Lupta, martie 1932 (Anul 11, nr. 3096-3121)
1932-03-01 / nr. 3096
ANUL XI No. 3096 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni •••••■•••••••• 800 Pe 6 n ••••••»■•••••» 400 Pe 3 ....................................................200 IN STRĂINĂTATE DUBLU m mA const" Ml LÍ it iFcsimiar^ Acordul dintre practică şi principii — Abţinerea d-lor Maniu şi Vaida dela viaţa parlamentară — ,a» ------------------ Cu prilejul aniversarei a şeasezeci de ani dela naşterea d-lui Vaida-Voevod, s’a reamintit faptul că, cu toate că este unul din cei mai populari oameni politici ai Ardealului şi ar fi putut înfrânge toate fraudele şi violenţele din alegeri — dovadă numărul amicilor săi politici trimişi în Parlament,— d. Vaida-Voevod a cerut voe preşedintelui partidului naţionali ţărănesc să nu candideze pentru actualul parlament. Aşa de juste au fost sentimentul şi punctul acesta de vedere, încât, d. Maniu, de îndată ce şi-a făcut datoria de preşedinte, conducând lupta electorală dela care partidul nu trebuia şi nu voia să dezerteze, a depus conducerea şi s’a retras din Parlament. Ce însemna aceasta? însemna că trupele rămânând intacte şi încrederea în masse de asemenea, o renunţare la luptă n’ar fi putut decât să le demoralizeze fără de nici un motiv şi să lipsească massele de un număr de reprezentanţi cu deosebire utili intereselor lor. Prezenţa în Parlament a opoziţiei natonal-ţărăniste, acţiunea ei şi la alcăturea budgetului şi la discuţia proectului de conversiune, dovedeşte în de-ajuns această constatare. Dacă n’ar fi decât reînscrierea în budget a lefurilor învăţătorilor, graţie soluţiei d-lui Mihalache şi acţiunei energice a partidului său în Cameră şi încă populaţia satelor şi corpul didactic rural ar avea de ce se felicita de prezenţa acestor reprezentanţi reali ai lor în Parlament. Căci este în afară de orice îndoială că fără de intervenirea drastică şi practică,a..d-lui Mihalache şi a amicilor săi politici, învăţătorimea şi şcoala sătească ar fi fost astăzi în complectă dezorganizare. Nu mai puţin adevărat însă este că, pe de altă parte, odată interesul masselor astfel salvat printr’o reală reprezentantă în Parlament, reacţiunea morală împotriva felului cum s’a soluţionat criza din primăvara anului trecut şi a felului cum s’a alcătuit Parlamentul era o necesitate absolută. Necesitatea aceasta a fost satisfăcută prin cele două renunţări: aceea a d-lui Vaida-Voevod de a candida şi intra într’un Parlament care n’are nici o legătură cu regimul constituţional şi aceea a d-lui Maniu de a sta în capul unui partid politic care-și are rădăcinile în acest regim si nu poate admite camuflarea lui. Reactionarea aceasta a stabilit acordul dintre practică si principii — și i s-a stabilit fără a impune partidului pasivitatea politică, fără a lipsi massele de puţina reprezentaţiune reală pe care a putut-o trimite în Parlament şi fără a lipsi interesul constituţional superior, de ecoul unui protest a cărui forţă se simte azi de la un capăt ,car cel alt al ţarei, ca şi în opinia din afară. Ţară şi Coroană vor avea numai de mulţumit celor două energii morale ale Ardealului, de serviciul pe care l-au adus şi de chinul înţelept cum au ştiut să aducă acest serviciu Constituţiei şi factorului care deţine prerogativele Coroanei. ALFA Haos sau ordine? In preajma hotăririi naţiunii germane Cancelarul Brüning, care se menţine dârz pe poziţii în lupta sa dramatică pentru menţinerea ordinei actuale în Germania, a eşit încă odată victorios în ultima bătălie parlamentară din Reichstag. De partea cealaltă a baricadei stă Hitler, fostul zugrav, înălţat de un curent de isterie a masselor desperate la rangul de conducător al unui partid cu tendinţă şi program voit neclare insă cu o totală lipsă de scrupule in exploatarea demagogică a tuturor nemulţumirilor. Discursul pronunţat de Brüning în şedinţa de joi a Reichstagului, nu a fost o pledoarie politică ci o expunere simplă şi sinceră a situaţiei interne şi externe a Germaniei, răspunzând tuturor atacurilor pe care extrema dreaptă le-a îndreptat in timpul îndelungatei vacanţe parlamentare împotriva guvernului Reichului. Ceea ce se desprinde din acel discurs, e că Brüning a hotărit să ducă până la capăt povara misiunei sale de a salva Germania de la catastrofa internă spre care vor să o împingă partidele extremiste — de stanga şi de dreaptă — iar in politica externă se strădueşte să ajungă la o soluţionare a revendicărilor specifice germane în acord cu marile puteri, în momentul când soluţionarea acestor chestiuni va fi mai puţin tulburătoare pentru ordinea internaţională şi — ceea ce-i mai important — Brüning şi-a mărturisit făţiş credinţa nestrămutată în eficacitatea Ligii Naţiiunilor. Iată deci de o parte ideia ordinei interne şi externe, iar de cealaltă parte ameninţarea haosului şi revoluţiei din care nu se ştie cum vor eşi biruitori: naţional-socialiştii sau comuniştii. Aceasta e alternativa asupra căreia au avut să hotărască membrii Reichstagului la votul de încredere de Vineri. Conştiinţa răspunderei a dictat votul parlamentarilor germani şi a determinat izbânda lui Brüning. Şi în faţa aceleiaşi alternative se va afla peste câteva săptămâni întreaga naţiune germană când va fi chemată la urnă să îşi aleagă preşedintele Republicei. Hindenburg sau Hitler înseamnă ordine sau haos. In preajma acestui hotăritor moment în istoria nu numai a Germaniei dar desigur şi a intregei civilizaţii umane, oamenii conştienţi de răspunderea pe care o au, de la miniştri până la cel din urmă beneficiar al dreptului de vot, îşi strâng rândurile, în Germania, deasupra oricărei consideraţiuni de partid. Iar de partea cealaltă, posedaţii desnădejdiei şi anarhiei îşi pregătesc armele pentru ultimul asalt. Cine va birui? Hindenbug, octogenarul conducător al poporului german care-şi sacrifică odihna bătrăneţei pentru a sta in fruntea armatei păcii precum odinioară a condus armata războinică, sau Hitler, fostul zugrav, care, în definitiv, n'are ce pierde intr’o nouă tentativă revoluţionară ? Astfel, drama poporului german se apropie de desnodământul final, iar privirile turnai întregi sunt îndreptate spre naţiunea de 60 de milioane de Si ftele care va avea să hotărască asupra propriului ei destin. L. ARTEMIE Granate Cu lanţuri Autonomia universitară a sărbătorit ori un mare triumf. Profesorii universitari veniţi ori să aleagă an nou rector, au găsit porţile ferecate cu lanţuri şi lacăte. Ca nişte simpli bolşevici pe cari poliţia nu-i lasă să intre la o alegere sindicală, d-nii profesori universitari au degerat in faţa uşilor, apoi s'au refugiat intr’un colţ retras, ca să redacteze un protest. In loc să fie mulţumiţi că n’au mâncat un toc de bătae, cei mai înalţi reprezentanţi ai învăţământului, trimit depeşe regelui. D. Iorga, care le-a ferecat uşile şi i-a lăsat pe trotuar, putea, in calitatea d-sale de prim-ministru, să poruncească să-i trimită şi la Jilava. Când un profesor universitar vrea să fie drăguţ cu colegii şi ţine să sublinieze că Universitatea română e autonomă, apoi are la îndemână o serie întreagă de amabilităţi. Ce a fost ori e numai un început. Să mulţumească lui Dumnezeu, profesorii universitari, că ministru al instrucţiunii şi preşedinte de Consiliu e urmi de al lor. Cine ştie ce păţeau dacă era un altul in locul d-lui Iorga. Te pomeneşti că-i lăsa să intre în universitate şi să-şi aleagă rectorul. Există şi aberaţii de felul acesta! DBSCA 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358-75 - secretariatul 358-74 - Administraţia 358-7 3 Creionul actualităţii O „dezarmare” def nltiva GRĂNICERII SOVIETICI. — Să dum o telegramă tovarăşului Litvina fi la Geneva că noi atu început „dezarmarea” aci la Nistru cu 80 de ţărani moldoveni! Italia şi revizuirea tratatelor Atât repetatele intervenţiuni ale senatorului Borab cât şi cele ce apar din Italia, trebue să ţină trează vigilenţa opiniei publice asupra problemei intangibilităţei tratatelor, ca unic mijloc de menţinere a păcei. Dacă acţiunea senatorului american e mai puţin importantă pentru influenţarea spiritului european, aceea a fascismului italian nu trebue trecută cu vederea. Ministrul de Justiţie al guvernului fascist, d. Rocco, agită revizuirea tratatelor, printriun recent articol apărut în „Stampa”. Fără respectul contractelor, convine ministrul fascist, orice colaborare între indivizi devine imposibilă şi tot aşa fără intangiblitatea tratatelor colaborarea internaţională e irealizabilă. Spiritul juridic al ministrului de justiție fascist invocă însă faptul că alături de marele număr de tratate scrupulos observate, istoria arată o serie de artele precare, devenite ineficace şi caduce din cauza neobservărei lor de către unul din state. Cum se vede, nn lpsesc subtilităţile juridice din partea guvernului fascist spre a săpa temelia tratatelor. Şi totuşi mai sunt italieni cari se miră că aceste tentative au un ecou atât de deplorabil în România. Cât de departe a ajuns acest ecou s’a putut convinge, de altfel, şi unul din reprezentanţii diplomatici ai Italiei într’o convorbire cu un om de stat român, ale cărui sentimente pentru Italia şi poporul ei sunt îndestul de cunoscute la Roma. — De când cu acţiunea Italiei în favoarea revizuirii tratatelor, românii pot păstra Italiei cel mult un loc în inimă, raţiunea însă şi sufletul lor sunt cu Franţa. S.U.R. Comunicările din Parlament Parlamentul consacră în fiecare şedinţă, reglementar, o jumătate de oră pentru aşa numitele comunicări. Intr’o formă scurtă, precisă, reprezentanţii Naţiunii, aduc la tribuna Camerei sau Senatului câte o nevoe a unui colţ de ţară, o nedreptate, o nelegiuire sau in sfârşit o dorinţă care odată realizată ar putea aduce desigur puţină mulţumire şi rânduială în mersul treburilor. De mai mare sau mai mică proporţie, aceste chestiuni prezentate sub forma unor comunicări, ar trebui să constitue una din cele mai importante acţiuni pozitive şi imediate a opoziţiei. O lege cere multă vorbă, multe forme, mult timp, până să-şi poată verifica efectele. Comunicările sunt mult mai simple: un administrator financiar şicanează populaţia unui judeţ A doua zi ministrul, dacă are bunăvoinţă, poate lua măsuri şi înlătura nemulţumirea unei populaţii. Un prefect se face vinovat de abuzuri: unei categorii de oameni i s’a făcut o nedreptate. In sfârşit o sumă întreagă de chestiuni, locale, indirect, toate de interes, general, ar putea fi remediate dacă... Fiindcă există un dacă. Regulamentul Camerei prevede că ministrul e dator să răspundă la orice comunicare în termen de trei zile. In fapt însă, se întâmplă adesea că ministrul nu se sesizează şi nu răspunde deloc. . „ Se pierde vremea cu discuţii inutile, cu spirite, şi se neglijează de către banca ministerială aceste comunicări care — o repetăm — ar putea constitui pentru guvern şi Parlament, singurul prilej de acţiune binefăcătoare imediată. Mai multă atenţie deci la comunicări, şi mai multă înţelegere din partea domnilor miniştri. A. P. S. Să fugim de politică Pe nele lui Goethe Peste câteva săptămâni, lumea întreagă va comemora centenarul morţii lui Goethe. Credem Interesant să reproducem acum, în preajma acestui eveniment cultural, le va impresii Colesc de" un cititor român la Ilmenau, unde Goethe a trăit zile fericite ale vieţei sale. Rândurile de mai jos sunt desprinse din „Jifimerîdele” de M. Theodorian- Carada: ...„Pe vară mă duceam obişnuit în streinătate şi câţiva ani la, rând am fost la Ilmenau, mărgăritarul Turingiei. Un orăşel de munte, în care fiecare colţ aminteşte p Goethe. La Hotel Loewe, am vizitat odaia în care a petrecut poetul ultima aniversare a naşterii sale. O cameră mai mult lungăreaţă şi încăpătoare, cu mobile de rips verde şi cu pendulă veche pe un scrin de nuc. Adică tocrai aşa cum fusese, când o locuia Goethe. Tot în Lindenstrasse, apartamentul pe care-l ocupa vara Corona Schroeder. In munţii plini de brădet, cuşca de lemn în care scria poetul şi foişorul de vânătoare în care chefuia cu Ducele de Saxen-Weimar. Intr’un han, am zărit sub geam anunţul mortuar al lui Geheims und Legat Konsrath von Goethe. Un medic hidrolog de acum 100 de ani, dr. Preller, a făcut din Ilmenau o drăguţă staţiune balneară. De acolo am fostde mai multe ori la Erfurt, unde Napoleon a dat lui Alexandru I al Rusiei, spectacolul unui parter de teatru, plin numai cu regi şi cu prinţi, cari făceau sluj înaintea lui. Şi de două ori la Nirenberg, oraşul ce împreună cu Veneţia, păstrează mai bine caracterul medieval. Apoi ruinele dela Paulinzella, jurand ce e biserica gotică din Stadtum, Arnstadt cu amintiri despre Marlitt, Oberhof, Pismeck, Friedrichsroda, ş. a. La început Ilmenau era legat,’ de Scheisingen cu diligentele. Când s'a deschis linia, ferată, am asistat la ultima cursă în diligenţă şi la pioasa recunoştinţă a târgoveţilor, pentru vechea caretă catrenă şi încăpătoare, ce a trecut solemn şî pentru ultima oară, trasă de doi cai sdraveni cu hamurile numai flori, mânaţi de tradiţionalul surugiu, ce suna o,inie şi pentru ultima dată din imnu-i, ce înveselise atâtea generaţii”. '■*" \y" r î. Marţi 1 Martie 1932 Director EMIL BO FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul in fard n £■ %jj, f r Bl Atacurile împotriva Ligii naţiunilor D. A. C. Cuza cot la cot cu hitleriştii şi cu kemaliştii republicii otomane De câte ori e vorba să se aducă vreun atac nejustificat eforturilor pacifice ale Societăţii Naţiunilor, extremiştii noştri sunt în frunte. Liga cuzistă a insultat şi a calomniat de la tribuna Parlamentului, opera Genevei, merijându-se în cenzură a seriozităţii şi eficacităţii muncii depuse în sânul supremului for internaţional. Antisemiţii noştri sunt în bună tovărăşie. Se găsesc şi în alte ţări extremişti, rătăciţi, exageraţi şi naivi Cari să creadă că pot lovi în Societatea Naţiunilor şi că atacurile lor au vre-un rost bine chibzuit. Astfel, hitlerismul care conduce o continuă defăimare a Societăţii Naţiunilor, — unii fascişti cari îşi îngăduie deasemeni să ia peste picior tot ceia ce se face la Geneva, — şi... reacţionarii turci! Aşadar, d. A. C. Cuza e nu numai cot la cot cu ungurii cari se deşteaptă. D-sa se găseşte acum, alături de kemaliştii republicei otomane, cărora — de la Constantinopol, — nu le vin prea greu să ironizeze Liga Naţiunilor.. Ziarul turc „La République” acuză Liga Naţiunilor că este o oficină de minciuni şi afirmă că umanitatea are nevoie de „suprimarea nedreptăţilor existente...”, ceia ce în bună limba românească însemnează înlăturarea acestui păzitor al păcii, revanşa pentru cei învinşi în războiu. Fără îndoială că reacţionarii şi şoviniştii, — în special cei ai statelor învinse, — pot să creadă, şi pot spune, orice vor. Parlamentarilor noştri nu le este însă îngăduit să lovească în Societatea Naţiunilor, atacând instituţiunea aceasta menită să vegheze la salvgardarea păcii şi la intangibilitatea tratatelor. G.S. Cât se cheltueşte pentru aviaţia militară Latura economică a dezarmării GENEVA. — Activitatea conferinţei de dezarmare, reţinută întrucâtva de criza de guvern ce a izbucnit în Franţa, a trecut în prezent într’un nou stadiu. Această muncă se va concentra actualmente în comisiunea, în care se va trece în practică la armonizarea numeroaselor şi variatelor proecte prezentate de diferitele delegaţiimi. Printre toate aceste chestiuni, cea mai interesantă pare problema dezarmării aviatice, cu care a venit Franţa. Acest proect este cu atât mai interesant, cu cât cererea de reducere a forţelor aviatice este adresată aproape tuturor statelor cu mari perspective de realizarea unor rezultate practice. • Este natural că în acest domeniu lucrările se lovesc de un foarte mare număr de dificultăţi şi divergenţe, dar totuşi găsirea unei soluţiuni admisibile pentru toate statele va fi aci mai uşoară. Cu toate eforturile Ligii Naţiunilor de a obţine deja comparative şi exacte asupra numărului aeroplanelor şi hidroavioanelor din diferite state, asupra proporţiilor cadrelor umane pentru deservirea lor, asupra forţei motoarelor şi în fine asupra cheltuelilor generale pentru flota aeriană, datele cerute nu au sosit sub forma necesară. Rapoartele prezentate de diferitele state se bazează pe diferite principii, a căror comparare e foarte dificilă şi în afară acestea sunt adesea incomplecte. Dar totuşi s’a realizat un oarecare folos prin aceea, că pentru prima oară s’au stabilit cel puţin unele date ce prezintă cifre mai mult sau mai puţin verosimile asupra situaţiei forţelor aviatice militare ale diferitelor state. 11.512 Deşi numărul indicat al aeroplanelor militare este consideratul, totuşi in comparaţie cu situaţia din ultimul război, el se prezintă destul de modest. Acest lucru este dovedit şi de realitatea, că de ex. în 1918, pe frontul de Vest (in franţa) s’au aflat în ambele părţi beligerante la un loc peste 10.000 aeroplane. De aceea se poate constata, împotriva paterei răspândite peste tot, ca aviaţia militară aproape a tuturor statelor, are un caracter exclusiv de apărare. Numărul aeroplanelor cu o rază de acţiune suficientă şi cu o mare capacitate, nu este prea desvoltat în Anglia, Franţa şi Italia, numărul acestor aeroplane nu trece de cea. 400. Aeroplanele italiene de acest tip nu ar depăşi numărul de 150. Aeroplanele gigantice cu o capacitate extraordinară, care după părerea unora, vor forma spaima principală intr’un eventual război viitor, se pot număra in adevăratul înţeles al cuvântului, numai câteva simple unităţi. * Un motiv foarte important al tendinţelor de desarmare aviatică îl formează laturea financiară a acestei chestiuni. Din nefericire, nici din acest punct de vedere statele n’au prezentat (Continuare din pagina I-a) No. av. şi No. aerohidroav. planelor de război de exerc. Franța 2.212 637 St. Unite 1.752 599 Japonia 1.639 * Italia 1.507o Marea Brit. 1.434 ■ I .. Rusia sov. 750? Jugo&1. 627 297 Cehosl. 546 141 România 450 . 319 ■ Polonia 400 300 Belgia 195 112 Lanţul de aramă de GUGLIELMO FERRERO Gândirea omenească nu şomează de cincizeci de ani. Ea ne-a demonstrat, cu o egală ardoare, tezele cele mai opuse. Epoca noastră este exaltată, în fiecare zi, ca fiind cea mai umană şi mai luminată, şi în acelaş timp înjosită ca fiind cea mai coruptă şi mai materialistă. Ni s’a dovedit că libertatea, pacea, blândeţea moravurilor sunt bunurile supreme ale vieţii şi că avem dreptul să ne considerăm drept floarea omenirii, fiindcă ne putem d in sfârşit bucura de aceste bunuri; dar ni s’a demonstrat în acelaş timp că, fiind liberali, pacifişti şi blânzi, nu mai suntem decât o caricatură a omului veritabil, care e făcut pentru despotism, pentru războiu şi pentru crrime. A Anarhie intelectuală”, clamează, în cor, scriitorii cei mai ataşaţi de tradiţiunile trecutului, alături de scriitorii cari profesează idei revoluţionare. Şi unii, şi alţii, ne îndeamnă la reflecţie. Anarhia aceasta intelectuală sapă, după afirmaţiile lor, bazele superbului edificiu al puterii noastre,înălţat de geniul nostru orgolios. Lumea riscă să se ruineze, între atâţia reformatori cari vor s’o refacă pe planuri diferite, dacă nu se hotărăşte să se întoarcă la trecut, ori să facă marele salt revoluţionar in viitor. Cine poate nega că lumea e stăpânită de o mare confuziune de idei? Spiritul uman ar putea fi comparat cu un licean,, fugit dintr’un internat! Sub ce aspră disciplină a trăit el până la sfârşitul veacului al 18-lea! Nu numai trebuia sa respecte pe Dumnezeu şi pe Rege, Biserica şi Statul, dar el nu se putea juca, nici măcar cu ideile cele mai nevinovate, decât sub stricta supraveghere a autorităţilor. Puţin timp înaintea Revoluţiei franceze, un ministru prusac îi amintea lui Kant că numai guvernul are dreptul să decidă care filosofie e adevărată... Liberat, în a doua jumătate a secolului al 19-lea, de toate aceste prohibiţiuni şi supravegheri, spiritul uman s’a îmbătat de libertatea lui şi a prins gust pentru un nou joc, care constă în a distruge şi reclădi, în fiecare zi, pe hârtie, lumea — instituţii, legi...moravuri, morala, estetica. Toate etaloanele de măsură, obligatorii şi comune, odinioară atât de numeroase, fiind distruse, fiecare nou profet poate alege etaloanele de măsură cari îi sunt necesare pentru construirea edificiului, aşa cum doreşte, liber sau sclav, pacific sau războinic, individualist ori comunist, aristocrat ori plebeian, cesta distractiv şi, acum, începem să-i vedem consecinţele. Dificultăţile cari se întâmpină pentru reorganizarea Europei, tulburată de războiu, provin in parte din şocul atâtor idei şi doctrine opuse. Popoarele şi guvernele sunt deopotrivă de desorientare, în mijlocul atâtor afirmaţiuni contradictorii. Devine, din ce în ce mai greu, să se adopte o linie de conduită coherentă şi viguroasă; ele se lassă prea mult conduse, în lipsa unor idei diriguitoare limpezi, de impresia momentului ori de interesul imediat. Totuşi, nu trebuie exagerată importanţa pericolului. Civilizaţia modernă n’are de ce să se teamă de desordinea intelectuală, ca civilizaţiile cari au precedat-o, fiindcă ea e constituită în cu totul alt mod. Ideile au astăzi, ca întotdeauna, o mare însemnătate, însă astăzi faptele contează mai mult decât toate ideile. Nietzsche poate biciui cât pofteşte mizerabilele manii ale Eu-1Continuare în pag. 2Fa). j