Lupta, octombrie 1929 (Anul 8, nr. 2365-2391)

1929-10-01 / nr. 2365

A ■MJ ■f y ANUL VIII. NO. 2363 4 PAGINI 3 LEI Direcția 358-75 — Secretariatul 353-74 — Administrația 358-73 RECHIZITE ŞCOLARE CALITĂŢI SUPERIOARE PREŢURILE CELE MAI EFTINE LA LIBRĂRIA SOCEC CALEA VICTORIEI , IC. Marţi I Octombrie 19281 1­­ CONST. MILLE Fost director politic: Decembrie 1921—Februarie 1927 Director EMIL C. FAGURE r Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI 8TR. CONST. MILLE, 12 (Sărindar) Campanie Care este motivul politic cel mai puternic al libera­lilor, recte al vintiliştilor ca­re a determinat imediat du­pă constituirea guvernului Maniu, o acţiune de răstur­nare, acţiune care bine­înţeles nu se manifesta decât câteva zile printr’un limbagiu mai mult sau mai puţin disperat, apoi, intervenea un armisti­ţiu... strategic şi iar începea acţiunea de... răsturnare, a­­dică disperaţiune la gazetă? Care să fie acel motiv? Căci niciodată, mai ales după lungi guvernări, după dece­nii de guvernări, nu s’a pome­nit să se ceară de către ace­­laş partid să revină la putere doar după un an de opoziţie? Dăunăzi s’a destăinuit mo­tivul cel grav: guvernările lui Ionel Brătianu nu trebu­­esc înglobate cu guvernarea lui Vintilă Brătianu. N’are ce face că Ionel Brătianu a gu­vernat aproape fără întreru­pere vre-o 15 ani. Vintilă Bră­tianu nu trebuia expediat nu­mai după câteva luni de gu­vernare deşi a fost în toate, ministerele lui Ionel Brătia­nu! Deci d. Vintilă Brătianu are tot dreptul să pretindă ca şi guvernul Maniu să fie înlă­turat după câteva luni şi da­că nu, a sal şi la Regenţă! Toate celelalte consideraţi­­uni fie şi de ordin constituţio­nal şi parlamentar, fie chiar de ordin politic sau de par­tid, n’au nici o importanţă. La mijloc este o chestie—cum să zicem — de ambiţie! Se poate ca al treilea şef din di­nastia Brătianu, urcat pe tro­nul partidului, să nu stea şi el la putere măcar un dece­niu? Cam aşa judecă acei din partidul liberal cari, spre a satisface veleităţile noului lor şef şi mai ales spiritul său de... revanşă, se agită cu ajutorul epavelor averescane, să răstoarne Cabinetul Ma­niu. Deocamdată toată acţiunea de răsturnare se reduce, pre­cum am spus, la excese de limbagiu la gazetele partidu­lui şi prin unele întruniri ale familiei liberale. Poate că li­­berali ar merge şi mai depar­te, dar nu consimte marele public. Mai este şi o altă tactică, foarte veche şi foarte discre­ditată. S’a pornit o campanie de... zvonuri. In fiecare zi se lansează diferite zvonuri: o­­dată că a intervenit un acord ocult (între cine și cine nu se spune) pentru o apropiată schimbare de guvern, că e vor­ba de un guvern Titulescu, că nu este exclus un guvern Averescu pentru câteva luni, că, în fine, se... discută schim­barea guvernului. Bine h­i­des că în toate a­­ceste zin­uri nu este măcar o umbră de adevăr. Nici po­meneală de schimbare de guerm. De aceia d-l Maniu a vorbit aşa de categoric în privinţa situaţiei în­cât a tă­­iat scurt toate aceste bali­verne. Totuşi d. general Averescu ţine iarăşi să... marşeze asu­pra Capitalei, a la Mussolini şi anunţă, prin circulări cari stârnesc ilaritatea generală, că la 13 octombrie vine la gu­vern! Ei bine, asemenea campa­nii nu numai că nu sunt se­rioase, dar acopăr de ridicul pe toţi acei cari se agită. Ceia ce ne miră însă este că şi oficiosul francez al par­tidului liberal, tocmai fiindcă este scris într’o limbă străi­nă, ţine să acrediteze, bine înţeles în străinătate, că sun­tem în ajunul unei schimbări de guvern şi susţine că va trebui să avem această schim­bare fiindcă *.n mai toată Eu­ropa bântue *«1 de fel de cri­ze şi „L’Independance” regre­tă, — şi ce sincer o regretă! — că şi România e atinsă de această criză. Noroc că străinătatea are alte surse de informaţiuni şi nu va mai cădea de astădată în cursă, cum a căzut nu de iu­­uit d. Mussolini potrivindu­­se asigurărilor d-lui general Averescu. Cabinetul Maniu înlăturând o serie de dificultăţi moşte­nite de la regimul nefast pe care ţara l-a gonit, deabia începe să guverneze. — iată adevărul incontestabil. Restul sânt fleacuri şi svo­­nuri interesate. R. X. Durerile agricultural — Leacurile băbeşti — Rămânem mereu aceiaşi. Nişte români de treabă şi oa­meni cum se cade, dar cari nu ne pricepem să ne facem afa­cerile. Vorba „afaceri” luată in sensul cel mai larg al cu­vântului. La cel mai mic hop, svoc la sprijinul altuia, în loc să căutăm să ne descur­căm prin forţele noastre. In această ordine de idei „prin noi înşine” ar fi şi el bun la câte ceva. Cazul cu greutăţile în cari se zbat agricultorii din moti­vul neputinţei în cari se gă­sesc de a-şi preţui produsul muncii lor. Că Statul e cel ca­re i-a adus în starea de azi, e lucru evident. Statul când se amestecă în treburile oame­nilor, iese totdeauna anapo­da. Dar dacă Statul strică, nu tot ei drege — fie şi de frică. Aşa s’a întâmplat cam mereu în ultimii 10 ani când totul s’a soldat cu... excedente bu­getare. Moratoriul agricol *»a fost pus în discuţie de un ziar. Răspunzând, „Dreptatea” a­­rată că guvernul e departe de a se gândi la asemenea lea­curi băbeşti. Da, leacuri băbeşti. Oficio­sul guvernului are perfectă dreptate. A rezolvi încurcă­tura agricultorilor prin mo­ratoriul agricol, e­a nu se re­zolva nimic. Ziarul care a lansat ideea, afirmă că moratoriul agricol va fi fără consecinţe externe asupra creditului ţări. Res­pectiv, probabil şi asupra sta­bilizării. La această afirmaţie socot că răspunsul e mai rând de competinţa d-lui Rist. Doar de aceia l-am luat ex­pert în ale creditului şi finan­­ţei. A face, însă, comparaţie între consecinţele Concorda­tului preventiv şi ale unui moratoriu agricol d e a lua po­vestea d’acapo. Ştiţi, povestea „Prin noi înşi­ne”. Să lăsăm, dar, gluma la o parte. Să nu ne jucăm cu fo­cul. Leacuri, eroice (?) sunt justificate cel mult în vre­muri excepţionale, de forţă majoră. Ceia ce e azi, nu e ex­cepţional. Pentru cele ce am făcut în trecut, e foarte „nor­mal”. Nici nu putea fi altfel. Trebue să schimbăm direcţia normalului, ca în ţara noastră să se normalizeze binele, nu răul. Binele, cu respectul an­gajamentelor luate şi a drep­tului fiecăruia. Al muncii, ca şi al capitalului. Cel ce-a gre­şit să ispăşească. Cel ce-a bi­ne lucrat şi bine-meritat, să izbândească. Toate celelalte idei ori su­gestii, sunt leacuri băbeşti. De 10 ani ne tămăduim cu leacuri băbeşti. Şi nici măcar de la babe bune. Căci şi babe­le bune şi deştepte o neme­­rese de multe ori. Dar, baba noastră a fost... Nu mai spun cum. Să creştem cel puţin de acum înainte cu ideile oame­nilor moderni şi deştepţi, nu ale babelor. C. N. Creionul actualităţii Campania averescană -------------„------y '~-r rf| — Şefule, ri ar fi bine ca să telegrafieri şi de astă-dată lui Mussolini că după marşul dela 13 Oc­tombrie venim la putere ? — JVu-i mai telegrafier, căci şi în Italia se cu­noaşte licătoarea cu nasul şi cu finul! A mâncat Ştefan cel Mare mămăligă?“ Azi au început examenele de bacalaureat, proba la oral. Ce e­­moţii pe elevi şi pe părinţii Mai cu o­ iarnă mantele­, exagerate, nervoase, temătoare, îmbătrâ­nesc cu cel puţin un an in aceas­tă cruntă săptămână a patimilor, săptămâna bacalaureatului. Emoţia candidaţilor e aşa de grozavă încât nu mi s’a părut e­­xagerat ceea ce-mi povestea un prieten medic, c’a fost chemat să îngrijească pe doi elevi cari a­­vuseseră hemoptizii din cauza cumplitelor frământări prin cari trecuse în preajma probei scrise. Nu analizez aci dacă examenul de bacalaureat e necesar sau nu. S’au rostit atâţia alţii mai com­petenţi. Dar ceea ce-l face direct f'^ios • că tremură de el şi i-au groaza elevi eminenţi, seri­oşi, bine pregătiţi, cari ies din li­ceu cu medie mare. S’ar părea că acest e un fel de loterie, un joc ’•» noroc, la care pot pierde cei foarte bine înzestraţi şi pot r­etuiga totul cel mare tocmai cei cari se aşteaptă mai puţin. De unde le vine această chinuitoare nesiguranţă chiar elevilor buni? Aceştia, tari pe cele ce au învă­ţat, ar trebui să se prezinte­ liniş­tiţi şi senini, ştiind de mai îna­inte că nu pot interveni surprize, că silinţa lor din timpul­ atâtor ani de liceu nu se poate să nu gă­sească încoronarea cuvenită. Şi totuşi au fost surprize. Au fost chiar prea multe. Vedeţi, după cum sunt elevi şi elevi, tot aşa — fără supărare — sunt şi profesori şi profesori. Unii, cei cu spiritul larg şi pătrunzător, înţe­leg să dea candidatului putinţa de a-şi valorifica, într-o atmosfe­ră de linişte, de încredere, nu de teroare, toate cunoştiinţele preci­­zându-şi şi desvoltându-şi ideile­. Alţii caută numai să încurce, să „prindă“ pe elev! Ei stau la pân­dă, inima ii e lipsită de genero­zitate, ei socot pe bieţii adoles­cenţi ca pe nişte duşmani prin anticipaţie. Şi instinctul lor... pe­dagogic e foarte satisfăcut când pot să „dea gata“ pe un sărman băiat, palid, tremurând, cu ini­ma palpitând ca la tăiere, punân­­du-i întrebări absurde, adevărate cimilituri ! Vedeţi, unii profesori înţeleg ca elevul să răspundă la o între­bare nu după logica lucrurilor, ci ghicind răspunsul — singurul răspuns admisibil­­ — care stă ascuns în cutia craniană a exami­natorului pestriţ! — Ia să-mi spui d-ta, ce face un pescar după ce a dat Statului redevenţa care i se cuvine, — ce face cu peştele care îi rămâne?— întreba la un examen un domn profesor. — Caută să-l vândă la particu­lari, chiar cu un preţ mai scăzut, ca să nu se strice — răspunde e­­levul. — Nu, boule! — nu-l vinde, îi dă sare! Aceasta era singura soluţie ad­misă de profesor: pescarul să să­reze peştele. Dar dacă pescarul nu voia să facă depozit de peşte sărat, ci socotea că e mai conve­nabil pentru el ’2-7 vâ­it * proas­păt unor negustori, sau unor particulari? Răspunsul elevului era atât de absurd? O chestiune are o sin­gură deslegare? Şi când un can­didat dă un răspuns atât de la lo­cul lui, îl trânteşti la baca­laureat? Apoi unui asemenea Pestalozzi nu-ţi vine să-i pui sare pe coadă şi scoţându-l din învăţă­mânt să-l pui nu la sărat, dar chiar la murat? Un alt teoretician al pândirii, se repezea, la un examen, asupra unui candidat, premiant al liceu­lui: — Ia să-mi spui d-ta: a mâncat Ştefan cel Mare mămăligă?. Luat repede, elevul n’a făcut socoteala să vadă dacă dela des­coperirea Americei până la dom­nia lui Ștefan cel Mare, trecuse suficientă vreme ca porumbul să poată fi indigenat în Moldova şi, evident, a ezitat, s’a uluit. Dar asemenea întrebări, puse cu o căutătură fioroasă, pot fi o măsură sigură în privinţa silin­ţei şi cunoştinţelor unui elev. Apoi, cu aceeaşi îndreptăţire putea fi chestionat şi domnul e­­xaminator. — Ia să-mi spui d-ta, d-le pro­fesor, Mihnea Vodă se bărbierea singur sau nu. Şi lua şi „contra“ sau dădea numai odată. Iată o întrebare soră bună cu peştele sărat şi cu mămăliga lui Ştefan cel Mare. Dar noroc că nu sunt toţi pro­fesorii la fel. Avem şi din cei cari socot că faţă de elevi, cari stau cu mâinile reci în faţa lor, nu tre­bue să procedeze : haţ cu zbilţu ! MAXIMÎN GENERALUL âlFKOVICI şeful guvernului iugoslav, oare, pro­hab.“ se va retra."­ ‘“".pă dorința re­­ppiv' yiipTf.pentru a face loc unui cabinet formei din reprezen­tanţii tut­ur­or partidelor politici Exploatatorii minerilor (VII) de Panait Istrati S-a arătat în coloanele aces­tui ziar cine sunt adevăraţii vinovaţi ai măcelului de la 6 August: exploatatorii minerilor. Un colaborator al „Luptei“ a dovedit cu cifre, după în­săşi buletinele de plată ale lu­crătorilor, că minerul de la Lu­peni e un om robit pe viaţă, fi­ind necontenit dator vândut ia­dului care-l va răpune într’o zi. Mărturisesc că deşi cunoscă­tor al cruzimei liberale în toate domeniile, dovada aceasta a co­laboratorului „Luptei“ dată ca regulă, mi s’a părut peste pu­tinţă de crezut. Oricât ar fi de întins paşalâcul elicei care su­grumă ţara de un sfert de veac, nu-mi puteam închipui că exis­tă în România un sistem de ex­ploatare care să împingă per­versitatea dincolo de limitele îngăduite doar în întunericul unor anumite colonii. Aşa că a­­j­ungând la Lupeni, întâia mea grijă a fost să controlez revela­ţiile apărute în „Lupta“. N’am avut nevoe să-mi bat capul. Minerii vin ei singuri să-ţi arate buletinele de plată. Şi pe oricare dintre ele ai pune mâna, toate proclamă acelaş nemilos adevăr: omul e robit, vândut. Căci chiar şi atunci când aceste fişe se soldează, du­pă o lună de robie* cu un rest de plată, suma de încasat e cele mai adesea ridicolă, — 2—3 sute de lei, — alte ori atinge cifra de 6—7 sute, şi foarte rar trece de o mie. Dar jocul acesta al restului de încasat n’are de fapt nici o importanţă. Că minerul mai are ori nu de primit ceva la sfârşitul lunei, totul atârnă, nu de suma câştigată într’o lună, ci de greutăţile casnice ale mi­nerului şi de importanţa cum­părăturilor efectuate la consu­mul societăţii. Ceiace e capital, e suma câştigată într’o lună. Or, în această privinţă, am văzut că minerul care se îndoie chiar şi la munca cea mai in­fernală, nu poate depăşi 200 de lei pe zi. Iar generalitatea câş­tigurilor variază între 2300 şi 3500 de lei pe lună. Şi cu su­ma asta, minerul şi familia lui nu pot să trăiască la Lupeni. Direcţia minelor o ştie. Şi, generoasă, oferă minerului po­sibilitatea de-a câştiga mai mult. Cum? Bine­înţeles, cerân­­du-i să-şi rupă oasele dincolo de marginile puterei omeneşti. Neavând încotro, cu toată pă­rinteasca ocrotire a domnului prefect şi a aghiotantului său Munteanu, bietul sclav se înju­gă cu bunăvoinţă, sperând să obţină mai mult. Aci intră în joc „primele“, dacă faci mai mult decât eşti obligat, ţi se va da atâta pe va­­gonaş. Am avut în mână mai multe fişe de plată. Ele sunt mai eloc­vente decât cea mai elocventă pledoarie în favoarea sclavilor de la Lupeni. Ele dovedesc şi pri­mului de cea mai rea credinţă că felul cum înţeleg liberalii să se îmbogăţească, nu mai poate fi numit exploatare crâncenă, ci HOŢIE, BANDITISM la dru­mul mare, CRIMA CARE TRE­BUE NUMAI­DECÂT PEDEP­SITA DE JUSTIŢIE. Guvernul, dacă vrea într’adevăr să facă ceva în ţara asta, trebue musai să ia de gât pe tâlharii şi uci­gaşii minerilor, să-i pedepsească de jafurile comise şi să le im­pună condiţii de plată dede­subtul cărora să nu se poată coborî. Iată, de pildă, ce spun, cu glas de tunet, două din aceste fişe. Ambele sunt ale mineru­lui Bauer Filip. Una din Decem­­brie 1928, cealaltă din Ianuarie 1929, deci, nu se poate pretinde că în vremea asta condiţiile de viaţă au evoluat în favoarea minerului. Şi ce vedem? Vedem că pe luna Decem­brie, prima începe DE LA 3,5 VAGONAŞE, CU SUMA DE 46 DE LEI. Că pentru 4 vagona­­şe, omul va primi 50 de lei, iar dacă, plesnind în mină, reuşeş­te să scoată 4,5 vagonaşe, va pune mâna pe 54 de lei. Sărmanul Bauer Filip a cră­pat la muncă şi a reuşit. Şi a­­tunci? Ei bine, atunci intervine direcţia şi spune că chiar ple­snind în mină, omul tot trebue să nu fie plătit. Ea refuză să respecte chiar şi convenţia asta sălbatecă, îşi calcă cuvântul dat, jefueşte pe om. Căci vedem că numai­decât, pe luna ianuarie, SUPREMUL EFORT AL MINERULUI E RE­DUS LA MINIMUM. Cele 8.5 vagonaşe plătite cu 46 lei, de­vin 4.5 vagonaşe. Acum, ca să câştige 54 lei, nu 4.5, ci 5.5 va­gonaşe trebue să facă bietul Bauer Filip! Aceasta, dintro lună pe alta. Cum se poate numi o aseme­nea faptă? Şi care e singura raţiune de-a guverna a naţional ţărăniştilor, dacă nu să sfarme aceste cuiburi de tâlhărie libe­rală? Căci dacă e vorba ca şi guvernul actual să tolereze ce­ia ce au inaugurat liberalii, a­­poi eu cred că ploşniţa liberală e suficientă acestei ţări şi nu mai e nevoe de încă o consoar­tă leşinată, după aceia a averes­canilor, ale căror mine de aur de la Brad, în cari am intrat, ne pregătesc pe curând alţi Lu­peni, alte măceluri. Pe lângă flagranta tâlhărie cu reducerea primei, pe măsu­ră ce minerul dovedeşte capa­citatea lui de robie, aşa cum am arătat mai sus, mai are di­recţia minei încă un mijloc de-a suge sângele sclavului. Acesta e anularea vagonaşelor declarate insuficient încărcate, ori con­ţinând piatră. E un arbitrar tot atât de stri­gător la cer, o crimă tot aşa de demnă de puşcărie. Netăgăduit că în lungul lor drum din fundul minei până la locul de recepţie, se întâmplă ca unele vagonaşe să-şi îndese conţinutul, ori chiar să piardă din el prin zgâlţâire. Şi dacă voiţi să ducem complezenţa faţa de tâlhari până a admite că această diminuare a conţinu­tului se produce din vina mi­nerului, ori a vagonarului, tot rămâne în favoarea nenoroci­tului sclav măcar ceia ce ră­mâne şi în vagonaşul contestat, adică să i se scadă sfertul, trei­mea ori jumătatea care lipseş­te din vagonaş şi să i se plătea­scă restul. Aşa s’ar cădea după sfânta dreptate elementară. Ei bine, nu. Că i-o lipsi un sfert, o treime ori o jumătate, vagonaşul e anulat In întregi­meOmul pierde tot, nu numai ce i­ se contestează. Şi ştiţi cam câte vagonaşe se anulează, pe lună, în mijlociu? Bagate la ci­fră de 3000 la 3500 de vago­­naşe! Iată procedeurile cari au dus la revoltă. Felul cum s’a produs scânteia, îl voi nara în ultimul meu articol de mâine. Şi publicul e vinovat Dregătorii drumului de fier au dat un ordin sever conducă­torilor de trenuri în sensul ca ei să supravegheze cu toată străşnicia, menţinerea curăţe­niei în vagoane. Vor fi făcuţi personal răspunzători de orice abatere. Li se pune în vedere că trebue să considere materia­lul rulant ca pe „un bun al lor“. Circulara este cât se poate de bine venită. Condiţiunile de folgier? în­­care călătorim sunt detestabile. Pasagerul român, dacă se întâmplă om subţire, îndură — pe o distanţă lungă — un adevarat calvar. Este bi­ne, deci, şi util ca personalul drumului de fier să-şi intensifi­ce activitatea în această direc­ţie. Numai că, obiectivi cum ne place să fim, va trebui să obser­văm că şi publicul nostru este vinovat de lipsa de higienă din trenuri. In străinătate avem plăcuta impresie a unei excelente stări de curăţenie şi agrement. Dar meritul nu revine exclusiv con­ductorilor de trenuri. Ci publi­cului a cărui educaţie este în aşa fel formată încât el — cel dintâi — este şi rămâne gardia­nul higienii sociale. La noi? Publicul svârle sâmburii de prune pe podelele vagoanelor scuipă pe jos, îşi întinde picioa­rele pe canapea, etc., etc. Aţi observat câte­odată râvna unui patron de local public de a menţine curăţenie în prăvă­lie? Şi aţi băgat de seamă cât de repede se iroseşte energia sa în faţa publicului hotărît cu an­ticipaţie... să nu-şi iasă din pie­le? După câtva timp perdeaua se murdăreşte, mesele se pătează, scaunele se distrug şi aşa mai departe. Prin urmare, bună măsură s’a luat şi o aplaudăm: conduc­torii să fie vigilenţi şi să nu permită murdăria in tren. Dar şi publicul să-şi mai schimbe naravul. El, în primul rând, trebue să dea exemplul conştiinciosităţii. Numai în aşa chip silinţele­ căilor ferate vor da rod.­­ Hi* T G­ranote Nu sânt români? D. Goga a acordat un interview în care s-a exprimat astfel: „Ce mă face să cred în răsturna­rea guvernului? Este mai întâiu con­ştiinţa naţională rănită. Nu mai gu­vernează aici spiritul românesc de baştină, ci ereziile nou-veniţilor cu zestrea fatală a stigmatului străin”. Destăinuirea aceasta a d-lui Goga e direct senzaţională. Noi ştiam că la cârmă se găseşte guvernul Maniu­ Mihalache, care are de colaboratori pe d-nii Mihai Popovici, Costăche­­scu, Voicu Niţescu, Iunian, Halippa, Răducanu şi alţii, toţi români de baş­tină. Aşa, adică, îi socoteam noi, că sânt români, dar vedem că­­d. Goga — singurul român autentic se pare — ii scoate cine ştie ce lifte străine, scoate cine ştie ce lifte străine. A, se vede că d. Goga face alu­zie la d. Magearu, care nu s’ar co­bori direct din Mihai Viteazul. —­ Vai, d-le Goga, ce rău camarad eşti! De ce-l superi pe bunul d-tale prieten Trancu-Iaşi făcând aseme­nea aluzii anti-armeneşti?! DESCA Şi fugim­­e politică Mizeria marilor oraşe Trăim vreme de cumplită sărăcia. Mizeria a pus stăpânire deplină In toate straturile sociale. Imperiul tuberculozei se întinde îngrijitor şi societatea este în ne­putinţă să-l pue stavilă. Nenoroci­rea a luat proporţii mai mari a­­cum când autorităţile publice au închis accesul solicitatorilor de posturi făcând să se afişeze — cu litere mari — la intrarea ministe­relor că nu se mai dă curs cererilor, de numire. Diurniştii concediaţi bat la uşa in­stituţiilor particulare, încercări za­darnice pentru asigurarea codrului de pâine cotidian. Opt mii de baca­laureaţi — absolvenţi ai liceelor cu care a fost împănată ţara — au in­vadat centrele universitare. Şi ma­rea majoritate a tinerilor, doritori să înveţe carte, neavând loc în­ că­minele studenţeşti, sau să slujbe ca să-şi ţie zilele în anii da studiu. Ca să-şi dea cineva seama de pro­porţia mizeriei este destul să stea o singură zi în anticamera unei insti­tuţii în curs de constituire sau în biroul unui director care a anunţat că are nevoe de un secretar sau de o stenodactilografă. Se prezintă — în concurenţă cu tineri studenţi — pensionari ai sta­tului, aruncaţi afară pe stradă cu câte 4—5 sau 6 mii lei pe lună — foşti ofiţeri superiori, cu o casă de copii şi cu resurse de mizerie, foşti magistraţi cărora pensia nu le a­­junge nici pentru pâine, tineri ti­traţi, licenţiaţi sau doctori în cele mai variate ştiinţe, cari nu pot găsi loc nici în învăţământ, nici în la­­boratorii, nici în magistratură şi nu-şi pot câştiga aiurea existenţa în comerţ sau în industrie. Doctori în drept sau doctori în medicină şi chirurgie trăesc în mi­zerie după ce — cu preţul unor e­­roice privaţiuni — şi-au câştigat tit­lul academic, pentru că le lipseşte capitalul necesar instalării. Câte e­­nergii se pierd; câte suflete se cătră­nesc; câţi revoltaţi împotriva ac­tualei aşezări sociale; câte lacrimi, câtă durere. Nu ştim cine ar trebui să ia mă­suri; nici nu cercetăm cine poartă răspunderea situaţiei de azi. Ni se pare, însă, că guvernul are datoria — acum când porţile tuturor curie­rilor sunt ermetic închise — să în­drume spre şcoli practice tineretul; să împiedice accesul la universităţi care dau absolvenţi candidaţi să moară de foame; să creieze institu­ţii de credit pentru tinerii cari au apucat să termine cursurile univer­sitare, să deschidă azile pentru pensionarii cari mor de foame, să sporească pensiile, să aline durerea care este cel mai mare rău sfătuitor pentru cei ce sufăr şi care consţi­­tue cel mai mut pericol pentru ţară. Mi­ni

Next