Lupta, martie 1932 (Anul 11, nr. 3096-3121)

1932-03-01 / nr. 3096

ANUL XI No. 3096 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni •••••■•••••••• 800 Pe 6 n ••••••»■•••••» 400 Pe 3 ....................................................200 IN STRĂINĂTATE DUBLU m mA const" Ml LÍ it iFcsimiar^ Acordul dintre practică şi principii — Abţinerea d-lor Maniu şi Vaida dela viaţa parlamentară — ,a» ------------------­ Cu prilejul aniversarei a şease­­zeci de ani dela naşterea d-lui Vaida-Voevod, s’a reamintit fap­tul că, cu toate că este unul din cei mai populari oameni politici ai Ardealului şi ar fi putut în­frânge toate fraudele şi violen­ţele din alegeri — dovadă numă­rul amicilor săi politici trimişi în Parlament,— d. Vaida-Voevod a cerut voe preşedintelui partidu­lui naţionali ţărănesc să nu can­dideze pentru actualul parlament. Aşa de juste au fost sentimentul şi punctul acesta de vedere, încât, d. Maniu, de îndată ce şi-a făcut datoria de preşedinte, conducând lupta electorală dela care parti­dul nu trebuia şi nu voia să de­zerteze, a depus conducerea şi s’a retras din Parlament. Ce însemna aceasta? însemna că trupele rămânând intacte şi încrederea în masse de asemenea, o renunţare la luptă n’ar fi putut decât să le demora­lizeze fără de nici un motiv şi să lipsească massele de un număr de reprezentanţi cu deosebire u­­tili intereselor lor. Prezenţa în Parlament a opo­ziţiei natonal-ţărăniste, acţiunea ei şi la alcăturea budgetului şi la discuţia proectului de conversiu­ne, dovedeşte în de-ajuns această constatare. Dacă n’ar fi de­cât reînscrie­­rea în budget a lefurilor învăţă­torilor, graţie soluţiei d-lui Mi­­halache şi acţiunei energice a partidului său în Cameră şi încă populaţia satelor şi corpul didac­tic rural ar avea de ce se felicita de prezenţa acestor reprezen­tanţi reali ai lor în Parlament. Căci este în afară de orice îndo­­­ială că fără de intervenirea dras­tică şi practică,a..d-lui Mihala­­ch­e şi a amicilor săi politici, în­văţătorimea şi şcoala sătească ar fi fost astăzi în complectă de­zorganizare. Nu mai puţin adevărat însă este c­ă, pe de altă parte, odată interesul masselor astfel salvat printr’o reală reprezentantă în Parlament, reacţiunea morală îm­potriva felului cum s’a soluţionat criza din primăvara anului tre­cut şi a felului cum s’a­ alcătuit Parlamentul era o necesitate ab­solută. Necesitatea aceasta a fost sa­tisfăcută prin cele două renun­ţări: aceea a d-lui Vaida-Voe­vod de a candida şi intra într’un Parlament care n’are nici o le­gătură cu regimul constituţional şi aceea a d-lui Maniu de a sta în capul unu­i partid politic care-și are rădăcinile în acest regim si nu poate admite camuflarea lui. Reactionarea aceasta a stabilit acordul dintre practică si prin­cipii — și i s-a stabilit fără a im­pune partidului pasivitatea poli­tică, fără a lipsi massele de pu­ţina reprezentaţiune reală pe care a putut-o trimite în Parla­ment şi fără a lipsi interesul con­stituţional superior, de ecoul u­­nui protest a cărui forţă se simte azi de la un capăt ,car cel alt al ţa­rei, ca şi în opinia din afară. Ţară şi Coroană vor avea nu­mai de mulţumit celor două e­­nergii morale ale Ardealului, de serviciul pe care l-au adus şi de chinul înţelept cum au ştiut să a­­ducă acest serviciu Constituţiei şi factorului care deţine preroga­tivele Coroanei. ALFA Haos sau ordine? In preajma hotăririi naţiunii germane Cancelarul Brüning, care se menţine dârz pe poziţii în lup­ta sa dramatică pentru menţi­nerea ordinei actuale în Ger­mania, a eşit încă odată victori­os în ultima bătălie parlamen­tară din Reichstag. De partea cealaltă a baricadei stă Hitler, fostul zugrav, înălţat de un cu­rent de isterie a masselor des­perate la rangul de conducător al unui partid cu tendinţă şi program voit neclare insă cu o totală lipsă de scrupule in ex­ploatarea demagogică a tuturor nemulţumirilor. Discursul pronunţat de Brü­ning în şedinţa de joi a Reich­stagului, nu a fost o pledoarie politică ci o expunere simplă şi sinceră a situaţiei interne şi ex­terne a Germaniei, răspunzând tuturor atacurilor pe care ex­trema dreaptă le-a îndreptat in timpul îndelungatei vacanţe parlamentare împotriva guver­nului Reichului. Ceea­ ce se desprinde din acel discurs, e că Brüning a hotărit să ducă până la capăt povara m­isiunei sale de a salva Ger­mania de la catastrofa internă spre care vor să o împingă par­tidele extremiste — d­e stanga şi de dreaptă — iar in politica ex­ternă se strădueşte să ajungă la o soluţionare a revendicărilor specifice germane în acord cu marile puteri, în momentul când soluţionarea acestor ches­tiuni va fi mai puţin tulbură­toare pentru ordinea internaţio­nală şi — ceea ce-i mai impor­tant — Brüning şi-a mărturisit făţiş credinţa nestrămutată în eficacitatea Ligii Naţiiunilor. Iată deci de o parte ideia or­dinei interne şi externe, iar de cealaltă parte ameninţarea hao­sului şi revoluţiei din care nu se ştie cum­ vor eşi biruitori: na­­ţional-socialiştii sau comuniştii. Aceasta e alternativa asupra căreia au avut să hotărască membrii Reichstagului la votul de încredere de Vineri. Conşti­inţa răspunderei a dictat votul parlamentarilor germani şi a determinat izbânda lui Brü­ning. Şi în faţa aceleiaşi alternative se va afla peste câteva săptă­mâni întreaga naţiune germană când va fi chemată la urnă să îşi aleagă preşedintele Republi­­cei. Hindenburg sau Hitler în­seamnă ordine sau haos. In preajma acestui hotăritor moment în istoria nu numai a Germaniei dar desigur şi a in­­tregei civilizaţii umane, oame­nii conştienţi de răspunderea pe care o au, de la miniştri până la cel din urmă beneficiar al dreptului de vot, îşi strâng rân­durile, în Germania, deasupra oricărei consideraţiuni de par­tid. Iar de partea cealaltă, pose­daţii desnădejdiei şi anarhiei îşi pregătesc armele pentru ul­timul asalt. Cine va birui? Hindenbug, octogenarul conducător al po­porului german care-şi sacrifică odihna bătrăneţei pentru a sta in fruntea armatei păcii pre­cum odinioară a condus armata războinică, sau Hitler, fostul zugrav, care, în definitiv, n'are ce pierde intr’o nouă tentativă revoluţionară ? Astfel, drama poporului ger­man se apropie de desnodă­­m­ântul final, iar privirile tu­rnai întregi sunt îndreptate spre naţiunea de 60 de milioane de Si ftele care va avea să hotăras­că asupra propriului ei destin. L. ARTEMIE Granate Cu lanţuri Autonomia universitară a sărbăto­rit ori un mare triumf. Profesorii universitari veniţi ori să aleagă an nou rector, au găsit porţile ferecate cu lanţuri şi lacăte. Ca nişte simpli bolşevici pe cari poliţia nu-i lasă să intre la o ale­gere sindicală, d-nii profesori uni­versitari au degerat in faţa uşilor, apoi s'au refugiat intr’un colţ retras, ca să redacteze un protest. In loc să fie mulţumiţi că n’au mâncat un toc de bătae, cei mai înalţi reprezentanţi ai învăţământu­lui, trimit depeşe regelui. D. Iorga, care le-a ferecat uşile şi i-a lăsat pe trotuar, putea, in calita­tea d-sale de prim-ministru, să po­runcească să-i trimită şi la Jilava. Când un profesor universitar vrea să fie drăguţ cu colegii­ şi ţine să sublinieze că Universitatea română e autonomă, apoi are la îndemână o serie întreagă de amabilităţi. Ce a fost ori e numai un început. Să mulţumească lui Dumnezeu, profesorii universitari, că ministru al instrucţiunii şi preşedinte de­ Con­siliu e urmi de al lor. Cine ştie ce păţeau dacă era un altul in locul d-lui Iorga. Te pomeneşti că-i lăsa să intre în universitate şi să-şi aleagă rectorul. Există şi aberaţii de felul acesta! DBS­CA 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358-75 - secretariatul 358-74 - Administraţia 358-7 3 Creionul actualităţii O „dezarmare” def nltiva GRĂNICERII SOVIETICI. — Să dum­ o telegramă tovarăşului Litvi­na fi la Geneva că noi atu început „dezarmarea” aci la Nistru cu 80 de ţă­rani moldoveni! Italia şi revizuirea tratatelor Atât repetatele intervenţiuni ale senatorului Borab cât şi cele ce apar din Italia, trebue să ţină trează vigilenţa opiniei publice asupra problemei intangibilităţei tratatelor, ca unic mijloc de men­ţinere a păcei. Dacă acţiunea senatorului a­­merican e mai puţin importantă pentru influenţarea spiritului eu­ropean, aceea a fascismului ita­lian nu trebue trecută cu ve­derea. Ministrul de Justiţie al guver­nului fascist, d. Rocco, agită re­vizuirea tratatelor, printriun re­cent articol apărut în „Stampa”. Fără respectul contractelor, convine ministrul fascist, orice colaborare între indivizi devine imposibilă şi tot aşa fără intan­­giblitatea tratatelor colaborarea internaţională e irealizabilă. Spiritul juridic al ministrului de justiție fascist invocă însă faptul că alături de marele nu­măr de tratate scrupulos obser­vate, istoria arată o serie de­ ar­tele precare, devenite ineficace şi caduce din cauza neobservărei lor de către unul din state. Cum se vede, nn lpsesc sub­tilităţile juridice din partea gu­vernului fascist spre a săpa te­melia tratatelor. Şi totuşi mai sunt italieni cari se miră că aceste tentative au un ecou atât de deplorabil în Ro­mânia. Cât de departe a ajuns acest ecou s’a putut convinge, de alt­fel, şi unul din reprezentanţii diplomatici ai Italiei într’o con­vorbire cu un om de stat român, ale cărui sentimente pentru Italia şi poporul ei sunt îndestul de cunoscute la Roma. — De când cu acţiunea Italiei în favoarea revizuirii tratatelor, românii pot păstra Italiei cel mult un loc în inimă, raţiunea însă şi sufletul lor sunt cu Franţa. S.U.R. Comunicările din Parlament Parlamentul consacră în fieca­re şedinţă, reglementar, o jumă­tate de oră pentru aşa numitele comunicări. Intr’o formă scurtă, precisă, reprezentanţii Naţiunii, aduc la­ tribuna Camerei sau Senatului câte o nevoe a unui colţ de ţară, o nedreptate, o nelegiuire sau in sfârşit o dorinţă care odată realizată ar putea aduce desigur puţină mulţumire şi rânduială în mersul treburilor. De mai mare sau mai mică proporţie, aceste chestiuni pre­zentate sub forma unor comuni­cări, ar trebui să constitue una din cele mai importante acţiuni pozitive şi imediate a opoziţiei. O lege cere multă vorbă, multe forme, mult timp, până să-şi poa­tă verifica efectele. Comunicările sunt mult mai simple: un administrator finan­ciar şicanează populaţia unui ju­deţ­ A doua zi ministrul, dacă are bunăvoinţă, poate lua măsuri şi înlătura nemulţumirea unei popu­laţii. Un prefect se face vinovat de abuzuri: unei categorii de oa­meni­ i s’a făcut o nedreptate. In sfârşit o sumă întreagă de chestiuni, locale, indirect, toate de interes, general, ar putea fi remediate dacă... Fiindcă există un dacă. Regulamentul Camerei preve­de că ministrul e dator să răs­pundă la orice comunicare în ter­men de trei zile. In fapt însă, se întâmplă adesea că ministrul nu se sesizează şi nu răspunde deloc. . „­­ Se pierde vremea cu discuţii inutile, cu spirite, şi se neglijează de către banca ministerială aces­te comunicări care — o repetăm — ar putea constitui pentru gu­vern şi Parlament, singurul prilej de acţiune binefăcătoare ime­diată. Mai­ multă atenţie deci la co­municări, şi mai multă înţelegere din partea domnilor miniştri. A. P. S. Să fugim de politică Pe nele lui Goethe Peste câteva săptămâni, lumea în­treagă va comemora centenarul morţii lui Goethe. Credem Intere­sant să­ reproducem acum, în preaj­ma acestui eveniment cultural, le va impresii Colesc de" un cititor român la Ilmenau, unde Goethe a trăit zile fericite ale vieţei sale. Rân­durile de mai jos sunt desprinse din „Jifimerîdele” de M. Theodorian- Carada: ...„Pe vară mă duceam obişnuit în streinătate şi câţiva ani la, rând am fost la Ilmenau, mărgăritarul Turingiei. Un orăşel de munte, în care fiecare colţ aminteşte p Goethe. La Hotel Loewe, am vizitat odaia în care a­ petrecut poetul ul­tima aniversare a naşterii sale. O cameră mai mult lungăreaţă şi în­căpătoare, cu mobile de rips verde şi cu pendulă veche pe un scrin de nuc. Adică tocr­ai aşa cum fusese, când o locuia Goethe. Tot în Lin­­denstras­se, apartamentul pe care-l­ ocupa vara Corona Schroeder. In munţii plini de brădet, cuşca de lemn în care scria poetul şi foişorul de vânătoare în care chefuia cu Ducele de Saxen-Weimar. Intr’un han, a­m zărit sub geam anunţul mortuar al lui Geheims und Legat K­­onsrath von Goethe. Un medic hidrolog de acum 100 de ani, dr. Preller, a făcut din Ilmenau o drăguţă staţiune balneară. De acolo am fost­­de mai multe ori la Erfurt, unde Napoleon a dat lui Alexandru I al Rusiei, spectacolul unui parter de teatru, plin numai cu regi şi cu prinţi, cari făceau sluj înaintea lui. Şi de două ori la Ni­­­renberg, oraşul ce împreună cu Ve­neţia, păstrează mai bine caracte­rul medieval. Apoi ruinele dela Pau­linzella, ju­ra­­nd ce e biserica go­tică din Stadt­um, Arnstadt cu a­­mintiri despre Marlitt, Oberhof, Pis­me­ck, Friedrichsroda, ş. a. La înce­put Ilmenau era legat,’ de Scheisin­­gen cu diligentele. Când s'a deschis linia, ferată, am asistat la ultima cursă în diligenţă şi la pioasa recu­noştinţă a târgoveţilor, pentru ve­chea caretă catrenă şi încăpătoare, ce a trecut solemn şî pentru ulti­ma oară, trasă de doi cai sdraveni cu hamurile numai flori, mânaţi de tradiţionalul surugiu, ce suna o,­inie şi pentru ultima dată din im­nu-i, ce înveselise atâtea generaţii”. '■*" \y" r î. Marţi 1 Martie 1932 Director EMIL BO FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul in fard n £■ %jj, f r Bl Atacurile împotriva Ligii naţiunilor D. A. C. Cuza cot la cot cu hitleriştii şi cu kemaliştii republicii otomane De câte ori e vorba să se a­­ducă vreun atac nejustificat e­­forturilor pacifice ale Societăţii Naţiunilor,­­ extremiştii noştri sunt în frunte. Liga cuzistă­ a in­sultat şi a calomniat de la tribu­na Parlamentului, opera Gene­vei, m­erijându-se în cenzură a seriozităţii şi eficacităţii muncii depuse în sânul supremului for internaţional. Antisemiţii noştri sunt în bună tovărăşie. Se găsesc şi în alte ţări extremişti, rătăciţi, exage­raţi şi naivi Cari să creadă că pot lovi în Societatea Naţiunilor şi că atacurile lor au vre-un rost bine chibzuit. Astfel, hitlerismul care conduce o continuă defăi­mare a Societăţii Naţiunilor, — unii fascişti cari îşi îngăduie de­­asemeni să ia peste picior tot ce­­ia ce se face la Geneva, — şi... reacţionarii turci! Aşadar, d. A. C. Cuza e nu nu­mai cot la cot cu ungurii cari se deşteaptă. D-sa se găseşte a­­cum, alături de kemaliştii repu­blicei otomane, cărora — de la Constantinopol, — nu le vin prea greu să ironizeze Liga­ Na­ţiunilor.. Ziarul turc „La Répu­­blique” acuză Liga Naţiunilor că este o oficină de minciuni şi a­­firmă că umanitatea are nevoie de „suprimarea nedreptăţilor e­­xistente...”, ceia ce în bună limba românească însemnează înlătu­rarea acestui păzitor al păcii, re­vanşa pentru cei învinşi în războiu. Fără îndoială că reacţionarii şi şovini­ştii, — în special cei ai statelor învinse, — pot să crea­dă, şi pot spune, orice vor. Par­lamentarilor noştri nu le este însă îngăduit să lovească în So­cietatea Naţiunilor, atacând insti­­tuţiunea aceasta menită să ve­gheze la salvgardarea păcii şi la intangibilitatea tratatelor. G.S. Cât se cheltueşte pentru aviaţia militară Latura economică a dezarmării GENEVA. — Activitatea con­ferinţei de dezarmare, reţinută întrucâtva de criza de guvern ce a izbucnit în Franţa, a trecut în prezent într’un nou stadiu. Această muncă se va concentra actualmente în comisiunea, în care se va trece în practică la armonizarea numeroaselor şi variatelor proecte prezentate de diferitele dele­gaţiimi. Printre toate aceste chestiuni, cea mai interesantă pare problema de­­zarmării aviatice, cu care a ve­nit Franţa. Acest proect este cu atât mai interesant, cu cât ce­rerea de reducere a forţelor a­­viatice este adresată aproape tuturor statelor cu mari perspec­tive de realizarea unor rezulta­te practice. • Este natural că în acest dome­niu lucrările se lovesc de un foarte mare număr de dificul­tăţi şi divergenţe, dar totuşi gă­sirea unei soluţiuni admisibile pentru toate statele va fi aci mai uşoară. Cu toate eforturile Ligii Na­ţiunilor de a obţine deja com­parative şi exacte asupra numă­rului aeroplanelor şi hidroavi­­oanelor din diferite state, asu­pra proporţiilor cadrelor uma­ne pentru deservirea lor, asupra forţei motoarelor şi în fine asu­pra cheltuelilor generale pentru flota aeriană, datele cerute nu au sosit sub forma necesară. Rapoartele prezentate de diferi­tele state se bazează pe diferite principii, a căror comparare e foarte dificilă şi în afară aces­tea sunt adesea incomplecte. Dar totuşi s’a realizat un oare­care folos prin aceea, că pentru prima oară s’au stabilit cel pu­ţin unele date ce prezintă cifre mai mult sau mai puţin verosi­mile asupra situaţiei forţelor a­viatice militare ale diferitelor state. 11.512 Deşi numărul indicat al ae­roplanelor militare este consi­deratul, totuşi in comparaţie cu situaţia din ultimul război, el se prezintă destul de modest. Acest lucru este dovedit şi de realitatea, că de ex. în 1918, pe frontul de Vest (in franţa) s’au aflat în ambele părţi beligeran­te la un loc peste 10.000 aero­plane. De aceea se poate consta­ta, împotriva paterei răspândi­te peste tot, ca aviaţia militară aproape a tuturor statelor, are un caracter exclusiv de apăra­re. Numărul aeroplanelor cu o rază de acţiune suficientă şi cu o mare capacitate, nu este prea desvoltat în Anglia, Franţa şi Italia, numărul acestor aeropla­ne nu trece de cea. 400. Aero­planele italiene de acest tip nu ar depăşi numărul de 150. Ae­roplanele gigantice cu o capa­citate extraordinară, care după părerea unora, vor forma spai­ma principală intr’un eventual război viitor, se pot număra in adevăratul înţeles al cuvântu­lui, numai câteva simple uni­­tăţi. * Un motiv foarte important al tendinţelor de desarmare avia­tică îl formează laturea financi­ară a acestei chestiuni. Din ne­fericire, nici din acest punct de vedere statele n’au prezentat (Continuare din pagina I-a) No. av. şi No. aero­hidroav. planelor de război de exerc. Franța 2.212 637 St. Unite 1.752 599 Japonia 1.639 *­ Italia 1.507o Marea Brit. 1.434 ■ I .. Rusia sov. 750? Jugo&1. 627 297 Cehosl. 546 141 România 450 . 319 ■ Polonia 400 300 Belgia 195 112 Lanţul de aramă de GUGLIELMO FERRERO Gândirea omenească nu şo­mează de cincizeci de ani. Ea ne-a demonstrat, cu o egală ar­doare, tezele cele mai opuse. E­­poca noastră este exaltată, în fiecare zi, ca fiind cea mai umană şi mai luminată, şi în acelaş timp înjosită ca fiind cea mai coruptă şi mai materialistă. Ni s­’a dove­dit că libertatea, pacea, blânde­ţea moravurilor sunt­ bunurile su­preme ale vieţii şi că avem drep­tul să ne considerăm drept floa­rea omenirii, fiindcă ne putem d in sfârşit bucura de aceste bu­nuri; dar ni s’a demonstrat în acelaş timp că, fiind liberali, pa­cifişti şi blânzi, nu mai suntem decât o caricatură a omului veri­tabil, care e făcut pentru despo­tism, pentru războiu şi pentru cr­rime. A Anarhie intelectuală”, cla­mează, în cor, scriitorii cei mai ataşaţi de tradiţiunile trecutului, alături de scriitorii cari profesea­ză idei revoluţionare. Şi unii, şi alţii, ne îndeamnă la reflecţie. Anarhia aceasta intelectuală sapă, după afirmaţiile lor, bazele superbului edificiu al puterii noa­stre,­înălţat de geniul nostru or­golios. Lumea riscă să se ruine­ze, între­­ atâţia reformatori cari vor s’o refacă pe planuri diferite, dacă nu se hotărăşte să se în­toarcă la trecut, ori să facă ma­rele salt revoluţionar in viitor. Cine poate nega că lumea e stăpânită de o mare confuziune de idei? Spiritul uman ar putea fi comparat cu un licean,, fugit dintr’un internat! Sub ce aspră disciplină a trăit el până la sfârşitul veacului al 18-lea! Nu numai trebuia sa res­pecte pe Dumnezeu şi pe Rege, Biserica şi Statul, dar el nu se putea juca, nici măcar cu ideile cele mai nevinovate, decât sub stricta supraveghere a autorită­ţilor. Puţin timp înaintea Revo­luţiei franceze, un ministru pru­sac îi amintea lui Kant că nu­mai guvernul are dreptul să de­cidă care filosofie e adevărată... Liberat, în a doua jumătate a secolului al 19-lea, de toate a­­ceste prohibiţiuni şi suprave­gheri, spiritul uman s’a îmbătat de libertatea lui şi a prins gust pentru un nou joc, care constă în a distruge şi reclădi, în fiecare zi, pe hârtie, lumea — instituţii, legi...moravuri, morala, estetica. Toate e­taloanele de măsură, o­­bligatorii şi comune, odinioară atât de numeroase, fiind distru­se, fiecare nou profet poate a­­lege etaloanele de măsură cari îi sunt necesare pentru construirea edificiului, aşa cum doreşte, liber sau sclav, pacific sau războinic, individualist ori comunist, aristo­­crat ori plebeian, cesta distractiv şi, acum, înce­pem să-i vedem consecinţele. Di­ficultăţile cari se întâmpină pen­tru reorganizarea Europei, tul­burată de războiu, provin in parte din şocul atâtor idei şi doc­trine opuse. Popoarele şi guver­nele sunt deopotrivă de deso­­rientare, în mijlocul atâtor afir­­maţiun­i contradictorii. Devine, din ce în ce mai greu, să se a­­dopte o linie de conduită cohe­­rentă şi viguroasă; ele se lassă prea mult conduse, în lipsa unor idei diriguitoare limpezi, de im­presia momentului ori de intere­sul imediat. Totuşi, nu trebuie exagerată importanţa pericolului. Civiliza­ţia modernă n’are de ce să se teamă de desordinea intelectua­lă, ca civilizaţiile cari au prece­dat-o, fiindcă ea e constituită în cu totul alt mod. Ideile au astăzi, ca întotdeauna, o mare însemnă­tate, însă astăzi faptele contează mai mult decât toate ideile. Nietzsche poate biciui cât pof­teşte mizerabilele manii ale Eu-1Continuare în pag. 2Fa). j

Next