Lupta, mai 1930 (Anul 9, nr. 2540-2563)

1930-05-01 / nr. 2540

a­nul ix. nr. 2940 CONST. Mitte: Fost director politic: Decembrie 1921-Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni ......... SOO Pe e „ ....................................400 Pe 3 „ ................................... 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI STR. CONST. MILLE, 12 (Sărindar)] „Echivocul Faptul că d. Manoilescu s’ar fi dus la Paris ca să vadă pe prinţul Carol a alarmat pe li­berali şi, fără a avea alte In­­formaţiuni, brodează în jurul unei simple audienţe a unui simplu particular, cele mai fanteziste reportaje. Iar oficiosul liberal trage la răspundere guvernul naţional­­ţărănist pentru că un parti­zan s’a prezentat prinţului Carol, m­erge guvernul şi par­tidul naţional-ţărănist dacă nu conspiră încă făţiş contra ordinei constituţionale, sunt cel puţin în... echivoc. Pentru ce oare sunt... sus­pecţi, consideraţi chiar ca compromişi, toţi acei cari fiind la Paris sau trecând pe acolo se prezintă în audienţă la prinţul Carol? E adevărat sunt câţi­va com­promişi. Dar numai acei cari au paradat cu pretinsele lor raporturi cu prinţul Carol, ex­ploatând într’un chip josnic, politicianist, audienţele ce li s’au acordat. Aceştia fireşte sunt nişte compromişi atât faţă de prinţul Carol cât şi faţă de partidele în sânul că­rora au exploatat „echivocul”. Dar cetăţenii ceilalţi, cari nu pricep prigoana contra exi­latului de la Paris, cari nu în­ţeleg întru cât contravin... or­dine­ constituţionale prin fap­tul că fiind în streinătate pre­zintă omagiile lor părintelui regelui Mihai, fratelui Prinţu­­lui-Regent Necolae, de ce oare li se suspectă gândurile cu­rate? De ce toţi aceştia sunt tra­taţi de liberali drept conspira­tori? Pe cât ştim sunt şi frun­taşi liberali cari s’au prezen­tat prinţului Carol. Prinţul Carol a fost demis ca prinţ-moştenitor şi exilat. Dar e absurd să fie tratat ca... ex-prinţ. De asemenea este ab­surdă pretenţia de­ a fi izolat de ori­ce contact cu membrii familiei sale. Este şi inuman. De aceia membrii ai familiei regale îl văd din când in când. Au conspirat vre­odată? Conspiraţiile prinţului Ca­rol erau invenţiile spionilor cari l-au urmărit câţi­va ani plictisindu-i astfel în­cât a fost nevoit să­ se plângă contra atitudinei lor incorect. De când această aşa zisă „supra­veghere” a dispărut, nu se mai pomeneşte de nici o tentativă de conspiraţie din partea prin­ţului Carol care, în repetite rânduri, a declarat că nu în­ţelege să se întoarcă în ţară prin vre-o lovitură de sfat, prin surprindere, ci numai în cazul când ţara l’ar chiema şi prin ţară natural că prinţul Carol, care nu-i un bolşevic, înţelege reprezentanta legală a Statului. E clar ridiculă învinuirea ce aduc mereu liberalii tuturor a­­celor cari nu-şi manifestă ură contra prinţului Carol sau ca­­re chiar îşi manifestă simpa­tii. De aci să se califice pe toţi aceştia drept... conspiratori? De ce în republicele vechi şi noul, regaliştii sau imperialiş­tii au dreptul să se manifeste chiar constituiţi în partid şi propovăduind schimbarea for­­mei de guvernământ, de ce este permis în Franţa tuturor contactul cu dinastia ducelui de Guise, pretendend la tronul Franţei, de ce este permis în Germania contactul imperia­liştilor cu exilatul de la Doom, de ce regaliştilor greci le este îngăduit contactul cu fostul lor suveran şi de ce n’ar fi ro­mânilor cari au fost în con­tact cu prinţul Carol să pă­streze acest contact? Liberalii sunt în permanen­ţă sub impresia că într’o bună dimineaţă s’ar putea răsturna ordinea constituţională. De frica aceasta au fost mai mult stăpâniţi când erau la putere. Dar de câte ori aud că prin­­ţul Carol a primit în audienţă un român, se cutremură cata­peteasma partidului liberal. Imediat se dă alarma că se conspiră contra... ordinei con­stituţionale. Oare aşa de plăpândă, aşa de şubredă să fie această ordi­ne constituţională în­cât a­­tunci când prinţul Carol pri­meşte în audienţă pe d. Ma­noilescu guvernul d-lui Maniu cade în echivoc şi iar se cons­piră? E ridicul. Nu văd liberalii că prin această atitudine de­servesc tocmai cauza care vor s’o apere? R. X. fifi Prea multe „atacuri banditeşti“ Se impun măsuri severe pentru stimularea poliţiei încă un „atac” la drumul mare!... Mai­eri citirăm des­pre altă asemenea inspravă. Şi alaltăeri. Şi-acum o lună... Cititorul este tentat să izbuc­nească, profund plictisit. — Dar pentru numele lui Dumnezeul— nu se mai ispră­vesc odată astea? Un mucalit ar fi în stare să-şi imagineze că toate aceste „atacuri” sunt fictive, — simple mijloace de reclamă cinematografică pen­tru lansarea unui film teribil. Sau mai ştim noi ce invenţie comercială pentru introduce­rea vre­unei mărci noui de au­tomobil. Totuşi, realitatea e ceva mai simplă şi mai regre­tabilă. Da,­­ e adevărat, s’au înmulţit „atacurile la drumu mare”! Nu facem aci distincţie între genul banditismelor. Se ata­că în câmp, pe şosea, ca şi în oraş, pe stradă... Autorităţile poliţieneşti foar­te prompte să mutileze câte un „anchetat” (vezi recentul şi scandalosul caz al comercian­tului grav rănit de către poli­ţiştii din Timişoara) se dove­desc neputincioşi când e vor­ba să prindă hoţi şi asasini. S’a făcut reforma poliţie­nească. Nici că se poate o lege care să cuprindă mai multă dreptate şi omenie şi care să fi fost mai bine venită. Oa­menii cinstiţi sperau că prin aplicarea ei (şi a încadrărilor) , poliţia va fi dispensată de prezenţa în rândurile institu­ţiei a incapabililor şi a parla­­giilor, cari confundă pe om lu vita. Ne-am înşelat. Au mai ră­mas în Poliţie şi şperţari or­dinari şi nepricepuţi (foşti băr­bieri, măcelari şi băieţi de pră­vălie) şi brute al căror loc e la „puşcărie sau la casa de ne­buni”. Din pricina acestor elemente rele şi periculoase societăţii, hoţii operează, la oraş ca şi la sate, fără­­nici o jenă... Ne apropiem de sezonul ve­rii — când locuitorii oraşelor vor pleca în viligeatură lă­sând casele lor în grija — cui? A poliţiei? Ne apropiem de sezonul es­­cursiilor — când automobile şi autobuze vor străbate în lung şi în lat drumurile ţării? Cui va fi încredinţată paza vieţii acestor oameni? Plătim biruri grele. Citiţi a­­tent bugetul general al Statu­lui şi veţi vedea câte milioane merg la Poliţie — ce bănet se cheltueşte pentru întreţinerea agenţilor forţei publice! Nu se poate admite o asemenea chel­tuială — şi o asemenea pază! Cetăţeanul care îşi câştigă existenţa cu preţul unei munci autentice nu mai poate tolera ca viaţa şi avutul lui să fie la cheremul domnilor bandiţi. — Prea multe „atacuri”! Gu­vernul trebuia să procedeze la lucrarea unor măsuri severe pentru stimularea poliţiei. Autorităţile să fie pe viitor vi­gilente. E tot ce le cerem. *SIX. 4 ^AQIN1 Lin 3 Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 358-75 „Cel mai dramatic moment al vieţii mele“ O interesantă anchetă a lui „Neue Freie Presse“ Răspunsurile d-lor Doumergue, Briand şi Kellogg Marele ziar vienez „Neue Freie Presse“, a deschis o an­chetă extrem de interesantă, printre cele mai proeminente personalităţi politice şi ştiinţifi­ce ale Europei, referitoare la cel mai impresionant moment din viaţa lor. Printre cele dintâi răspunsuri sunt şi acelea ale lui Doumer­gue, Briand şi alte figuri dis­tinse ale Franţei, pe cari le re­producem în rândurile ce ur­mează. Răspunsul d-lui Gaston Doumergue „Nu-mi amintesc să fi trăit ceva care să poată fi numit un moment tragic. Viaţa mea s’a scurs netedă şi fără conflicte. întotdeauna m’am străduit să îndeplinesc orice sarcină ce mi se prezenta, punându-mi la con­tribuţie toate însuşirile. Sunt a­­vocat, am fost funcţionar colo­nial şi trebue să spun că intere­sul natural, pe care îl simt pen­tru orice manifestare a vieţii mi-a modelat misiunea în ace­iaşi măsură ca şi în politică. Cariera mea e alcătuită dintr’o serie de experienţe ce stau în­­tr’o strânsă concordanţă, dintre cari prima a fost o simplă în­tâmplare de hazard. In timpul şederii mele în Al­geria ca funcţionar colonial, am cerut un concediu pentru rezol­varea unei chestiuni personale. Cererea fiindu-mi refuzată, am ameninţat că voiu candida în alegerile pentru Cameră şi când mă întorseiu în ţară, prie­tenii şi vecinii m’au rugat să mă ţin de cuvânt, încât am trebuit să accept. Am fost ales şi prin aceasta mi-am făcut intrarea în viaţa politică. De-atunci s’au petrecut toate într’o ordine cât se poate de frumoasă. Străduinţa mea a fost necurmat modestia şi con­ştiinţa, iar ţara mi-a acordat toate onorurile cari îmi puteau fi recunoscute, fără ca eu să le fi revendicat“. Răf­uitsiri d-lui Aristide Briand „Am cel puţin două amintiri cari ar putea fi numite drama­ ------------ ^ ■ i»i ------------­■■ ' ■ «O ■ —.........—i­ tice şi dacă aşi fi rugat să pre­cizez care din ele m’a mişcat mai mult, aşi prefera să tac. Prima întâmplare aduse o schimbare totală în drumul meu politic, eram silit să-mi tăgădui BRIAND** ministrul de Externe­ al Franţei iese întreg trecutul, s­ă rup rela­ţiile cu cei mai buni, prieteni şi să rup ultimele legături cari mă ataşau încă de „Millants“. Era în 10 Octo­mbrie 1911, când m’am hotărât sâ mobilizez pe toţi conducătorii de locomo­tive. Era o adevărată criză spiri­tuală şi morală, însă nu regret că am trecut printr’ nsa. Căile noastre ferate,­în speci­al cele apusene, erau tot timpul la discreţia grevişti14» In amintirea vorbelor istori­ce: „...Chiar dacă aşi trebui să merg atât de departe încât să comit o ilegalitate, voiu face-o, pentru a asigura menţinerea ordinei”, îmi apărea aceasta ca o nece­sitate socială şi patriotică în momentul în care ca şef al gu­vernului, primeam numeroase ştiri alarmiste şi îmi imaginam un atac eventual împotriva re­publicii. O a doua împrejurare tragică se petrecu în Februarie 1916, când Nemţii erau în faţa Verdu­­nului. Noi trebuia să apărăm cetatea cu orice preţ, atât din motive morale cât şi din consi­derente strategice. Al doilea moment dramatic din viaţa mea fu atunci când mă hotărâiu să păstrez Verdu­­nul cu orice preţ, fără a între­rupe totuşi un minut transpor­turile de trupe în Apus. Am­ luat riscul asupra mea, ceea ce îmi apărea foarte just. In felul acesta am avut de re­zolvat două crize de conştiinţă: una pentru care am avut de a­­les între ordinea socială şi în­treg trecutul meu, şi cealaltă când am luat asupră-mi în inte­resul ţării, o răspundere uria­­şâ • Răspunsul lui Frank B. Kellogg „In decursul vieţii mele am elaborat optzeci şi unul de tra­tate şi patrusprezece convenţi­­uni de datorii, însă cel mai im­portant din toate, care a avut cea mai mare înrâurire, este pactul din Paris, sau cum i se spune, pactul Kellogg. In August 1928 au avut loc tra­tativele cari au atins în cele din urmă punctul lor culminant în acest pact internaţional pentru evitarea războiului. De mult a­veam ambiţia să realizez aceas­tă convenţie între naţiuni, şi sentimentul meu de înălţare nu era de dispreţuit la gândul de a fi dat ceva lumii, şi pentru ca­uza păcii sale, când am semnat pactul de la 27 August 1928. Acesta a fost, cred cel mai ma­re moment al existenţii mele“. DOUMERGUE preşedintele republicii Franţei BELLOGG ministrul de Externe american Daci ştie numai d. Maniu, w &m. Gazetarii cari au văzut pe ge­neralul Averescu la graniţă, nau remarcat sacii cu împrumutul i­­potecar din Italia, dar au cules o foarte enigmatică reflexie­­întrebat de partizanii d-sale când crede că se va retrage ac­tualul regim, a răspuns: — Numai d. Maniu singur ştie aceasta. Deoarece ne aflăm în faţa u­­nei reflexii foarte vagi a genera­lului, suntem lăsaţi la interpre­tări . Şi atunci ne zicem: Dacă numai d. Maniu singur ştie când o să se retragă de la guvern, e rău-Bine ar fi fost să ştie ceva şi d. general Averescu, sau măcar d. Vintilă Brătianu. Adică bine ar fi fost pentru dumnealor. Fiindcă pentru ţară şi pentru regimul constituţional şi parla­mentar bine aplicat şi strict res­pectat nu e bine de loc să existe date mai dinainte stabilite pen­tru plecarea guvernelor. . Dacă însă generalul Averescu spune partizanilor săi că „nu­mai singur d. Maniu ştie când o să plece de la guvern”, apoi o fi ştiind ceva generalul. In ce ne priveşte, sântem foar­te sceptici dacă d. Maniu singur Ştie când o să se retragă. Pe cât îl cunoaştem, nu ne in­spiră nici o încredere că se va a­­bate de la Constituţie şi că va pleca de la guvern, nesocotind şi încrederea Regenţei şi încre­derea Parlamentului, numai de dragul de a primi, în schimb, mulţumirile adversarilor. Iată de ce, răspunsul genera­lului Averescu va pricinui oare­­cari insomnii justificate partiza­nilor săi. Vina e însă tot a lor. Cine i-a împins să puie întrebări atât de greu de dezlegat ? S. Y. B Sfârşitul unei opresiuni Acordurile asupra reparaţiuni­­lor orientale au fost semnate Bătălia de la Haga, care a durat mai bine de o lună de zile, s-a terminat cu o pace, a cărei semnare definitivă la Paris, a cerut nu mai puţin de trei luni de negocieri. Rezultatul fericit al acestor sforţări a fost expus ori în in­terviews­­ acordat agenţiei Ra­­dor de D. Titulescu: el pune capăt unei opresiuni care în­­greuia libera respiraţie a ce­lor trei state ale Micei Inţele­geri, în rândul cărora Româ­nia era aceea care se vedea hărţuită în opera fundamen­tală a nouei sale temelii so­ciale: împroprietărirea ţăra­nilor. Astăzi, pentru statul român afacerea optanţilor e stinsă. Ori­ce acţiuni cu privire la despăgubiri a optanţilor vor fi considerate din oficiu ca îndreptate contra Fondului A­­grar, căruia, in afară de a­­nuităţile statelor Micei înţele­geri, marile state aliate i-au cedat la Haga participări im­portante. La Paris, negocierile purtate de d. Titulescu, au rezolvat şi punctul principial al interpre­­tării art. 250 din tratatul de la Trianon, precizând că în afa­cerile agrare, tribunalul inter­naţional nu are căderea de a interpreta acest articol, iar ju­decătorul român nu e obligat a participa. Astfel se pune capăt reluă­­rei unor noui controverse. Statul român nu numai că şi-a văzut salvat principiul de care s’a călăuzit, dar vede re­zolvată, odată cu chestiunea re­paraţiilor şi problema optan­ţilor — ceea ce uşurează consi­derabil situaţia sa financiară, în raporturile cu străinătatea. E de aşteptat ca, bineînţeles, acordurile de la Paris, să aducă o ameliorare şi în raporturile politice dintre Ungaria şi sta­tele vecine, întru­cât, după în­săşi expresia şefului delega­ţiei maghiare de la Paris, abea acordurile asupra reparaţiu­­nilor au lichidat în totul răz­boiul. E. D. F. ". Sf. Joi 1 B­ai 1958 Director EMIL D. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct în Administraţia ziarului şi­ la toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul In ţară 6 Lei în străinătate Creionul actualităţii GENERALUL : Ei, veniţi, fraţilor, la Congres ? TARANIE: Venim, dacă se respectă învoiala, să ni se dea cu împrumut banii din Italia !________ - Spre realizarea Statelor federale ale Europei? Un proiect de pact Goudenfiore-Ifafergi.­­ v­­izare Contele­­Audenhove-Kalergi, a cărui propagandă pentru înfăp­tuirea Uniunei Pan-Europene a­ găsit în ultima vreme aderenţi în cercurile conducătoare ale vieţii politice europene şi îndeosebi în d. Briand, ministrul de externe al Franţei, a elaborat acum un pro­­ect pentru „Pactul Pan-Euro­­pean“ pe care l-a înaintat tuturor guvernelor şi oamenilor politici din Europa. Proectul este tot atât de origi­nal şi de interesant ca şi ideia pan-europeană în sine. După cum arată autorul lui în­tr’o scurtă prefaţă, proectul este menit să servească drept „bază a discuţiunilor, la negocierile in­ternaţionale pentru crearea unei federaţii europene“ şi este inspi­rat de­ două principii fundamen­tale: păstrarea intactă a suveranităţii absolute a statelor europene şi garantarea respectării princi­piilor Legii Naţiunilor şi a obli­gaţiunilor ce decurg din Pactul Briand-Kellog pentru Europa. CÂTEVA PRINCIPII FUN­DAMENTALE In afară de aceste principii do­minante, Coudenhove Kalergi mai enumără următoarele puncte de program: prevenirea oricărei tentative de opresiune îndreptată împotriva statelor europene şi stabilirea condiţiunilor dezarmării ; deştep­tarea sentimentului solidarităţii europene; crearea condiţiunilor internaţionale favorabile pentru o viitoare comisiune vamală eu­ropeană; întemeierea pe dreptate iar nu pe forţă a relaţiunilor în­tre statele europene; rezolvirea problemei persoanelor fără naţio­nalitate; împiedecarea divizării Europei în grupuri de state ri­vale; asigurarea egalităţii de drept a naţiunilor europene; re­ducerea primejdiei unui război intercontinental; stabilirea unui centru independent şi imparţial pentru desvoltarea relaţiunilor intereuropene; organizarea unui instrument pentru schimbul de idei între naţiunile europene, etc. După cum se vede din acest preambul, ideile realizabile stau aci alături de principii utopice a căror realizare va întâmpina desi­gur mari dificultăţi, poate de ne­învins. Pactul în sine ar fi o desvol­­tare a acestor principii. Prima parte a pactului Cou­­denhove-Kalergi priveşte scopul şi denumirea federaţiei. Coudenhove Kalergi propune o „alianţă eternă în vederea men­­ţinerei vecinice a păcii europene şi organizarea cooperării politi­ce, economice şi intelectuale in­ter Statele Europei“. Federaţia se va numi „State federale ale Europei“. Sediul va fi fixat de consiliul şi de aduna­rea statelor europene după sem­narea pactului­ european al contelui d­intre utopie şi rea­­practică Ultima dispoziţie a acestei pri­me părţi prevede dreptul de acor­dare a „naţionalităţii europene“ persoanelor care nu posedă nici un fel de naţionalitate. OBLIGAŢIUNILE Partea a doua priveşte obliga­ţiunile şi este cea mai amplă a pactului. Prima obligaţie este aceia a respectării Pactului Ligii Naţiu­nilor şi a Pactului Kellog. Apoi statele federaţiei se obli­gă să apere orice stat atacat prin (Continuare în pag. 2-a) însemnări 1 MAI Guvernul, prin glasul d-lui minis­tru I. Răducanu, a anunţat că ziua de 1 Mai va fi considerată zi de re­­paos nu numai în ateliere, dar şi la toate instituţiile publice şi particu-Intrăm, astfel, în concertul state­lor apusene, care, toate, fără excep­ţie, sărbătoresc, prin repaos, ziua muncii. Aprobăm măsura guvernului deşi socotim că la noi zilele de repaos sunt prea numeroase. Prea mulţi sfinţi ai calendarului ortodox sunt onoraţi cu suspendarea muncii — în special în administraţiile publice — tocmai în perioada de refacere când colectivitatea românească ar trebui să renunţe la toate privilegiile câş­tigate de-a lungul vremii, ca, prin­­tr-un efort îndelungat şi continuu, să scăpăm din dificila situaţie eco­nomică­­şi financiară în care ne a­­flăm. O revizuire a sărbătorilor se im­pune astăzi, mai mult decât eri. Şi nu ne îndoim că, pe de o parte bise­rica, va concentra aniversările sfin­ţilor martiri ai cauzei creştine, iar pe de altă parte guvernul va con­densa marile evenimente ale istoriei naţionale, într-o singură zi, în care să se evoce toate faptele mari din trecut cari au dus la impunătorul succes al unirii tuturor românilor. VALEA JIULUI Valea Jiului a fost onorată cu nu­mirea unui comisar general al gu­vernului. Rolul acestui reprezentant al puterii centrale este să caute să evite conflictele dintre muncitori și întreprinderile miniere, conflicte care au dus, în trecut, la cunoscu­tele ciocniri sângeroase între lucră­tori şi armată. Dar rolul acestui comisar este — sau mai precis, trebue să fie—şi un rol social de primă importanţă. Este vorba nu de raportul de muncă în­tre muncă şi patron, ci de viaţa so­cială, de traiul omenesc la care au dreptul lucrătorii din mine, la su­prafaţa pământului. Pentru aceasta trebuiesc fonduri, trebue suflet, este nevoie de activitate zilnică de asis­tenţă socială, deci, de concursul tu­turor departamentelor. Nu ne îndoim că noul comisar, in­vestit cu puteri importante, va reuşi să corespundă aşteptărilor, după cum suntem convinși că va începe o activitate rodnică pentru combate­rea comunismului pe care mizeria l-a intensificat pe valea Jiului. Așteptăm primele măsuri, gata să aplaudăm când se vor lua măsuri bune, deci să ne spunem, răspicat, cuvântul de critică în clipa în care măsurile ordonate vor fi menite să sporească durerea muncitorilor din­ adâncurile întunecoase ale minelor. R. MATEI

Next