Lupta, mai 1931 (Anul 10, nr. 2844-2868)

1931-05-01 / nr. 2844

ANUL X. NO. 2844 CONST. MIRKEA Fost director politic: Decembrie 1921—Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 Luni . ......... SOO Pe 6 ................................. 400 Pe 3 .................................................200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacția și Administrația BUCUREȘTI STR. CONST. MILLE. 12 (Sărindar) 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358*75 — Secretariatul 358*74 - Administraţia 358*73 Cuvântul Sa­ver anula! Felul cum a eşuat mi­siunea încredinţată d-lui Titulescu în cursul crizei de guvern a provocat în presa străină o dezorien­tare, care a mers până la impresia că în România se prepară un regim ex­cepţional, ba chiar dicta­tura. Faptul că grupările şi e­lementele antiparlamen­­tare, cari de la urcarea pe tron a M. S. Regelui se îndărătnicesc a prezenta pe Suveran ca un parti­zan al tendinţelor lor dic­tatoriale, au fost atrase a colabora şi susţine noua formaţiune ministerială, neaşteptată nici înlăun­­tru, nici în afară, nici de o desfăşurare normală a evenimentelor, nici de greutatea situaţiunei eco­nomice şi financiare a ţa­rei şi a Statului — faptul acesta nu a contribuit cu puţin la dezorientarea o­­piniei din străinătate. Toate dezminţirile nou­lui guvern nereuşind a ri­sipi atmosfera de neîn­credere cu care a fost în­tâmpinat în afară, M­­. S. Regele a voit ca odată cu deschiderea Parlamentu­lui, să se audă dela înăl­ţimea tronului cuvântul Său. Aşa cum partidele sin­cer constituţionale şi par­lamentare nu au încetat a crede domnia lui Carol al ll-lea, Suveranul decla­ră: — Dela suirea Mea pe Tron m’am pronunţat îm­potriva oricărei dictaturi şi am declarat că vreau să domnesc conform prin­cipiilor Constituţionale şi parlamentare. Consecinţa logică şi i­­mediată a acestei decla­­raţiuni este ca actualul guvern să denunţe orice conlucrare cu grupările şi elementele făţiş parti­zane ale dictaturei şi mai ales să reacţioneze împo­triva acelora din aceste elemente cam­ zi de zi pre­zintă tendinţele lor anti­constituţionale şi antipar­lamentare ca stând sub egida Coroanei. In ce ne priveşte, vom îndoi energia, noastră pen­tru spulberarea acestui echivoc prea de mult în­treţinut şi care în urma nouilor declaraţiuni ale Suveranului ia caracterul unei adevărate mistifi­cări. „LUPTA” O­ferta preşedintelui Consiliului Fostul subsecretar de stat la preşedinţia Consiliului de miniş­tri,d. Viorel Tilea, a găsit cu ca­le să publice un articol în „Che­marea“ de la Cluj, în care relata părerile şi impresiile sale asupra deznodământului crizei de gu­vern. Articolul fiind considerat fa­vorabil guvernului, preşedintele Consiliului a voit să mulţumeas­că d-lui Tilea, care, deşi om de partid, înţelege să spună ce are de spus. In consecinţă i-a adresat o te­legramă care s’a terminat însă cu oferta preşedintelui Consiliului ca­­d. Tilea să-şi reia postul de subsecretar de stat la preşedin­ţia Consiliului, ..*E­­fc­i. De ce o fi crezut preşedintele Consiliului că mulţumind d-lui Tilea pentru independenţa sa de cugetare, îi poate in acelaş timp face oferta ofensătoare de a pri­mi postul de la care a demisio­nat, tocmai fiind că e om de par­tid şi fiindcă postul e politic ? E prea om de nuanţe primul­­ministru ca să nu fi înţeles în ce situaţie pune pe d­l Tilea drept recunoştinţă pentru independen­ţa d-sale de cugetare. Cu atât mai inexplicabil apare faptul că cerea d-lui Tilea să se hotărască de urgenţă asupra ofer­tei făcute. . Urgenţa hiotărîrei nu a împiedi­cat refuzul ce nu se putea să nu vie din partea d-lui Tilea. Se putea însă să nu vie oferta d-lui preşedinte al Consiliului, in­diferent dacă cunoştea ori nu cu­noştea destul de bine pe d. Tilea. Căci nu persoana, ci principiul interesează. p. 6. Granate (( „Mititei Când au trecut la a­verescnii trei mari stâlpi ai Ardealului şi ai par­tidului naţional, d-nii Goldiş, Lu­paş şi Ion Lapedatu, d. Iorga i-a bo­tezat „fripturişti“. Porecla a rămas şi s-a integrat în vocabularul nostru politic, şi aşa destul de bogat. A­cum, dela venirea la cârmă a ac­tualului guvern, se caută iarăşi „fripturişti”, mai ales prin Ardeal. Dar după ofertele cari se produc şi personalitatea celor cari sânt in­vitaţi la grătar, se face o mare ne­dreptate vechilor „fripturişti”, dacă se mai întrebuinţează acelaşi ter­men. Trebue o ierarhie şi in mate­rie de... friptură şi de grătar! De pildă, se poate spune azi că, guver­nul aleargă după... mititei! Cei trei fruntaşi trecuţi la averes­­cani, erau judecând după dimensiu­nea lor politică —„ nişte ,,patri­cian­i“! Cei pe cari îi vânează azi d. Iorga sânt mult m­ai mărunţi, deci să-i numim „mititei“! Numai să fie proaspeţi, să nu su­fere guvernul. — Doamne fereşte!— vre-o intoxicaţie politico-alimen­­tară! DEŞCA Citiţi în pag. III Destăinuiri senzaţionale in afacerea „Ferro - Chimica“ Muniţiile armatei româ­ne vândute bolşevicilor ! Destindere şi armonie sub regimul neutralităţii Sub cabinetul Mironescu, ori­ce s’ar zice, se ajunsese la ra­porturi mai bune, mai civilizate,­­între partide, iar în ţară agitaţii­le au fost reduse la proporţii cu totul inofensive. Guvernarea însă întâmpina mari dificultăţi, din cauza crizei eco­nomice, dificultăţi pe cari, din nenorocire, nu le va putea înlă­tura şi nu le va putea supravie­ţui, actualul cabinet, oricât s’ar intitula cabinet al echipei de muncitori. Cum toate partidele şi grupă­rile opoziţiei se menţineau pe aceleaşi poziţiuni, cum orice a­­cord între ele n’a fost şi nu este încă posibil, mult mai înţelept ar fi fost dacă d. Titulescu ar fi de­clinat de la început misiunea ce i s’a încredinţat şi mult mai bine ar fi fost dacă rămânea la cârmă cabinetul Mironescu până la ex­pirarea mandatului actualului parlament. Ceia ce se petrece acum e pen­tru toată lumea serioasă un ma­re punct de întrebare. Criza care a durat aproape două săptămâni în loc să fi avut măcar un singur rezultat, adică o destindere în lumea politică și să fi dovedit că toate partidele sunt realmente în jurul Coroanei — și a fi în jurul Coroanei înseamnă să o sprijini efectiv şi să ţii seamă de sfaturile şi do­rinţele ei manifestate în interesul superior al Statului — în loc de destindere şi devotament către Coroană, ne aflăm acum în faţa unor sfâşietoare lupte interne între mai toate partidele şi gru­pările politice cari, în majoritate, au păcătuit şi faţă de Coroană căci au zădărnicit dorinţa Suve­ranului de a se realiza un gu­vern national. Acum nu numai că n’avem gu­vern national, dar n’avem nici guvern de partid, ci avem un ca­binet, zis de muncitori, în capul căruia nu se află, cum se pretin­de, un om... neutru. D. Iorga nu este un neutral, este un tempe­rament combativ, care se agită de dimineaţa şi până seara. D. Iorga nici nu poate ocupa vre-o demnitate care ar reclama neu­tralitate fiindcă firea acestui ma­re dascăl este exact contrarie fi­­rei unui... neutral. D. Iorga nu este deci nici un împăciuitor, un pacifist politic. Cine aşteaptă dar de la d. Iorga ca tocmai d-sa să realizeze...­ destinderea necesară vieţii politice de la noi, se înşea­lă. Cu atât mai puţin d. Argeto­­ianu. Legenda că ministrul de fi­nanţe ar fi omul pumnului, legen­dă creată cu ocazia eroicei ares­tări a unu­i congres socialist sau comunist, nu corespunde real­mente cu firea aceluia care a înlesnit constituirea cabinetului actual. D. Argetoianu are cu totul al­tă specialitate sau slăbiciune: ori unde se află, în guvern sau în opoziţie, ţine să joace primul rol şi toate partidele s’au împotrivit la aceasta, precum se va împo­trivi şi d. Iorga, de­şi în cabine­tul actual, o recunoaştem, prima violină o deţine d. Argetoianu. De prisos să amintim tribulaţi­ile, din trecut, ale ministrului de finanţe. Dar nu există om politic care să fi avut atâtea hârţueli cu toate partidele câte a avut d. Argetoianu. Aşa fiind este foarte explica­bil de ce toată lumea politică, toa­tă ţara, a rămas uimită că după o aşa de frământată criză, ne­am trezit cu un guvern nedorit şi neaşteptat de nimeni, nici înşişi d-nii Iorga şi Argetoianu nu­­au întrevăzut, o clipă măcar, posi­bilitatea rezolvirei crizei prin­­tr’o astfel de soluţiune. Totuşi au luat răspunderea­ si­­tuaţiei. In Occident am văzut bărbaţi politici refuzând să ia răspunde­rea situaţiei, a unor situaţiuni mult mai clare şi mai bune de­cât cea de la noi. Dar în România nu s’a născut încă omul politic care să nu se declare gata a luat cârma Statului şi care să nu aibe şi leacul salvator! D. Iorga e adevărat n’a desfă­şurat vre-un program politic şi nici n’are să-l desfăşure, de­şi d. Argetoianu are în fiecare buzu­nar alt program şi toate sunt lea­curi infailibile. D. Iorga tine să dovedească că va lecui tara fără program, fără partid, fără con­cursul oamenilor politici, ci nu­mai prin... muncă. Răposatul Vintilă Brătianu n’a muncit, n’a fost un mare patriot? Cu toate acestea se știe în ce hal a rămas tara după aproape neîntrerupta guvernare liberală de la 1918 şi până în 1928. Se poate ca munca d-lui Iorga să fie mai spornică pentru tară. Dar deocamdată, sunt multe semne, că „neutralitatea” d-lui Iorga — nu mai vorbim de aceea a d-lui Argetoianu — merge la subminarea tuturor partidelor și grupărilor politice. De aceia — în afară de vechiul partid liberal interesat a sprijini, pentru moment, această operă de subminare — toate celelalte organizaţiuni politice au o ati­tudine de legitimă apărare. Aşa se explică de ce chiar destinderea obţinută de cabine­tul Mironescu a dispărut. Acum clocoteşte grozav cazanul Sata­nei, ca niciodată. Priviţi ce se petrece: gruparea d-lui George Brătianu a ajuns la cuţite cu partidul d-lui Duca. Polemica a devenit scandaloasă. Vechii liberali acum opt zile în pertractare pentru un guvern naţional s’au aruncat asupra na­­ţional-ţărăniştilor. Averescanii, nu pot avea nici o încredere în cabinetul în care se află d. Arge­toianu. Iar echipa de muncitori neutrali, pentru a alimenta sfâşi­erile, merge braţ la braţ cu d. Duca, la asalt. E lesne dar de întrevăzut ce are să fie atunci când se va de­clara campania electorală des­chisă. Are să fie o destindere şi ar­monie cum nu s’a mai pomenit la noi. Toţi demagogii, agitatorii, hu­liganii şi bolşevicii dublează. Iar presa desmătată, acele pamfle­te mizerabile cari au otrăvit via­ţa politică de la noi, presa aceas­ta este, pentru moment, alături de noul guvern, iar foaia d-lui Iorga insultă cealaltă presă, care nu admite o neutralitate fățar­nica. R. P. către o îndrăgostită“ O poveste ciudată al cărei erou e fostul ministru german Walter Rathenau Walther Rathenau, marele om de stat al Germaniei ucis în cu­noscutele împrejurări acum câţi­va ani, este de câteva zile din nou obiectul interesului general al opiniei publice germane. Motivul îl constitue apariţia unui volum de scrisori inedite a­­le lui Rathenau, scrise în îm­prejurări cu totul ciudate şi cari, prin caracterul lor intim ne fac cunoscută o latură cu totul inte­resantă a acestei mari persona­lităţi care a jucat în viaţa poli­tică a Germaniei de după război un rol important. Titlul volumului este: „Scri­sori către o îndrăgostită” şi­­cu­prinde scrisori adresate de Wal­ter Rathenau unei femei, care i-a arătat o dragoste puternică. Scrisorile au fost înmânate „Fundaţiei Rathenau” chiar de către acea femeie acum doi ani, scurt timp înainte de moartea ei. Lore Karrenbrock, acesta e numele femeei, nu împlinise încă 30 de ani când a murit. Rathe­­man nu o cunoștea atunci când ea i-a adresat prima scrisoare. Deasemenea în răspunsul lui Rathenau se vede că el nu știa că ea este căsătorită și i se a­­dresează, cu cunoscutul „Frau­lein”, domnișoară. Povestea acestei ciudate legă­turi este dintre cele mai neobici­­nuite. Deoparte o femeie visătoare, iar de altă parte, un om politic dublat de un cugetător, preocu­pat de mari probleme de stat, căruia nimeni nu mar îi atribuit o legătură atât de romantică. Primele răspunsuri ale lui Ra­thenau la scrisorile necunoscutei sunt sobre, reci şi foarte puţin încurajatoare pentru o îndrăgos­tită. Mai târziu, sinceritatea pe care­ Lore Karrenbrock o arată în scrisorile ei, l-a determinat pe Rathenau să caute să o cu­noască personal. Ea l-a vizitat de câteva ori în vila sa din Grü­newald. Aceste vizite erau insă —după­­cum reiese din corespon­denta postumă — aidoma pele­rinajului umil al unei credincioa­se fanatice la templul unui­ sfânt idolatrizat. Rathenau a păstrat la rândul sau, în aceste întâlniri, caracterul acestui raport, ară­­tându-și însă gratitudinea pen­ $1 Statele capitaliste dumpingul Sovietelor La începutul acestei săptămâni a avut loc la Londra o importan­tă manifestare împotriva politicii economice a Rusiei Sovietice. La şedinţa de închidere a con­gresului anual al Asociaţiei ca­­merelor britanice de comerţ, de­putatul Sir. J. Sandeman Allen a dat citire următoarei rezoluţii: „Consiliul executiv să fie invi­tat să studieze efectul pe care exportul din Rusia în Anglia, în Colonii şi pe principalele pieţe mondiale îl are asupra comerţu­lui şi industriilor ţării. „îndeosebi trebuie cercetat e­­fectul în domeniul produselor in­dustriale a căror cantitate spo­reşte în măsură cu desvoltarea „Planului de cinci ani”. Aceste produse sunt oferite spre vânza­re la preţuri cari nu au nici un raport cu adevăratul preţ de producţiune calculat pe baza co­mercială regulată. „Consiliul executiv să avizeze ce măsuri pot fi luate în Anglia de către guvern sau de către lu­mea comercială prin acţiuni se­parate sau comune pentru a con­tracara această cu totul nouă metodă de desfacere a produse­lor, care constitue un act orga­nizat şi serios împotriva sistemu­lui economic al lumii întregi.” In cuvântarea pe care a tinut-o pentru susţinerea proectului său de rezolutiune, Sir Sandeman Allen a declarat că Sovietele nu urmăresc, prin aceste metode, numai scopuri economice ci un război împotriva actualului sis­tem comercial din lumea intrea­gă, ca o parte din marele lor a­­tac împotriva „sistemului capi­talist”. „In faţa acestei ameninţări cres­cânde este esenţial ca toţi oam­e­­nii de afaceri din Anglia să stu­dieze în comun chestiunile ce se pun şi să avizeze asupra măsuri­lor ce urmează să le ia lumea comercială sau guvernul pentru a asigura viitorul comerţului britanic de care depinde întrea­ga existenţă a naţiunei engleze”. Rezoluţiunea propusă de San­­deman-Allen a fost adoptată de congres. Rezolutui lui asemănătoare s’au mai luat şi in alte state, dar inte­rese egoiste — egoiste şi de mo­ment, căci grija viitorului ar fi trebuit să dea altă urm­are aces­tor rezoluţiuni , au făcut ca ni­mic să nu treacă în practică. România, lovită şi ea de forme­le cariate ale dumpingului ru­sesc, aşteaptă dacă o hotărâre mai înţeleaptă a marilor state capitaliste, cari, lăcomindu-se la preţul mai scăzut al produselor ruseşti şi încurajând exportul a­­cestora, îşi sapă însăşi temelia existenţei lor, întărind pe cei cari poartă forţa revoluţiei mondiale. L. A. ţţ. Visiera I Maiu IAŞI Director EMIL O. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct in Administraţi ziarului şi la toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul în ţară 6 Lei in străinătate Creionul actualităţii D. Argetoianu se fardează IORGA: Cum? Şi d-ta te fardezi ? ARGETOIANU: Poate că nu mă recunosc la Cameră și’mi dau tiu vot de încredere­. Cronica teatrală Teatrul Naţional: Mezalianţa, de Bernard Schaw Scrisă in două prologuri şi un act (în carte va m­ai­­fi având şi o prefaţă de­­trei sute de pagini), pie­sa de’ aseară nu prea pare să aibă subiect. S’ar zice că e vorba de con­flictul dintre generaţia celor bătrâ­ni şi a celor tineri. Dar, parcă tine­rii din piesă, sunt mai puţin în con­flict între ei? Programul vorbeşte despre „vita­litatea avântată“ a unei tinere fete, care respinge pe un tânăr slăbănog şi degenerat, de­şi foarte inteligent. Ea îl preferă pe un atlet abia cuno­scut, dar mai potrivit cu firea ei. De­­ce atunci o acrobată excentrică preferă mâna tânărului becisnic „slăbiciunea căruia“ (ca să uzăm de limbajul programului) „se complec­­tează­­cu energia ei“?. Sunt gospodine cari spun: de la torţa de ieri mi-a mai rămas puţin zahăr, puţine migdale, puţine stafi­de, niţică făină, ele. Din resturile a­­cestea voi face un cake. Un asemenea „cake“ pare, şi piesa de ieri, făcută din resturile de pa­radoxe rămase genialului ironist, de pe u­rma unor capodopere ca: Medi­cul în dilemă, Maior Barbara, Nu se ştie, Profesiunea doamnei Warrens, etc... Paradoxe de cele mai multe ori banale, banalizate de însuşi autor prin excesiva lor repetare, plicti­coase prin saţietatea la care ne-au adus. Cultul lui Bernard Shaw e univer­sal. La noi acest cult a ajuns un a­­devărat fanatism. Cum dar să în­drăznim a spune că farsa de aseară e mai mult un „capriciu“, chiar dacă am­­ adăuga „capriciu de zeu­­care se amuză“? Dacă am mărturisi că în timpul infinitului prolog dintâi, zis act, (de­şi nu conţine nici o acţiune) , am luptat desperat­­cu somnul, am fi­ de­sigur puşi în anatemă. Iar dacă am declara că, din această luptă, ne-am ales cu o migrenă, am risca să fim lapidaţi. Aceasta cu atât­­mai mult, cu­­cât în­­sală s’a râs vârtos. Când un actor se căzneşte, — fără a izbuti, — să pronunţe cuvântul „Stefanovska“, sala râde. Când al­tul, în loc de „Ştefanovska“, pro­nunţă „Papanovska“, sala hohoteşte. Când un al treilea pronunţă „Snapa­­novska“, râsul devine convulsiv. Când un actor loveşte pe altul cu palma peste burtă, încât acesta, car­de în scaun, râsul e delirant. Când d. Finteşteanu, împiedicându-se de o treaptă, era să cadă, ilaritatea a a­­tins paroxismul. Ce-ar mai fi fost, dacă artistul­ cădea într’adevăr? Se dărâma teatrul­ de hohotele parteru­lui! (lojile,­ erau goale). Extravaganţa şi bizareria, fronda»­ şi scepticismul, impun aici drept o­­riginalitate. Tot atât­­cât apariţia ju­nei femei în vestmânt de aviator. Dacă toate personagiile ar fi apărut în vestmânt de aviator, piesa ar fi fost şi apai originală. Cât despre personagii, sunt intr’adevăr exem­plare unice. Atletul de care fata exaltată... de vitalitate, se­­cramponează feroce,­­trei minute după ce l’a mnoscu­t, atletul acesta consimte să o ia în căsătorie cu o singură condiţie: să îi se dea una aute cincisute funzi despăgubiri anuale. Cât despre fiin­ţa ei... „ori ea, ori alta, tot acolo vine“. Târgul încheiat, eroul se adresea­ză tatălui eroinei: — Şi acum, să vă spun cine sunt. — A, nu! — îi retează vorba vii­torul socru. Nici nu vreau să ştiu cine eşti! îmi iei faţa cu condiţia de a primi o mie -cinci sute de funzi anual. De­ rest nu’imi ipasă!... Este­­fără îndoială o şarjă. Dar şi şarja îşi are logica ei. Aşa cum însă ni se prezintă eroii, suntem tentaţi a ne întreba: unde, în care ţară vor fi existând asemenea monştrii cari­caturali sau caricaturi monstruoase. Căci, în definitiv, nu e deajuns să faci un desemn absurd, spre a’l pu­tea numi caricatură................... Un alt truc de ilaritate, împrumu­tat din operetele de acuta optzeci de ani, e cel al replicii­ repetate me­reu... „con variazione“. Un personaj spune: „citeşte. Bi­blia!“ după cinci minute: „citeşte pe­­ Shakespeare!“­ După­­ alte cinici minute: „citeşte pe Terenţiu!" Şi a­­­­şa mai departe, fără milă şi fără­ o­ obosea­l­ă, de la începutul până la sfâr­şitul spectacolului. Dragostea şi adânca­ pricepere cu care,măestria d-lui­ Guisyi a retitizat punerea în scenă a acestei citiţîa.te­­lucrări, dovedeşte că chiar în op­era slabă a unui viguros scriitor, moc­­nesc­­ calităţi pe care ochiul chemat io ,:­Toat­e descoperi,, mâna abilă* le poate scoate la iveală. latuim minunat decor datorit b­ra­­ucatului d-lui Cornescu... d. Guriu -a­­pus în mişcare rin ansamblu piffţ de­­viaţă şi de vervă. . . Intrarea, în­ scenă.*a d-lui I. Am­and­­­escu, a­ fost salutată printr'un­ t ro­pot de aplauze, care a­ dovedit, de câtă dragoste se bucură marsi.*ar­tist din partea hop cetățenilor.­ Jocul d-sale cald şi­ inteligent, a întărit şi m­ai mult această dragoste şi admi­raţiei » . - «­(Continuare în pagina ll-a} tru acest devotament. Mai târziu, Rathenau, convins de sinceritatea sentimentelor a­­cestei femei, i-a adresat scrisori pline de confidenţe interesante cari cetite azi au caracterul unor revelaţiuni. Primele­ scrisori sunt datate din­ 1918. Ele sunt însemnările fugare ale unui om decepţionat şi singuratec. . . „Pentru mine,a trecut vremea când dragostea, caută un obiec­tiv personal — scrie Rathenau— întruna din scrisorile sale. „Vre­mea aceasta trece pentru toată lum­ea. Şi eu am căutat o fiinţă căreia să-i închin toată viaţa, însă nu am găsit-o niciodată. Nici chiar în prietenia bărbaţi­lor. Cine ştie ce aşi fi devenit, dacă aşi fi găsit ceia ce căutam. Acum am nevoie de singurătate. Aceasta este, cred eu, motivul pentru care nu m’am căsătorit niciodată. Aş­ fi nenorocit desigur o femeie dacă m’aş­ fi căsătorit, fiindcă eu trebuie să-mi trăesc propria mea viaţă. Soarta a îm­piedicat aceasta.” •Iar în altă scrisoare,­ Walter Rathenau răspunde: — „Vrei să trăeşti pentru mi­ne! O simt şi-ţi sunt recunoscă­tor. Nimeni până acum nu s’a o­­f­erit ,să­ trăiască numai pentru mine. D-ta eşti prima fiinţă. Cei­lalţi mă considerau chemat să-i servesc numai pe ei. Şi găsesc a­­ceasta foarte natural, deoarece eu există pentru toată lumea, pe atât ,cât îmi permit puterile. Ei însă nu erau pe atât de interesaţi în existenţa mea, cât în lucrurile şi faptele din jurul meu: stimu­lentul, ideile, propunerile, actele — nici­odată însă nu mă doreau pe mine. Ii detest. Nu vei putea trăi numai pentru mine. Un mo­tor,­­ ca mine, nu necesită o prea mare­ îngrijire şi acest pu­ţin îl poate face oricine. Sunt un motor ,care funcţionează neîntre­­irupt atâta vreme­ cât arde focul care-l pune în mişcare.” De un interes deosebit sunt scrisorile cu caracter politic. E­­le privesc evenimente cari s’au petrecut cu mult după moartea lui Rathenau, asasinat, după cum se ştie, de extremiştii de dreapta. In această privinţă, Rathenau s’a dovedit încă odată un uimi­tor profet. „Dictatura — scrie el — nu a­­jută la nimic. Dictatura trebuie şi ea să dea ascultare unei Pu­teri, întocmai ca orice guvern e­­xistent... Priveşte massele cari îl ur­mează pe Lenin şi Trotzki. Peste câteva decenii, descendenţii dic­tatorilor de azi ai Rusiei vor al­cătui ei o clasă dominantă com­pactă, însănătoşirea generală se­ va săvârşi foarte încet de acum­ înainte. J§ Germania nra decepţionată a­­mar în ultimii cinci ani. Germa­nii nu au fost niciodată în stare­­sa­ construiască ceva dintreun impuls spontan. Ei sunt prea prudenţi, prea apolitici şi — în ultima vreme — prea mecanici. Sporirea salariilor şi scurtarea celor de lucru nu vor face ma­sele nici mai fericite şi nici mai înţelepte. Şefii de partide cred că ei ştiu de ce are nevoie po­porul. Este o părere greşită.­Ei cunosc numai fenomenele vizi­bile, exterioare şi aceasta este insuficient. Massele au nevoie de o ţintă spre care să fie îndrumate, de o credinţă, de o forţă care să le stimuleze. Nimic. în această pri­vinţă nu s’a schimbat în rânduri­le mudlimei, după isbucnirea re­­trichiţiei.” WALTHER RATHENAU

Next