Lupta, octombrie 1929 (Anul 8, nr. 2365-2391)
1929-10-01 / nr. 2365
A ■MJ ■f y ANUL VIII. NO. 2363 4 PAGINI 3 LEI Direcția 358-75 — Secretariatul 353-74 — Administrația 358-73 RECHIZITE ŞCOLARE CALITĂŢI SUPERIOARE PREŢURILE CELE MAI EFTINE LA LIBRĂRIA SOCEC CALEA VICTORIEI , IC. Marţi I Octombrie 19281 1 CONST. MILLE Fost director politic: Decembrie 1921—Februarie 1927 Director EMIL C. FAGURE r Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI 8TR. CONST. MILLE, 12 (Sărindar) Campanie Care este motivul politic cel mai puternic al liberalilor, recte al vintiliştilor care a determinat imediat după constituirea guvernului Maniu, o acţiune de răsturnare, acţiune care bineînţeles nu se manifesta decât câteva zile printr’un limbagiu mai mult sau mai puţin disperat, apoi, intervenea un armistiţiu... strategic şi iar începea acţiunea de... răsturnare, adică disperaţiune la gazetă? Care să fie acel motiv? Căci niciodată, mai ales după lungi guvernări, după decenii de guvernări, nu s’a pomenit să se ceară de către acelaş partid să revină la putere doar după un an de opoziţie? Dăunăzi s’a destăinuit motivul cel grav: guvernările lui Ionel Brătianu nu trebuesc înglobate cu guvernarea lui Vintilă Brătianu. N’are ce face că Ionel Brătianu a guvernat aproape fără întrerupere vre-o 15 ani. Vintilă Brătianu nu trebuia expediat numai după câteva luni de guvernare deşi a fost în toate, ministerele lui Ionel Brătianu! Deci d. Vintilă Brătianu are tot dreptul să pretindă ca şi guvernul Maniu să fie înlăturat după câteva luni şi dacă nu, a sal şi la Regenţă! Toate celelalte consideraţiuni fie şi de ordin constituţional şi parlamentar, fie chiar de ordin politic sau de partid, n’au nici o importanţă. La mijloc este o chestie—cum să zicem — de ambiţie! Se poate ca al treilea şef din dinastia Brătianu, urcat pe tronul partidului, să nu stea şi el la putere măcar un deceniu? Cam aşa judecă acei din partidul liberal cari, spre a satisface veleităţile noului lor şef şi mai ales spiritul său de... revanşă, se agită cu ajutorul epavelor averescane, să răstoarne Cabinetul Maniu. Deocamdată toată acţiunea de răsturnare se reduce, precum am spus, la excese de limbagiu la gazetele partidului şi prin unele întruniri ale familiei liberale. Poate că liberali ar merge şi mai departe, dar nu consimte marele public. Mai este şi o altă tactică, foarte veche şi foarte discreditată. S’a pornit o campanie de... zvonuri. In fiecare zi se lansează diferite zvonuri: odată că a intervenit un acord ocult (între cine și cine nu se spune) pentru o apropiată schimbare de guvern, că e vorba de un guvern Titulescu, că nu este exclus un guvern Averescu pentru câteva luni, că, în fine, se... discută schimbarea guvernului. Bine hides că în toate aceste zinuri nu este măcar o umbră de adevăr. Nici pomeneală de schimbare de guerm. De aceia d-l Maniu a vorbit aşa de categoric în privinţa situaţiei încât a tăiat scurt toate aceste baliverne. Totuşi d. general Averescu ţine iarăşi să... marşeze asupra Capitalei, a la Mussolini şi anunţă, prin circulări cari stârnesc ilaritatea generală, că la 13 octombrie vine la guvern! Ei bine, asemenea campanii nu numai că nu sunt serioase, dar acopăr de ridicul pe toţi acei cari se agită. Ceia ce ne miră însă este că şi oficiosul francez al partidului liberal, tocmai fiindcă este scris într’o limbă străină, ţine să acrediteze, bine înţeles în străinătate, că suntem în ajunul unei schimbări de guvern şi susţine că va trebui să avem această schimbare fiindcă *.n mai toată Europa bântue *«1 de fel de crize şi „L’Independance” regretă, — şi ce sincer o regretă! — că şi România e atinsă de această criză. Noroc că străinătatea are alte surse de informaţiuni şi nu va mai cădea de astădată în cursă, cum a căzut nu de iuuit d. Mussolini potrivinduse asigurărilor d-lui general Averescu. Cabinetul Maniu înlăturând o serie de dificultăţi moştenite de la regimul nefast pe care ţara l-a gonit, deabia începe să guverneze. — iată adevărul incontestabil. Restul sânt fleacuri şi svonuri interesate. R. X. Durerile agricultural — Leacurile băbeşti — Rămânem mereu aceiaşi. Nişte români de treabă şi oameni cum se cade, dar cari nu ne pricepem să ne facem afacerile. Vorba „afaceri” luată in sensul cel mai larg al cuvântului. La cel mai mic hop, svoc la sprijinul altuia, în loc să căutăm să ne descurcăm prin forţele noastre. In această ordine de idei „prin noi înşine” ar fi şi el bun la câte ceva. Cazul cu greutăţile în cari se zbat agricultorii din motivul neputinţei în cari se găsesc de a-şi preţui produsul muncii lor. Că Statul e cel care i-a adus în starea de azi, e lucru evident. Statul când se amestecă în treburile oamenilor, iese totdeauna anapoda. Dar dacă Statul strică, nu tot ei drege — fie şi de frică. Aşa s’a întâmplat cam mereu în ultimii 10 ani când totul s’a soldat cu... excedente bugetare. Moratoriul agricol *»a fost pus în discuţie de un ziar. Răspunzând, „Dreptatea” arată că guvernul e departe de a se gândi la asemenea leacuri băbeşti. Da, leacuri băbeşti. Oficiosul guvernului are perfectă dreptate. A rezolvi încurcătura agricultorilor prin moratoriul agricol, ea nu se rezolva nimic. Ziarul care a lansat ideea, afirmă că moratoriul agricol va fi fără consecinţe externe asupra creditului ţări. Respectiv, probabil şi asupra stabilizării. La această afirmaţie socot că răspunsul e mai rând de competinţa d-lui Rist. Doar de aceia l-am luat expert în ale creditului şi finanţei. A face, însă, comparaţie între consecinţele Concordatului preventiv şi ale unui moratoriu agricol d e a lua povestea d’acapo. Ştiţi, povestea „Prin noi înşine”. Să lăsăm, dar, gluma la o parte. Să nu ne jucăm cu focul. Leacuri, eroice (?) sunt justificate cel mult în vremuri excepţionale, de forţă majoră. Ceia ce e azi, nu e excepţional. Pentru cele ce am făcut în trecut, e foarte „normal”. Nici nu putea fi altfel. Trebue să schimbăm direcţia normalului, ca în ţara noastră să se normalizeze binele, nu răul. Binele, cu respectul angajamentelor luate şi a dreptului fiecăruia. Al muncii, ca şi al capitalului. Cel ce-a greşit să ispăşească. Cel ce-a bine lucrat şi bine-meritat, să izbândească. Toate celelalte idei ori sugestii, sunt leacuri băbeşti. De 10 ani ne tămăduim cu leacuri băbeşti. Şi nici măcar de la babe bune. Căci şi babele bune şi deştepte o nemerese de multe ori. Dar, baba noastră a fost... Nu mai spun cum. Să creştem cel puţin de acum înainte cu ideile oamenilor moderni şi deştepţi, nu ale babelor. C. N. Creionul actualităţii Campania averescană -------------„------y '~-r rf| — Şefule, ri ar fi bine ca să telegrafieri şi de astă-dată lui Mussolini că după marşul dela 13 Octombrie venim la putere ? — JVu-i mai telegrafier, căci şi în Italia se cunoaşte licătoarea cu nasul şi cu finul! A mâncat Ştefan cel Mare mămăligă?“ Azi au început examenele de bacalaureat, proba la oral. Ce emoţii pe elevi şi pe părinţii Mai cu o iarnă mantele, exagerate, nervoase, temătoare, îmbătrânesc cu cel puţin un an in această cruntă săptămână a patimilor, săptămâna bacalaureatului. Emoţia candidaţilor e aşa de grozavă încât nu mi s’a părut exagerat ceea ce-mi povestea un prieten medic, c’a fost chemat să îngrijească pe doi elevi cari avuseseră hemoptizii din cauza cumplitelor frământări prin cari trecuse în preajma probei scrise. Nu analizez aci dacă examenul de bacalaureat e necesar sau nu. S’au rostit atâţia alţii mai competenţi. Dar ceea ce-l face direct f'^ios • că tremură de el şi i-au groaza elevi eminenţi, serioşi, bine pregătiţi, cari ies din liceu cu medie mare. S’ar părea că acest e un fel de loterie, un joc ’•» noroc, la care pot pierde cei foarte bine înzestraţi şi pot retuiga totul cel mare tocmai cei cari se aşteaptă mai puţin. De unde le vine această chinuitoare nesiguranţă chiar elevilor buni? Aceştia, tari pe cele ce au învăţat, ar trebui să se prezinte liniştiţi şi senini, ştiind de mai înainte că nu pot interveni surprize, că silinţa lor din timpul atâtor ani de liceu nu se poate să nu găsească încoronarea cuvenită. Şi totuşi au fost surprize. Au fost chiar prea multe. Vedeţi, după cum sunt elevi şi elevi, tot aşa — fără supărare — sunt şi profesori şi profesori. Unii, cei cu spiritul larg şi pătrunzător, înţeleg să dea candidatului putinţa de a-şi valorifica, într-o atmosferă de linişte, de încredere, nu de teroare, toate cunoştiinţele precizându-şi şi desvoltându-şi ideile. Alţii caută numai să încurce, să „prindă“ pe elev! Ei stau la pândă, inima ii e lipsită de generozitate, ei socot pe bieţii adolescenţi ca pe nişte duşmani prin anticipaţie. Şi instinctul lor... pedagogic e foarte satisfăcut când pot să „dea gata“ pe un sărman băiat, palid, tremurând, cu inima palpitând ca la tăiere, punându-i întrebări absurde, adevărate cimilituri ! Vedeţi, unii profesori înţeleg ca elevul să răspundă la o întrebare nu după logica lucrurilor, ci ghicind răspunsul — singurul răspuns admisibil — care stă ascuns în cutia craniană a examinatorului pestriţ! — Ia să-mi spui d-ta, ce face un pescar după ce a dat Statului redevenţa care i se cuvine, — ce face cu peştele care îi rămâne?— întreba la un examen un domn profesor. — Caută să-l vândă la particulari, chiar cu un preţ mai scăzut, ca să nu se strice — răspunde elevul. — Nu, boule! — nu-l vinde, îi dă sare! Aceasta era singura soluţie admisă de profesor: pescarul să săreze peştele. Dar dacă pescarul nu voia să facă depozit de peşte sărat, ci socotea că e mai convenabil pentru el ’2-7 vâit * proaspăt unor negustori, sau unor particulari? Răspunsul elevului era atât de absurd? O chestiune are o singură deslegare? Şi când un candidat dă un răspuns atât de la locul lui, îl trânteşti la bacalaureat? Apoi unui asemenea Pestalozzi nu-ţi vine să-i pui sare pe coadă şi scoţându-l din învăţământ să-l pui nu la sărat, dar chiar la murat? Un alt teoretician al pândirii, se repezea, la un examen, asupra unui candidat, premiant al liceului: — Ia să-mi spui d-ta: a mâncat Ştefan cel Mare mămăligă?. Luat repede, elevul n’a făcut socoteala să vadă dacă dela descoperirea Americei până la domnia lui Ștefan cel Mare, trecuse suficientă vreme ca porumbul să poată fi indigenat în Moldova şi, evident, a ezitat, s’a uluit. Dar asemenea întrebări, puse cu o căutătură fioroasă, pot fi o măsură sigură în privinţa silinţei şi cunoştinţelor unui elev. Apoi, cu aceeaşi îndreptăţire putea fi chestionat şi domnul examinator. — Ia să-mi spui d-ta, d-le profesor, Mihnea Vodă se bărbierea singur sau nu. Şi lua şi „contra“ sau dădea numai odată. Iată o întrebare soră bună cu peştele sărat şi cu mămăliga lui Ştefan cel Mare. Dar noroc că nu sunt toţi profesorii la fel. Avem şi din cei cari socot că faţă de elevi, cari stau cu mâinile reci în faţa lor, nu trebue să procedeze : haţ cu zbilţu ! MAXIMÎN GENERALUL âlFKOVICI şeful guvernului iugoslav, oare, prohab.“ se va retra." ‘“".pă dorința reppiv' yiipTf.pentru a face loc unui cabinet formei din reprezentanţii tuturor partidelor politici Exploatatorii minerilor (VII) de Panait Istrati S-a arătat în coloanele acestui ziar cine sunt adevăraţii vinovaţi ai măcelului de la 6 August: exploatatorii minerilor. Un colaborator al „Luptei“ a dovedit cu cifre, după însăşi buletinele de plată ale lucrătorilor, că minerul de la Lupeni e un om robit pe viaţă, fiind necontenit dator vândut iadului care-l va răpune într’o zi. Mărturisesc că deşi cunoscător al cruzimei liberale în toate domeniile, dovada aceasta a colaboratorului „Luptei“ dată ca regulă, mi s’a părut peste putinţă de crezut. Oricât ar fi de întins paşalâcul elicei care sugrumă ţara de un sfert de veac, nu-mi puteam închipui că există în România un sistem de exploatare care să împingă perversitatea dincolo de limitele îngăduite doar în întunericul unor anumite colonii. Aşa că ajungând la Lupeni, întâia mea grijă a fost să controlez revelaţiile apărute în „Lupta“. N’am avut nevoe să-mi bat capul. Minerii vin ei singuri să-ţi arate buletinele de plată. Şi pe oricare dintre ele ai pune mâna, toate proclamă acelaş nemilos adevăr: omul e robit, vândut. Căci chiar şi atunci când aceste fişe se soldează, după o lună de robie* cu un rest de plată, suma de încasat e cele mai adesea ridicolă, — 2—3 sute de lei, — alte ori atinge cifra de 6—7 sute, şi foarte rar trece de o mie. Dar jocul acesta al restului de încasat n’are de fapt nici o importanţă. Că minerul mai are ori nu de primit ceva la sfârşitul lunei, totul atârnă, nu de suma câştigată într’o lună, ci de greutăţile casnice ale minerului şi de importanţa cumpărăturilor efectuate la consumul societăţii. Ceiace e capital, e suma câştigată într’o lună. Or, în această privinţă, am văzut că minerul care se îndoie chiar şi la munca cea mai infernală, nu poate depăşi 200 de lei pe zi. Iar generalitatea câştigurilor variază între 2300 şi 3500 de lei pe lună. Şi cu suma asta, minerul şi familia lui nu pot să trăiască la Lupeni. Direcţia minelor o ştie. Şi, generoasă, oferă minerului posibilitatea de-a câştiga mai mult. Cum? Bineînţeles, cerându-i să-şi rupă oasele dincolo de marginile puterei omeneşti. Neavând încotro, cu toată părinteasca ocrotire a domnului prefect şi a aghiotantului său Munteanu, bietul sclav se înjugă cu bunăvoinţă, sperând să obţină mai mult. Aci intră în joc „primele“, dacă faci mai mult decât eşti obligat, ţi se va da atâta pe vagonaş. Am avut în mână mai multe fişe de plată. Ele sunt mai elocvente decât cea mai elocventă pledoarie în favoarea sclavilor de la Lupeni. Ele dovedesc şi primului de cea mai rea credinţă că felul cum înţeleg liberalii să se îmbogăţească, nu mai poate fi numit exploatare crâncenă, ci HOŢIE, BANDITISM la drumul mare, CRIMA CARE TREBUE NUMAIDECÂT PEDEPSITA DE JUSTIŢIE. Guvernul, dacă vrea într’adevăr să facă ceva în ţara asta, trebue musai să ia de gât pe tâlharii şi ucigaşii minerilor, să-i pedepsească de jafurile comise şi să le impună condiţii de plată dedesubtul cărora să nu se poată coborî. Iată, de pildă, ce spun, cu glas de tunet, două din aceste fişe. Ambele sunt ale minerului Bauer Filip. Una din Decembrie 1928, cealaltă din Ianuarie 1929, deci, nu se poate pretinde că în vremea asta condiţiile de viaţă au evoluat în favoarea minerului. Şi ce vedem? Vedem că pe luna Decembrie, prima începe DE LA 3,5 VAGONAŞE, CU SUMA DE 46 DE LEI. Că pentru 4 vagonaşe, omul va primi 50 de lei, iar dacă, plesnind în mină, reuşeşte să scoată 4,5 vagonaşe, va pune mâna pe 54 de lei. Sărmanul Bauer Filip a crăpat la muncă şi a reuşit. Şi atunci? Ei bine, atunci intervine direcţia şi spune că chiar plesnind în mină, omul tot trebue să nu fie plătit. Ea refuză să respecte chiar şi convenţia asta sălbatecă, îşi calcă cuvântul dat, jefueşte pe om. Căci vedem că numaidecât, pe luna ianuarie, SUPREMUL EFORT AL MINERULUI E REDUS LA MINIMUM. Cele 8.5 vagonaşe plătite cu 46 lei, devin 4.5 vagonaşe. Acum, ca să câştige 54 lei, nu 4.5, ci 5.5 vagonaşe trebue să facă bietul Bauer Filip! Aceasta, dintro lună pe alta. Cum se poate numi o asemenea faptă? Şi care e singura raţiune de-a guverna a naţional ţărăniştilor, dacă nu să sfarme aceste cuiburi de tâlhărie liberală? Căci dacă e vorba ca şi guvernul actual să tolereze ceia ce au inaugurat liberalii, apoi eu cred că ploşniţa liberală e suficientă acestei ţări şi nu mai e nevoe de încă o consoartă leşinată, după aceia a averescanilor, ale căror mine de aur de la Brad, în cari am intrat, ne pregătesc pe curând alţi Lupeni, alte măceluri. Pe lângă flagranta tâlhărie cu reducerea primei, pe măsură ce minerul dovedeşte capacitatea lui de robie, aşa cum am arătat mai sus, mai are direcţia minei încă un mijloc de-a suge sângele sclavului. Acesta e anularea vagonaşelor declarate insuficient încărcate, ori conţinând piatră. E un arbitrar tot atât de strigător la cer, o crimă tot aşa de demnă de puşcărie. Netăgăduit că în lungul lor drum din fundul minei până la locul de recepţie, se întâmplă ca unele vagonaşe să-şi îndese conţinutul, ori chiar să piardă din el prin zgâlţâire. Şi dacă voiţi să ducem complezenţa faţa de tâlhari până a admite că această diminuare a conţinutului se produce din vina minerului, ori a vagonarului, tot rămâne în favoarea nenorocitului sclav măcar ceia ce rămâne şi în vagonaşul contestat, adică să i se scadă sfertul, treimea ori jumătatea care lipseşte din vagonaş şi să i se plătească restul. Aşa s’ar cădea după sfânta dreptate elementară. Ei bine, nu. Că i-o lipsi un sfert, o treime ori o jumătate, vagonaşul e anulat In întregimeOmul pierde tot, nu numai ce i se contestează. Şi ştiţi cam câte vagonaşe se anulează, pe lună, în mijlociu? Bagate la cifră de 3000 la 3500 de vagonaşe! Iată procedeurile cari au dus la revoltă. Felul cum s’a produs scânteia, îl voi nara în ultimul meu articol de mâine. Şi publicul e vinovat Dregătorii drumului de fier au dat un ordin sever conducătorilor de trenuri în sensul ca ei să supravegheze cu toată străşnicia, menţinerea curăţeniei în vagoane. Vor fi făcuţi personal răspunzători de orice abatere. Li se pune în vedere că trebue să considere materialul rulant ca pe „un bun al lor“. Circulara este cât se poate de bine venită. Condiţiunile de folgier? încare călătorim sunt detestabile. Pasagerul român, dacă se întâmplă om subţire, îndură — pe o distanţă lungă — un adevarat calvar. Este bine, deci, şi util ca personalul drumului de fier să-şi intensifice activitatea în această direcţie. Numai că, obiectivi cum ne place să fim, va trebui să observăm că şi publicul nostru este vinovat de lipsa de higienă din trenuri. In străinătate avem plăcuta impresie a unei excelente stări de curăţenie şi agrement. Dar meritul nu revine exclusiv conductorilor de trenuri. Ci publicului a cărui educaţie este în aşa fel formată încât el — cel dintâi — este şi rămâne gardianul higienii sociale. La noi? Publicul svârle sâmburii de prune pe podelele vagoanelor scuipă pe jos, îşi întinde picioarele pe canapea, etc., etc. Aţi observat câteodată râvna unui patron de local public de a menţine curăţenie în prăvălie? Şi aţi băgat de seamă cât de repede se iroseşte energia sa în faţa publicului hotărît cu anticipaţie... să nu-şi iasă din piele? După câtva timp perdeaua se murdăreşte, mesele se pătează, scaunele se distrug şi aşa mai departe. Prin urmare, bună măsură s’a luat şi o aplaudăm: conductorii să fie vigilenţi şi să nu permită murdăria in tren. Dar şi publicul să-şi mai schimbe naravul. El, în primul rând, trebue să dea exemplul conştiinciosităţii. Numai în aşa chip silinţele căilor ferate vor da rod. Hi* T Granote Nu sânt români? D. Goga a acordat un interview în care s-a exprimat astfel: „Ce mă face să cred în răsturnarea guvernului? Este mai întâiu conştiinţa naţională rănită. Nu mai guvernează aici spiritul românesc de baştină, ci ereziile nou-veniţilor cu zestrea fatală a stigmatului străin”. Destăinuirea aceasta a d-lui Goga e direct senzaţională. Noi ştiam că la cârmă se găseşte guvernul Maniu Mihalache, care are de colaboratori pe d-nii Mihai Popovici, Costăchescu, Voicu Niţescu, Iunian, Halippa, Răducanu şi alţii, toţi români de baştină. Aşa, adică, îi socoteam noi, că sânt români, dar vedem căd. Goga — singurul român autentic se pare — ii scoate cine ştie ce lifte străine, scoate cine ştie ce lifte străine. A, se vede că d. Goga face aluzie la d. Magearu, care nu s’ar cobori direct din Mihai Viteazul. — Vai, d-le Goga, ce rău camarad eşti! De ce-l superi pe bunul d-tale prieten Trancu-Iaşi făcând asemenea aluzii anti-armeneşti?! DESCA Şi fugime politică Mizeria marilor oraşe Trăim vreme de cumplită sărăcia. Mizeria a pus stăpânire deplină In toate straturile sociale. Imperiul tuberculozei se întinde îngrijitor şi societatea este în neputinţă să-l pue stavilă. Nenorocirea a luat proporţii mai mari acum când autorităţile publice au închis accesul solicitatorilor de posturi făcând să se afişeze — cu litere mari — la intrarea ministerelor că nu se mai dă curs cererilor, de numire. Diurniştii concediaţi bat la uşa instituţiilor particulare, încercări zadarnice pentru asigurarea codrului de pâine cotidian. Opt mii de bacalaureaţi — absolvenţi ai liceelor cu care a fost împănată ţara — au invadat centrele universitare. Şi marea majoritate a tinerilor, doritori să înveţe carte, neavând loc în căminele studenţeşti, sau să slujbe ca să-şi ţie zilele în anii da studiu. Ca să-şi dea cineva seama de proporţia mizeriei este destul să stea o singură zi în anticamera unei instituţii în curs de constituire sau în biroul unui director care a anunţat că are nevoe de un secretar sau de o stenodactilografă. Se prezintă — în concurenţă cu tineri studenţi — pensionari ai statului, aruncaţi afară pe stradă cu câte 4—5 sau 6 mii lei pe lună — foşti ofiţeri superiori, cu o casă de copii şi cu resurse de mizerie, foşti magistraţi cărora pensia nu le ajunge nici pentru pâine, tineri titraţi, licenţiaţi sau doctori în cele mai variate ştiinţe, cari nu pot găsi loc nici în învăţământ, nici în laboratorii, nici în magistratură şi nu-şi pot câştiga aiurea existenţa în comerţ sau în industrie. Doctori în drept sau doctori în medicină şi chirurgie trăesc în mizerie după ce — cu preţul unor eroice privaţiuni — şi-au câştigat titlul academic, pentru că le lipseşte capitalul necesar instalării. Câte energii se pierd; câte suflete se cătrănesc; câţi revoltaţi împotriva actualei aşezări sociale; câte lacrimi, câtă durere. Nu ştim cine ar trebui să ia măsuri; nici nu cercetăm cine poartă răspunderea situaţiei de azi. Ni se pare, însă, că guvernul are datoria — acum când porţile tuturor curierilor sunt ermetic închise — să îndrume spre şcoli practice tineretul; să împiedice accesul la universităţi care dau absolvenţi candidaţi să moară de foame; să creieze instituţii de credit pentru tinerii cari au apucat să termine cursurile universitare, să deschidă azile pentru pensionarii cari mor de foame, să sporească pensiile, să aline durerea care este cel mai mare rău sfătuitor pentru cei ce sufăr şi care consţitue cel mai mut pericol pentru ţară. Mini