Lupta, ianuarie 1930 (Anul 9, nr. 2442-2465)

1930-01-01 / nr. 2442

Aim IX. No. 2442 UONSt'ft'- mIITCc Fost director politics Decembrie 1921—Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 Luni ......... 800 Pe 6 „ . ..................................400 Pe %1­00 ......... 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU redacila si Administratia BUCUREȘTI STR. CONST. MILLE, 12 (Sărindar) Cafeneaua aranjează soarta regentei ? Ne-aam plâns ani de zile, că sunt oficine străine cari lucrează sistematic la calomnierea României răspândind in toată lumea cele mai extravagante baliverne pe socoteala ţării noastre. Nenorocita demitere a fostului prinţ moştenitor, care a întrerupt continuitatea firească a domniei şi în urmă moartea regelui Ferdinand au alimentat ofi­cinele de intrigă şi ştiri senzaţionale pe de-a-ntregul născocire referitoare la­ ţara românească-Instalarea Regenţei, funcţionarea ei normală, dezlegarea strict constituţională a ultimei crize de re­gim, alegerile libere cari au ratificat şi consacrat in mod strălucit aducerea la cârmă a regimului actual, au pus capăt campaniilor de defăimare a ţarei între­ţinute la umbra împrejurărilor şi stărilor excepţio­nale. Realizarea împrumutului şi reuşita, operaţiunea­ de stabilizare a monedei a contribuit apoi şi mai mult la stâr­pir­ea încercărilor de intrigă şi defăimare a României în afară. Abia s’au potolit însă oficinele duşmane din afară şi au început să lucreze cârtiţele politicianismului naufragiat din lăuntru. Cu prilejul împlinirei vacanţei în sânul Regenţei, am avut episodul faimosului interview atribuit Regi­­nei­ Văduve şi dezminţit de Ministrul Palatului, iar ca dar de Anul Nou am avut „svonid“ pe de-a-ntregul născocit in cafeneaua şi tripourile cari funcţionează sub firma unui partid aşa zis politic, despre o demi­tere din Regenţă a Prinţului Nicolae. Sunt câţiva naufragiaţi ai pirateriei pe care au exercitat-o în avutul statului şi, scoşi din circulaţie de propriile lor acte, epavele acestea cred că soarta Re­genţei şi a regimurilor într’o Românie care a luptat un deceniu spre a reintra în norma constituţională şi economică, poate fi făcută dependentă de intrigăriile puse la cale prin cafenele şi tripouri. Cu puţină supraveghere şi cu curajul de a sparge băşicile de săpun, feneanii aceştia ai vieţei publice cari nu fac de­cât să otrăvească atmosfera politică şi morală a ţărei, ar putea fi scoşi de urechi ca să-i vază lumea la lumina zilei şi să aibă răsplătii pe care o me­rită ticăloasele lor îndeletniciri pe seama, liniştei şi ritm.ce­i des care ţara vrea să aibă parte. T. T. A. 1930 Zece ani împliniţi d­e la în­­cheerea armistiţiului 11 Noembrie 1918 — sfârşitul lui 1929 şi iată că primele zile ale lui 1930 găsesc Europa aşeza­tă din nou la masa verde de la Haga — de astădată spre a’şi deschide putinţa de a se reface, lichidându-şi socoteli­le... din târg, cari, încă odată, nu s’au potrivit cu cele de a­­casă. „Marea iluzie” — aceea că războiul poate aduce prospe­ritate măcar învingătorului a fost pe deplin identificată. învingător n’a fost acela care credea că fiindcă el era mai în stare să atace, tot el va fi acela care va învinge. S’a îmbătat patru ani de tot soiul de victorii pe uscat şi pe apă, şi-a primblat sabia din Apus până în Răsărit şi până în Miază-Noapte, spre a o pre­da apoi îngenunchiat intr’un vagon în care-l aşteptau cei ce l’au învins la urmă. Dar „învingătorii”? Nici unul nu se laudă, nici unul nu se făleşte. Stau toţi la­olaltă cu „învinşii” — unii invidiind până şi situaţia u­­nora din „învinşi” — şi îm­preună chibzuesc cum ar pu­tea scăpa mai teferi de urmă­rile „marelui” războiu. Departe de a ne lăsa demo­ralizaţi de „defetismul” econo­mic al celor ce vor să facă să dispară în suferinţele post-be­­lice şi victoriile reale de ordin politic, naţional şi moral. Civilizaţia a câştigat o mare victorie, nu însă ofensivă, ci defensivă. Civilizaţia s'a apă­rat şi s’a apărat împotriva u­­nei sigure întoarceri la barba­rie, la sumisiune, la îngenun­­chiere sub patul puştei. Acţiu­nea ei a fost una de rezisten­ţă, o acţiune negativă care pu­tea să-i fie cruţată — şi odată cu ea milioane de vieţi. Rezul­tatul pozitiv al marelui ră­z­­boi­ trăeşte mai mult în do­meniul moral. De aceea se poate spune că a fost mai mult un baraj împotriva barbariei şi a anarhiei decât un război de „cuceriri economice’’. Cuvintele acestea două su­nă nespus de ironice când pri­vim la „cuceritorii” cam­ zece ani după „victorie” se frâng făcândur şi socotelile şi ne mai ajungând să înnoade cele două capete­ Aşa­dar, marea iluzie a ce­lor cari au atacat in 1914 vor­beşte în cifrele planului Da­wes şi a planului Young. E a­­ceea­ pe care, tot în cifre, o demonstrase încă din 1912 An­­€e! Normam în senzaţionala şi totuşi nesocotită sa cărticică, „Marea iluzie”, cugetată şi aşternută, cu atâta socoteală­. Ce ne va aduce Haga? Iar învinşi şi învingători? In nici un caz. In cel mai rău caz: conti­nuarea mizeriei de azi.' — a mizeriei strâns legate de ori­ce războiu în zilele noastre, aşa de strâns încât apar legaţi de acelaş lanţ şi învinşii şi în­vingătorii. In cel mai bun caz: reîncepe­rea, cot la cot, învinşi cu în­vingători, a muncei lui Sissif, spre a pune la loc ceeace pa­tru ani de zile s’a nimicit sis­tematic, pe temeiu de planuri amănunţit studiate, după ce zeci şi sute de ani o omenire întreagă muncise, adunase, închiegase ceeace se chiema prosperitatea Europei de mai înainte de războiu, ceeace plângem azi noi toţi cari am pierdut-o împreună cu atâtea milioane de suflete. Fi-va măcar 1930 începutul muncei lui Sissif? Nici asta nu putem şti. Intr’o clipă s’a putut dez- lănţui nebunia războiului. Vor mai trece decenii şi o­­menirea nu va trăi prosperi­tatea pe care a ucis’o în ne­bunia sa, cum îşi ucidea Sa­turn copiii. UMIL D. FAGURE Granate „Cazanul“ Averescanii au putut determina ti­nere care să anunţe că ne găsim în preajma unei noui crize, constituţio­nale, care se va soluţiona prin....a­ducerea lor la putere ! Cu alte cu­vinte, averescanii prevăd zile grele pentru ţară, nu anul care vine ! Criza constituţională s’ar declara prin demisia din Regentă a prinţului Nicolae. Evident, totul e o născocire, pentru că nimeni nu vede pentru prinţul Nicolae un motiv serios care să-l facă să abandoneze înaltul post de răspundere, în care numai anu­mite împrejurări excepţionale l-au aşezat. Poate că rolul de membru al Casei domnitoare fără atribuţiuni definite sau chiar fără nici o atribuţiine, să fie mai agreiabil, căci presupune mai multă libertate şi pentru oa­menii cari nu ţin să aibă nici măcar cinci rânduri în istoria ţării lor,­ li­bertatea valorează mai mult ca orice. Dar când ai asumat răspunderea cu tot ce e legat de ea — şi rele şi bune, căci doar nu sunt numai rele — o menţii şi nu o transformi în­­tr’o minge de foot-bal. Ceea ce şi face prinţul Regent, după cum ne asigură comunicatul prezidenţiei consiliului de miniştrii, comunicat prin care intrigele disperaţilor sunt pusa la punct. Dar când se va isprăvi odată cu acest „cazan al Satanii“ care e pus mereu pe foc ? Curat, tara piere şi baba se piap­tănă ! O­PACINI 3* CEI infecția 358-75 * Secretariatul 358-74 - Administrația 538-73 Are şi Presa darul ei! unun nou MINISTRUL JUSTIŢIEI , şi eu cu cadoul meu , PRESA : Dar cu ce legaşi drăguţul de dar ? — Cu o funduliţă ! —Cam grea şi cam simbolică ! Revizuirea care se impune „La căile ferate se află un cuib de tâlhari“. .V. MADGEARU In oraşul Cluj negustorii şi indus­triaşii s-au adunat spre a protesta Împotriva sporirii impozitelor. Nimic mai firesc. Anii din urmă şi cel expirat înde­osebi­­ au fost cum nu se poate mai dificili pentru marele şi micul co­merţ ca şi pentru industrie in gene­ral. Ofertă enormă — cerere mică sau aproape inexistentă. Oratorii toţi specialişti în materie de finan­ţe — au demonstrat în general că urcarea impozitelor in anul 1929 a fost de 50 la sută, — ceea ce se va recunoaşte — e fantastic. Statul, bine­înţeles, e nevoit de împrejurări să procedeze astfel, — dar şi contribuabilul e obligat să con­state că i se cere mai mult decât poa­te da. In sfârşit — chestiunea îşi va găsi o soluţie. Noi dorim să subliniăm aci alt ca­racter al adunării de la Cluj, — căci oamenii strânşi la întrunire au cerut in mod solemn, guvernului să revi­zuiască averile funcţionarilor pu­blici. Caracterul acesta de protesta­­re nu contra slujbaşilor necinstiţi trebuie să suscite intenţia cârmui­­torilor noştri . Pe când lumea suferă enorm; pe când cetăţenii se plâng de biruri; pe când şomeurii se înmulţesc de la zi la zi, — o categorie ticăloasă — e vorba de slujbaşii incorecţi —, huzu­reşte la adăpostul averilor adunate pe seama publicului muncitor şi ne­voiaş. La c. f. r. există — precum s-a ex­primat domnul ministru al finanţe­lor — „un cuib de tâlhari.“ Dar în serviciile dependente de de­partamentul finanţelor, — vrem să spunem dar printre vameşi şi prin­tre agenţii fiscului? Dar în Poliţie? Dar în diferite ministere, — să spu­nem la domenii şi agricultură? Avem funcţionari incorecţi cari s'au îmbogăţit în timp ce atâta lu­me suferea şi muncea cu sudoarea frunţii. Dacă ni se cer impozite , să avem măcar satisfacţia de a băga la puş­cărie pe toţi hoţii banului public sau pe exploatatorii venali ai situaţiei o deţineau în Stat! Revizuirea averilor funcţionarilor publici este un desiderat care trebue satisfăcut. Adunarea de la Cluj i-a cerut in mod imperios! Guvernul d-lui Iuliu Maniu este un guvern al masselor, este expresiunea lor. Guvernul aces­ta nu poate pleca atâta vreme cât nu înfăptueşte acest act de justiţie so­cială şi de îndreptăţită satisfacere a claselor producătoare. Şi revizuirea să se facă repede,­­ luându-se toate măsurile ca nimeni să nu se poată sustrage controlului. „Cuiburile de tâlhari“ nu au ce căuta in administraţia statului. RIX Nu vine Capitalul străin? Când de acum douăzeci şi cinci de ani Take Ionescu cerea dărâmarea zidurilor chinezeşti pe care politica de plutocraţie a d-lui Vintilă Brătianu le ridi­case împotriva capitalului din afară, partidul liberal a decla­rat pe Take Ionescu inimic al patriei, spre a-i cere apoi cola­cul de salvare, când se îneca în afacerea tramvaielor. Când Dimitrie Sturdza puse­se la cale contractul Fiala pen­tru atragerea capitalului străin in exploatarea petrolului româ­nesc, a reapărut d. Vintilă Bră­tianu şi s-a înscenat fantoma societăţei „România“ cu sub­scripţii fictive cari s’au evapo­rat a doua zi după zădărnicirea acţiunei pentru atragerea capi­talului străin. Azi, de îndată ce regimul ac­tual a adus legei minelor modi­ficările cari pun capitalul străin pe picior de egalitate cu capi­talul românesc, d. Vintilă Bră­tianu a năpustit presa partidu­lui său contra legiferărei guver­nului Maniu „care­ ruinează a­­vutul Statului Acum că se vede că avutul Statului e în creştere şi că spo­reşte încrederea din afară în colaborarea la care e chiemat capitalul străin, presa liberală contestă că acest capital a re­căpătat încrederea în plasamen­tul său în România. Dacă este aşa, dacă acest ca­pital, cu toate garanţiile ce i s’ar da, continuă a fugi de ţara de care d. Vintilă Brătianu pare a-l fi lecuit radical, atunci de ce atâta gălăgie? Se pare însă că degeaba nu ţipă d. Vintilă Brătianu, se pa­re că este la ştiinţa d-sale că, ori­cât ar căuta d-sa să ameninţe şi să dea aparenţa că continuă dictatura sa economico-financia­ră, capitalul din afară se infor­mează şi ştie azi că dictatura a­­ceasta e departe de a mai fi ce a fost, cum partidul liberal e de­parte de a mai fi ce a fost sub domnia regelui Ferdinand, şi sub conducerea lui I. Brătianu. Prea s’au schimbat multe in lume, ca să nu se fi schmbat nimic in ţara românească. S. U. R.­ ­s (Induelde, ,presă"? D. Grîgore Filip­escu — con­­siderându-se ofensat de aprecie­rile făcute într’un articol apă­rut într’o revistă politică — a trimis martori autorului, d-l A­­lexandri Radian. Martorii au găsit că numai o ieșire pe teren poate repara o­­noarea d-lui Grigore Filipescu și advesarii s’au bătut cu spada. Din fericire duelul s’a termi­nat cu o uşoară sgârietură. D-l Al. Radian a fost uşor rănit la braţ. Mărturisim că procedeul d-lui Gr. Filipescu ne-a surprins, din două puncte de vedere. Mai în­tâi socotim că d-sa — obişnuit din copilărie să mânuiască spa­da — trebue să fie foarte pru­dent atunci când recurge la mij­loace eroice ca să-şi spele onoa­rea. Urmările unui duci nu se pot prevedea niciodată. In al doilea rând ni se pare surprinzător ca d. Grigore Fi­lipescu să răspundă cu spada unui articol de revistă. D-sa are la dispoziţie un ziar, care e co­tidian şi in care putea răspun­de, cu vârf şi îndesat, articolu­lui care era şi el un ecou al a­­tacului început de d. Grigore Filipescu. Ce ar face d. Filipescu oare când toţi cei vizaţi în polemi­cele violente inspirate personal de d-sa în „Epoca”, i-ar trimite martori? Ar fi nevoit, desigur, să-şi lase ocupaţiunile şi să se bată zilnic pentru reabilitarea onoarei adversarilor. Şi nu se poate şti ce urmări pot avea ieşirile pe teren, cari se repetă prea des. Ele pot fi fatale şi din punct de vedere politic şi din punct de vedere moral. Polemica, începută pe calea scrisului, prin scris trebuia să se termine. Iată de ce credem noi că d. Grigore Filipescu a greşit când a încrucişat spada, ca un cavaler din evul mediu, cu autorul unui articol. E un obiceiu care revine ca un strigoi în lumea de azi a ra­­ţiunei. După războiul în care a murit atâta lume, in care s’a manifestat atâta curaj și s’au ex­perimentat arme ceva mai pe­riculoase ca floreta — duelul a­­pare, ori cum, un mare non­sens, R, St Ci Miercuri I lan. 1930 | director EMIL D. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct In Administraţia Starului şi la toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul In farS 6 Lei In străinătate Prin ce se rânduieşte anul 1929 in istorie? Ideea pan­europeană şi dezarmarea de David Lloyd George fost prim-ministru al Marei Britanii Cum se va rândui anul ce expiră astăzi printre ceilalţi ani în Cartea Istoriei? Când un om se odihneşte pe patul de moarte, prietenii şi cunos­cuţii uită micile sale defecte şi-şi amintesc numai de fap­tele lui de merit şi erori carac­teristice. Dintr-aşa o perspectivă tre­buie să analizăm şi evenimen­tele petrecute în anul 1929. Se poate spune că faptele petre­cute în răstimpul acestor douăsprezece luni vor forma un capitol de seamă, atunci când se va fi scris istoria pri­milor zece ani de după război. Singura deriziune de a des­povăra ţara Rinului şi adera­rea Statelor Unite din Ameri­ca la conferinţa internaţională sunt suficiente pentru anul acesta ca să ocupe un loc no­toriu în desfăşurarea istoriei. Se va ajunge la o uniune europeană. Sunt însă şi alte fapte, prin cari va fi mai târ­ziu influenţată istoria omeni­rii. S’ar putea astfel prevedea ce ar rămâne să rezulte din planul Im­ Briant! pentru crea­rea unei uniuni europene. E vorba aici de un vechiu ideal francez. Pentru a realiza o co­munitate europeană a răstur­nat Napoleon tot continentul şi a lăsat milioane de europeni să se omoare între dânşii? Briand n’a făcut decât să redea această idee. Ca maes­tru însă al artei convingerii, el caută să-şi atingă ţelul prin mijloace mai paşnice decât înaintaşul Său. ’Va avea care succes oratoria, acolo unde a bufnit concertul tunurilor? Dacă planul ar fi într’adevăr înfăptuit, ar trebui să se în­tâmple fapte considerabile: realizarea păcii pe porţiunea aceasta de pământ, mai agi­tată decât toate celelalte, abo­lirea graniţelor de vamă, o îndreptare a condiţiilor de e­­xistenţă a lucrătorilor de pe acest teritoriu tulburat. Toate acestea ar fi roade exclusive ale unui uniuni europene, Teama de America, impuls al mişcării pan-europene. Şi poate că s’ar produce şi alte consecinţe, asupra cărora e deficit de debitat profeţii. Europeanul este cel mai com­bativ dintre toate popoarele de pe pământ, întotdeauna trebuie să lup­te cu ceva ori cu cineva. Când i se ia plăcerea războaielor na­ţionale, atunci gândurile şi ghiarele sale caută să se pla­seze aiurea. Să sperăm că simpla alege­re a preşedintelui Uniunii i-ar fi suficientă. Pare-se însă că propunerea lui Briand va rămâne o sim­plă propunere. Pretenţiunea de­ a incasa veniturile vamale mai mult încă decât credinţa în necesitatea acestor taxe va ţine permanent popoarele des­părţite de graniţă, împăcarea vaticanului CU QUIRIN­ALUL Şi împăcarea dintre Sfântul Scaun şi monarhia italiană e una din paginile mai mult sau mai puţin importante ale anului 1929. E un episod de o importanţă excepţională care arată o au­toritate de conduită remarca­bilă, atât din partea Papei cât şi din partea Ducelui. Moartea lui Stresemann a fost una dintre marile trage­dii ale Europei. Cu toate mari­le lui păcate se poate pune în­trebarea dacă Germania va mai găsi acum un alt condu­cător politic, care să-şi impun punctul să de vedere asupra naţionalismului agresiv ger­man. Singura noastră speran­ţă constă în credinţa judecăţii sănătoase a acestui popor ca­re astăzi îşi îndreaptă toată atenţiunea asupra refacerii e­­conomice. Cert e că mult mai încrezători am fi privit în viitor, dacă Stresemann ar mai fi trăit, pentru a-şi ocroti politica. NQUILE LUPTE DIN CHINA Ce se petrece în China? Sun­tem înclinaţi a neglija posibi­lităţile de desvoltare ale a­­cestei ţări cu o populaţie de 400 milioane de locuitori inte­ligenţi şi sârguitori, care în­vaţă în luptele civile arta răz­boiului. S’a trecut în decursul aces­tui an la atâtea extreme şi s’a făcut atâtea compromisuri, în­cât e greu de prevăzut ce mai poate surveni. PLANUL DE CINCI ANI AL SOVIETELOR In Rusia nu se petrece nici o transformare spirituală. Bol­șevismul nu s’a năruit încă. Pare a sta chiar pe baze mai puternice decât niciodată. Vii­torul va depinde într’o foarte mare măsură de izbânda ori de ratarea programului econo­mic de cinci ani. Gândul de bază al acestui program e tot atât de îndrăz­neţ pe cât de inteligent, şi rea­lizarea lui continuă cu o mare neatenţie. Dictatura bolşevică face imense sforţări pentru a reorganiza agricultura şi in­dustria. HOOVER ŞI RESARMAREA Dar adevărata însemnătate a anului 1929 se va putea mă­sura abia atunci când se vor aprecia în justa lor măsură ultimele cuvântări ale preşe­dintelui Hoover. In problema dezarmării na­­­vale el va face fără îndoială tot ce-i va sta în putinţă. Prin asta e asigurat succesul con­ferinţei celor cinci puteri deşi dezarmarea mondială nu e mult, avansată. , Deklaraţiunile lui Hoover asupra dezarmării pe uscat formează un alt capitol. Voia el, când a atras atenţiunea a­­supra întăririi armatei cu în­că zece milioane de oameni, să revendice o nouă politică, ori nu erau la mijloc decât baze oratorice? De răspunsul acestei între­bări atârnă de fapt situația pe care o va lua în Istorie, anul 1929. ...... . .|Q— Să fugim de politică Cu schimbul... Ascensiunea lui Conul Ovid Came­leon produce insomnii şi bilă confra­ţilor. Are trei secretari, două dactilo­grafe chic, un Lincoln şi­­ o guver­nantă „pricepută“ la domn singur". In ceasul de faţă, c­onul Ovid e Senator guvernamental. (Avem moti­vele noastre să credem ca nu-și va da „o răsunătoare demisie" până că­tre sfârâitul legislaturei.) Am călăuzit, acum câtva timp, la Mecca biroului lui C­onul Ovid, t­n prieten taare păcătos și obidit i se spusese că mimai pelerinajul acesta îi va aduce mântuirea. Ne-a întâmpinat, cum s’ar zice, un muezzin. Ne-a întrebat pe nas (cum îi şade muezzinului mai bine) de sănătate, ne-a cercetat isteţ de peşcheş şi ne-a rugat frumos să aşteptăm. Sssss!­ho­gea stă de vorbă cu marele Muftiu, rugându-se, sbuciumându-se pentru sufletele păcătoşilor. Să aşteptăm. Eram în birou — poate chiar în canctuarul c’onului Ovid. Frumos capete de sfinţi. De­ cum se cere unei feţe bisericoase. Iţi surâdeau, după cheful lui Dra­­goş, Seil sau Ross, mucenicii regimu­lui actual. C’onul Ovid îşbutise să realizeze, pe păreţi, ceea ce de atâta amar de vreme nu-i reuşeşte d-lui Maniu pe banca ministerială, cea mai în­do­io­­şătoare frăţietate între naţionali şi ţărănişti. Pe o mesuţă, mai săritoare în ochi, fotografia d-lui M. Popovici, pe a­­tunci ministrul finanţelor. (Intre timp, pe cât aflu, din învoi sigur, remanierea a avut ecou şi în biroul c’onului Ovid. Fotografia fos­tului vistiernic n’a fost, e drept, în­depărtată cu totul; — pentrucă, se zice... că poate-poate.... Deocamdată, caricatura d-lui Mad­­gearu a fost coborâtă depe perete și rezemată pișicher de chenarul piro­­gravat depe mesuță; d-lui Popovici nu i se mai vede decât niţeluş fri­zura). Să aşteptăm. Intr’un târziu, mezzinul binevoeşte să ne recomande „puţintică răbdare" şi să ne surâdă. Amicul meu, pelerinul, găseşte ni­merit să-şi exprime nedumerirea (provincialul!) că nu vede pe păreţi decât sfinţi naţional-ţărănişti. Ar vrea să-l vadă şi pe Vintilă, pe d. Tranen sau măcar pe d. Moşoi. — Şi avem şi pe ăştia — zice muez­­zinul pe nas (cum îi şade muezzinului mai bine); îi avem — cum să nu ?. Dar nu-i scoatem... până nu le vini rândul... 1 ARAMIS

Next