaş timp de su­prafaţă, este întrecut de final şi sub­tilul analist al „Micilor ironii” Ai cui sunt sorţii de izbândă şi de în­vingere a vălului ce timpul îl va aşterne ? — Viitorul o va lămuri. — Prezentul ne spune numai că a ră­mas văduvit de două spirite alese, cam­ pentru noi, sunt și rămân doui dintre cei mai autentici romancieri. -------— - a. P. SÁMSON .C. Miercuri 1 Februarie 1828 Director EMIL D. FAGURE PUBLICITATE imeşte direct în administraşia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul in ţară b Lei la străinătate CREIONUL ACTUALI­TATI­I împrumutul ——vm ——— VINTILĂ« — Am telegrafiei in străinătate că opoziţia va recunoaşte » m­pru ut ni. ARGETOIANU. - ■V« mai de cum cunoaşte noi, ca să-l recunoască ei ! Ministrul nostru de externe, de îndată ce a terminat convor­birile cu d. Mussolini, conduse paralel cu convorbirile avute cu ambasadorul Franţei la Roma, cu miniştrii Micei înţelegeri şi alţi diplomati din Capitala Ita­liei, a plecat direct la Paris. In capitala Franţei,presa i-a salutat cu anticipaţie venirea ca unui soi ’-lî* naţiune! române, care cu profundă sinceritate la­tină ar voi să vadă orice nori ri­sipiţi între Italia şî Franţa, cu atât mai mult că o asemenea si­­tuaţiune ar risipi şi norii dintre Italia şi o altă ţară amică şi a­­liată a României: Iugo-Slavia. Nici­odată misiunea unui mi­nistru de externe al României n’a fost mai puternic legată de interesul bine priceput al păcei in Balcani și al păcei generale. Nu putem înregistra prima vi­zită , ca ministru de externe, a d-lui Titulescu la Paris, fără a ne aminti de vremea când în cursul războiului, luptătorii din jurul ziarului „La Roumanie” il vedeau, alături de Take Ionescu, lucrând pentru ţelurile astăzi a­­tinse şi înnodând pentru întâia oară legăturile politice şi per­sonale cu cea mai mare­ parte din conducătorii de azi ai Euro­pei. La Paris se ştie mai bine ca oriunde că politica d-lui Titu­lescu este continuarea si des­­voltarea politicei de respectare a tratatelor începută de Take Ionescu si pe care Ion I. C. Bră­tianu si partidul său au făcut-o si a lor, fiindcă era a întregei ţări: a instinctului national. D. Briand va regăsi în d. Titulescu pe omul care la cu­noscut atât de bine şi d. Cham­berlain şi d. Macdonald la Lon­dra : omul păcei, talentul pro­digios şi energia neobosită, când e vorba de a vedea triumfând spiritul de la Locarno. La Belgrad, ca şi la Roma se va stabili convingerea că solul României a fost şi rămâne un soi de pace, profund sincer ata­şat regulare­ tuturor litigiilor între state pe cale de înţelegere şi profund încredinţat că aceas­ta este posibil prin bunăvoinţa, obiectivitatea şi energia diri­­genţilor politicei europene. imam imn nnnwiimn i h» mu 11 im niiTilTf «— E. D. F. Urs misst bie D. Vaida arătind­eri la Cameră ce grandioasă a fost întrunirea de la Iaşi, a sărit cu o întrerupere d. Incu­­leţ: „ ..îmi pare bine de constatarea că moldovenii sânt cetăţeni entuzia­şti şi vin la întruniri publice. Dar dacă au venit la dv. Italia, vă in­­chipuiţi câ ei ar veni, dacă am face noi întruniri". Apoi d. Inculeț are dreptate. Ceea ce-i omoară pe liberali, e că sânt prea populari! Nu pot să țină oame­nii o întrunire publică, numai din cauză că nu găsesc nicăeri o sală care să cuprindă potopul de lume care ar năvăli să asculte pe d. Guță Tătărescu sau Tancred Constantine, seu! Liberalii aşteaptă să se mai în­călzească puţin vremea, ca să con­voace întruniri sub cerul liber, ca să aibă loc toată lumea... Până atunci, d. Inculeţ îşi poate permite luxul să se uite dispreţuitor la cele 20 de mii de oameni cari vin la fiecare întrunire naţional-ţărăni­­stă. Asta e un mizilic pentru fanta­stica popularitate de care se bucură dolofana Excelentă de la Sănătatea Publică! DEȘCA mm■ ■HWHlJSJCgP ' *—**­ Arta, la Teatrul Monai de Ju­rat Eli­min Ocupându-se de cronica noas­tră despre „Iuliu Cesar” la Tea­trul Naţional, apărută deunăzi în „Lupta”, intelectualul din care sem­nează Petronius la „Viitorul”, îşi arată pe drept cuvânt satisfacţia pentru progresul material şi artis­tic al Teatrului Naţional şi ne cere indulgenţă pentru „lipsurile fatale” care se remarcă la unele reprezen­taţii. Sântem în perfect acord cu Pe­­tronius în ceea ce priveşte progre­sul primei noastre instituţii de ar­tă dramatică şi-i aducem via noa­stră gratitudine pentru partea ce ne-o recunoaşte în acest progres; îl întrebăm însă dacă, fără obser­vaţiile critice ale d-sale şi ale ce­lorlalţi cronicari, făcute in atâţia ani de nobil exerciţiu al scrisului, Teatrul Naţional şi arta noastră, în genere, s’ar fi simţit împinse spre această înălţare, care, fără să fie un apogeu, înseamnă­­ o mare su­perioritate asupra altor manifestări ale activităţii româneşti?! Şi-l mai întrebăm dacă socoteşte că a sosit momentul să depunem armele,­­ atâta fiind de ridicat ni­velul artei noastre dramatice?! Nu, scumpe şi european confrate, găsesc că mai sunt multe greşeli de îndreptat şi, şi fără să fac pe nimeni răspunzător (directorii vin şi pleacă fără să lase urme, au toată bunăvoinţa, dar Ie lipseşte unora pasiunea, altora competita­­ţa, altora stabilitatea) voiu sem­nala lipsurile şi voiu arăta reme­diile. Aş dori, să nu-şi facă nimeni o­­noarea de a se confunda cu in­stituţia. Aş mai dori să nu se su­pere nimeni de criticele noastre o­­biective deşi ştiu prea bine că la noi n’ai dreptul să spui adevărul: ai numai dreptul de a calomnia. * Teatrul Naţional din Bucureşti, este, un­­o­­ stabil, ucide în lume. Nicăeri, pe secau­a acestui glob, directorul nu se schimbă odată cu regimul. Francez, neamţ, italian, ungur, bulgar, au rămas cu ochii căscaţi şi urechile ciulite când li-am spus că la noi, un director de teatru, trebue să plece împreună cu gu­vernul — ba uneori cu ministrul său din acelaş guvern. Unii au râs, alţii au dat din u­­meri, nedumeriţi­ ca şi cum le-aş fi spus că directorul demisionea­ză când ninge sau când ies pri­mele flori de muşeţel. Au pus acest lucru pe seama cu­riozităţilor exotice ale popoarelor şi au schimbat discuţia. Alt lucru prin care e unic Tea­trul nostim Naţional: Comitetele cu reprezentanţii multipli ai numeroa­selor instituţii şi în rândul cărora e vorba să se introducă acum un delegat al Sfântului Sinod pentru a decide ce piese pot fi sau nu re­prezentate. Comedia Franceză e dirijată, de un singur comitet compus, pe drept cuvânt numai din societarii insti­tuţiei şi din cari jumătate sunt numiţi de administratorul general. Nicăeri nu vei găsi un conducător pus sub tutela profesorilor de u­­niversitate, a reprezentanţilor mi­nisterului, primăriei,, Societăţii au­torilor dramatici, ai Academiei, etc. — persoane foarte lăudabile, în par­ticular, dar cari reprezintă o se­rie nesfârşită de protecţii, inter­ven­ţiuni, presiuni, ameninţări, pen­tru directorul sufocat de atâtea con­cursuri. Situaţia instabilă, lipsa de liber­tate şi iniţiativa îl fac — atunci când într’adevăr ar avea vreun proect de realizat, vreo reformă de introdus — să se simtă stân­jenit în aplicarea programului său. Unde trebue un singur cap care să gândească limpede şi îndelun­gat, dar­ să aplice prompt şi cu hotărâre, — avem incompetenţa şi indeciziunea a vreo cincisprezece a­­matori. Şi atunci Teatrul Naţional îl con­duce acea forţă implacabilă, moş­tenită din antichitate, Destinul... * Destinul face ca Teatrul Naţional din Bucureşti să aibă — lucru u­­nic in lume — pe lângă trupă de proporţii unice ciaci directori de scenă, angajaţi lunar — şi nici un scenograf, adică un pictor specia­lzat în decoruri, costume, lumini şi în grija căruia să fie dat tot ce­­ia ce constituie plastica spectacolului directorul de scenă ocupându-se de interpretarea textului, înţelegerea şi redarea clară a gândirii poetului, ritmul şi stilul, coordonarea sfor­ţărilor actoriceşti şi ale figuraţiei Fiecare piesă îşi are stilul pro­priu. Piesa clasică o vom juca în decoruri simple, nu vom face expre­sionism la Ibsen şi nici pe Strind­berg sau pe expresioniştii moderni nu-i vom reprezenta în decoruri normale. Şi, mai ales, nu trebuie înfăţi­şată o piesă în mai multe stiluri. Or, păcatul, la Teatrul Naţional, este lipsa de unitate. Un singur ochiu trebuie să prezi­deze la alcătuirea decorului, cos­tumelor, luminei. Ani întregi, înainte şi după răz­boiu, am cerut, prin „Universul” şi „Adevărul” să se dea o îndru­mare plastică primei noastre scene. A fost în zadar. Voiu republica a­­cele articole. In zadar am cerut şi repetiţii ge­nerale. In 1920, fiind director am in­trodus aceste repeti­ţii generale cari au încetat îndată ce-am plecat cu, cu toate că directorii de scenă mă asiguraseră că vor păstra acest o­­biceiu care scuteşte pe actori de dibuirile premierei, lăsându-le nu­mai emoţia binefăcătoare. Am numit director technic pe Traian Comescu. Am adus pe sce­nograful Podjedaeff. Astăzi nici Podjedaeff nici Comescu nu mai sânt la Teatrul Naţional. In schimb, avem cinci directori de scenă, din cari unii sânt neîntrebuinţaţi de luni şi de ani întregi. Avem regizori, pictori, croitori, maşinişti, recuzi­­teri, şi n’avem pe şeful lor, sce­nograful. Unui teatru sărac i se iartă „lip­surile fatale” de care vorbeşte Pe­­tronius. Prima noastră scenă, însă, n’are dreptul să contrarieze simţul ar­­tistic al celor puţini şi e datoare să facă educaţia mulţimii. Ea are toate mijloacele materiale (ni se vorbeşte mereu de milo­ane excedent...) in primul rând să re­pare aspectul exterior al teatrului care să năruie pe zi ce trece, ară­tând răni hidoase spre străzile Câmpineanu şi Matei Millo, şi, îni al doilea, să ofere montări făcute cu gust, simplicitate, în viziune uni­tară şi originală, spectacole îndeaj­juns studiate, nu de mântuială. Pe lângă politică internă şi ex­ternă, mai cerem oarecan preocu­pări de artă, la Teatrul Naţionalii Victor Eftimiu

Next