Lupta, mai 1932 (Anul 11, nr. 3148-3171)
1932-05-01 / nr. 3148
* AMC XI No. 3148 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE a« «a i — a om Pe 6 „ 40 Pe 3 „ .... ......... . 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Mille. 12 (Sărindar) Învierea Cu moarte pre moarte cetceind Niciodată generaţiunile de azi nu şi-au simţit soarta mai apropiată de aceea a lui Crist. De aceea niciodată învierea n’a fost un simbol mai tangibil simţurilor omenirei moderne. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” a fost unul din comandamentele fundamentale ale creştinismului. Un împărat, care se proclama de esenţă divină şi care nu uita creştinismul în nici o cuvântare a sa, a călcat în picioare comandamentul Mântuitorului şi a pornit distrugerea aproapelui prin fier şi prin sânge. . . . Din ziua aceea parnumul şi omenirea nu-şi mai regăsesc odihna. Zi cu zi, tot ce au făcut peste patruzeci de ani de pace, se distramă, greutăţile se acumulează una peste alta, jertfele şi privaţiunile nu mai contenesc, omenirea urcă necontenit un calvar, al cărui capăt nu se mai întrezăreşte. „Ajută-te şi Dumnezeu te va ajuta”. O face fiecare — şi totuşi ajutor, adică spor, nu se vede, ceea ce dă popoarelor impresia că, prin ele însele, nu se mai pot reface şi că numai ajutându-se unele pe altele Dumnezeu le va ajuta, Dumnezeu fiind astfel virtutea şi salvarea cuprinse în înţelepciunea unirei forţelor. Unirea aceasta însă nu vine, nu se vede venind, fiindcă nimeni n’a înţeles până în fund adevărul că a iubi pe aproapele tău ca pe tine însu’ţi înseamnă propriu zis a te iubi cu folos pe tine însu’ţi. De aceea calvarul jertfelor şi privaţiunilor continuă. Transpuse pe planul economic şi financiar, ele se soldează cu lenta dar sigura destrămare a statului însuşi. In concepţia idealistă, a „călca cu moarte pre moarte, viaţă celor din mormânt dăruindu-le” înseamnă a reface puterile societăţii, ale omenirei, ca şi ale individului, prin jertfire până la moarte. In concepţia realistă a vieţei, a se jertfi până la moarte, înseamnă a periclita viaţa , fie a individului, fie a societăţii. Statul, care este societatea organizată, nu-şi poate expune organizarea sa până la destrămare. Ministrul actual de finanţe, când a prezentat bugetul pe 1932, spre a da impresia că l-a comprimat până la ultima limită, a spus că nu e un buget care ar putea fi menţinut mai mulţi ani de-a rândul, fără a se dezorganiza serviciile publice. Ceea ce, în ordinea ideologică, înseamnă că a depăşi limita jertfelor posibile, este a merge la nimicire şi nu la înviere prin virtutea renunţărei. A ne întoarce azi, după atâtea jertfe şi renunţări consimţite, la formula „prin noi-înşine” ar echivala cu a ne pregăti pentru sinucidere. „Harakiri” este desigur o formulă supremă şi solemnă a simţului onoarei. Indivizii o pot aplica. Nu însă colectivităţile, popoarele, statul, fiindcă ele reprezintă nu ceea ce e trecător, ci ceea ce e permanent, dacă nu etern, în societatea omenească. Ca să învie, deci, prosperitatea, ca să putem spera că generaţia de azi va mai apuca altă vreme, mai bună, treime să apucăm hotărât calea realităţilor. Şi acest realism nu exclude idealismul. E singura cale, din contra, care ne poate apropia de ideal. EMIL D. FAGURE Asociaţiuni „culturale“ şi „patristic®“ Firma e frumoasa. După dizolvarea acelei asociaţiuni cu caracter anarhic denumită „Garda de fier” guvernul a găsit de cuviinţă să dizolve şi „Cultul Patriei” anexă camuflată a clubului liberal. Evident, în ambele cazuri, guvernul a procedat bine, pentru că nici într’o altă ţară din lume nu există un sistem atât de dezvoltat de a se ascunde anumite interese inavuabile şi adeseori frizând codul penal, cum se ascund la noi, sub etichete uneori „patriotice” alte ori „culturale”. De la război încoace sistemul acesta s'a generalizat. Societăţi şi asociaţiuni cu firme frumos sunătoare se dădeau la speculaţiuni cari n’au nici iu clin nici în mânecă cu patriotismul sau, mai ales, cu cultura. S’au organizat şi se organizează fel de fel de pantahuze şi de apeluri la contribuţia publică, iar banii adunaţi iau, cele mai dese ori, destinaţii cu totul necunoscute. Unele din aceste abuzuri au fost sancţionate, la vreme, de către justiţie, iar altele continuă şi astăzi, nestingherite de nimeni. Dar, nu numai atât, unele societăţi, pretinse culturale ori patriotice, au aerul de a se plânge că nu găsesc tot sprijinul necesar, din partea autorităţilor, pentru împlinirea „frumosului” rol, pe care ele au pretenţie că îl joacă. Răspândirea culturii în massele largi ale populaţiunii a fost calul de bătae al tuturor speculaţiunilor neoneste. După paravanul „promovării culturii” s’au făcut şi se fac şi acum abuzuri ne maipomenite. Cavalerii „culturali” art grija să aranjeze consilii de administraţie din care nulipsesc nume de oameni cu frumoase situaţiuni, dar naivi, sau de înalte feţe bisericeşti. La adăpostul acestor nume, pe care nimeni nu le-ar putea bănui, se frământă tot felul de afaceri murdare şi se adU■ na bani despre a căror întrebnri’tare nimeni tiu dă vreo socă. Ba, mai mult, sunt unele ca afacerile sânt urâte , zuri când asemenea societăţi comit adevărate atentate la morala publică. E îndeobşte cunoscut cazul unei astfel de societăţi care întreţine, în plină Cale a Victoriei, un hotel casă de rendezvous şi chiar închiriază cu luna camere la prostituate. Se va spune că scopul scuză mijloacele. Aşa ar fi dacă societatea despre care e vorba n’ar fi atât de zeloasă în propagarea moralei. Sunt alte societăţi, bineînţeles tot „culturale”, cari pentru strângerea fondurilor, organizează fel de fel de dancing-uri la care desfrâul se etalează în chip neruşinat. In fine sunt şi unele asociaţiuni cari speculează sentimentele de altruism, cele de părinte către copil şi până şi bietele oase ale mucenicilor neamului sunt puse la contribuţie pentru a scoate cât mai mulţi bani. Ne amintim că d-l prof. N. Costăchescu, fostul ministru de instrucţie în guvernarea natioralcăranistă, luase măsura ca toate aceste asociaţiuni şi societăţi să fie puse sub directul control al Casei Şcoalelor. Măsura a rămas însă neaplicată, căci altfel nu ne închipuim cum de s’ar mai putea înlesni prostituţie la adăpostul moralei. D-l prof. N. Iarga, actualul ministru al instrucţiunii publice, are datoria să cerceteze activitatea tuturor acestor societăţi pretinse culturale şi patriotice şi să procedeze la dizolvarea acelora cari se vor dovedi că au cu totul altă activitate de cât aceia înscrisă în statute sau anunţată în titulatura pe care o poartă. In acelaş timp să se cerceteze ce s’au făcut cu banii adunaţi până acum şi în cazul când întrebuinţarea acestora s’ar fi făcut cu totul in alte scopuri decât cele culturale sau patriotice, vinovaţi să fie daţi pe mâna jus■’’'d. * G. Cr. -««ic**' î -Sw- .... IX 6 PAGINI LEI. TWtfc— Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 238-73 Boroboaţe şi safe Gazeta şefului guvernului este în serie. Face câte o boroboaţă cotidiană. După articolul d-lui Iorga, a venit explicaţia care e tot atât de jignitoare pentru Franţa. Ceea ce vrem să mai relevăm este că eri oficiosul guvernului reproducând discursul vehement de la Belfort, prin care primul-ministru al Franţei respinge acţiunea revizionistă, n’a găsit necesar să-l comenteze, precum bine înţeles nici o foaie guvernamentală n’a relevat ultimul discurs al d-lui Mussolini. In schimb însă foaia d-lui lorga, vorbind de planul Briand ca remediu al crizei economice, comite neiertata greşeală de a afirma că criza economică este şi o consecinţă a insuficienţei tratatelor. Aceasta o afirmă foştii duşmani, e platforma lor pentru revizuirea tratatelor. Aliaţii, adică marile puteri victorioase, nu admit că criza mondială ar fi o urmare a tratatelor. Aceasta este absolut fals. Criza este o consecinţă a războiului. Dacă n’ar fi existat tratatele, dacă nu s’ar fi creat noui frontiere, criza financiară şi economică ar fi fost aceiaşi. Iar dacă ar consimţi azi statele la o revizuire a tratatelor în sensul rectificărei frontierelor, s’ar schimba oare situaţia economică ? Deci e o absurditate să se afirme aşa ceva. Din partea unui oficios al guvernului nu este numai o absurditate, dar şi o gafă, o gratuită confirmare a argumentelor ce le invoacă foştii duşmani, revizioniştii. Nu cumva „ritmul nou” este revizionist 2 —1 * R. P. VADim I Mai 1932 Director ESVHL P. FAGURE PUBLICITATE FHrfieşte’ dîrefct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numârul în ţarâ 6 Lei în străinătate Cum aud „patriotarzii” noştri de acorduri internaţionale, devin războinici şi răspund îngâmfaţi: prin noi înşine! Ceia ce ne uimeşte este faptul că un profesor, ca d. Iorga, după cele ce se petrec azi în omenire, mai poate susţine că scăparea este tot prin noi înşine, că la urma-urmei vom învinge singuri şi criza aceasta catastrofală, etc. Dacă d. Iorga vorbeşte astfel tiu-i de mirare ca alţi profesori să susţină, de pildă, că Franţa nu mai poate să învestească la noi capitaluri şi deci vom găsi în ţară ceia ce ne trebue, ceia ce căutam în Franţa! Probabil că această concepţie face pe d. Iorga să nu privească cu ochi buni de câte ori debarcă la noi un capitalist strein, mai ales un... expert. Capitalistul strein este privit, la noi, de anumiţi oameni politici şi „economişti” ca un acaparator, exploatator, etc. Iar expertul strein este considerat ca un... controlor, răpitor al suveranităţei şi independenţei noastre. Când avem să ne lecuim odată de asemenea absurdităţi şi prejudecăţi cari nu mai pot fi etalate nici în florentalla? Nici o ţară, nici o putere mare sau mică, nu se mai poate închide azi înlăuntrul frontierelor sale şi să lupte singur cu o criză care are un caracter mondial, cu o criză, consecinţă a războiului. Acei cari menţin ţara lor în izolare vor avea ca rezultat o regresiune în civilizaţia economică. A se baricada în interior cu frontiere economice înseamnă agravarea dezordinei. Deci unica politică azi este acea a acordurilor economice Internaţionale, singurele cari pot provoca o reacţiune binefăcătoare. De aceia planul Tardieu nu trebuie nesocotit, precum dacă voim să punem în valoare avuţia naţională de care mai dispunem, dacă voim, mai ales în această criză, să fim ajutaţi de aliaţi, de acei cari pot, apoi să nu ne burzuluiţii când vin , mai ales poftiţi de noi, experţi streini. Nu are nimeni, mai ales Franţa, intenţia să ne jignească sau să ne controleze. Noi am chemat experţii, noi cerem ajutor şi deci să permitem acelor cari dau să se intereseze pentru ce dau şi cum stăm. Asta nu înseamnă control, ci anumite garanţii pentru afacerile cu România. In timpul crizei britanice au plecat la Londra experţi ai Băncei Franţei împreună cu guvernatorul şi s’a negociat. Nu s’a ofensat nici un englez şi noi să vorbim de... regim colonial, să arătăm că Napoleon al III-lea ne-a tratat mai bine, etc. N’a înţeles d. Iorga aceasta — explică un comunicat din foaia d-lui prim-ministru — n’a ţintit în interese legitime, în afaceri pur băneşti pentru care au venit experţii francezi, ci a relevat numai „ideologia care încearcă a reface o Austro-Ungarie cu noi şi contra noastră”. De o bucată de vreme toată lumea nu mai înţelege pe d. Iorga. Lumea a devenit ipocrită şi... idioată! — răspunde foaia d-lui preşedinte al consiliului. De câte ori d. Iorga face o gafă şi lumea rămâne uimită, i se răspunde: interpretare idioată, ipocrită. Totuşi nu se putea da articolului d-lui Iorga decât interpretarea pe care au dat-o absolut toate ziarele neguvernamentale. Explicaţia este şi ea boacănă. Adică planul Tardieu, uniunea economică a Statelor dunărene, este considerat de d. Iorga „ca o încercare de refacere a Austro- Ungariei cu noi şi contra noastră”! Părerea aceasta a d-lui preşedinte al consiliului asupra unui plan al guvernului francez, prezidat azi de un om care se ştie că este păzitorul cel mai aprig al tratatelor de pace — din care cauză are mari dificultăţi chiar în propria lui ţară, — o astfel de părere nu numai nedreaptă dar şi jignitoare, n’ar fi fost o nouă gafă? Asta în teorie. Pentru că articolul d-lui Iorga nu se referea nici la planul Tardieu, ci direct la sosirea experţilor francezi. Aşa a înţeles orice om cu mintea întreagă, şi numai cine vrea să-şi fure singur căciula, poate primi ca valabilă explicaţia de acum a primului ministru. Atitudinea d-lui Iorga e de două ori regretabilă, şi pentru ceea ce a scris şi pentru lipsa de curaj de a menţine măcar 24 de ore ceea ce găseşte la un moment dat că trebue să spue sau să scrie. In împrejurările nespus de grele prin cari trece tara, exact aceasta e atitudinea pe care trebue s’o aibă cel mai înalt demnitar public. Izolare sau acorduri economice O reacţiune binefăcătoare nu se va putea obţine decât printr’o înţelegere internaţională Contribuabilul român, dar nici a mea nu e uşoară! Doamne, grea a fost crucea ta. PUTYI şeful guvernului manciurian împotriva căruia s’a produs o gravă revoltă a populaţiei. Mormântul V * * X adevărat al Mântuitorului DESCOPERIRILE UNUI CERCETĂTOR ENGLEZ Sir Charles Wilson ,maior în armăta engleza a dovedit că mormântul în care a fost îngropat Isus Christos a fost, nu unde se află acum Biserica Sfântului Mormânt,'eh afară din oraș, lângă Bal-el-Amud, dincolo de poarta Damascului, în apropiere de mormântul lui Iosif din Arimateia, nu departe de peștera lui Ieremia, într’o grădină la poalele unui deal în formă de căpătând de om, ceea ce pare să fi fos dealul Golgota, care în limba ebraică însemnează craniu sau căpățână. Comitetul de cercetare, din care fac parte o mulţime de oameni învăţaţi, între care Arhiepiscopul de Canterbury şi episcopul de Ripon, Castel, Salisbury şi Durham au cumpărat locul cu vreo patru miliarde lei. Se lucrează cu asiduitate, pentru a-i da înfăţişarea ce o avea pe timpul răstignirii şi îngropării Mântuitorului. Mormântul se potriveşte, în totul cu spusele Evangheliei lui loan (19, 41, 42). De secole a stat acoperit de o pătură compactă de pământ, şi nimeni n’a încercat vreodată să’l desţelenească, nici măcar după 1867, când locul a fost descoperit, niu i s’a dat nici o atenţiune, până ce generalul Gordon şi-a dat seama că acesta trebuie să fie mormântul lui Isus. După ce l-a curăţat, s’au găsit înăuntru oseminte omeneşti până în tavan: numai la fund era un strat de pământ gros de doi metri. Un cunoscut arheolog, De Schick, a dovedit că e într-adevăr un vechi mormânt evreesc, boltit, pe care creştinii l-au întrebuinţat, pentru a pune în groapa de mult părăsită, oasele morţilor desgropaţi. Mormântul e înalt de 7 picioare, lung de 14 jumătate şi lat de 11 picioare. E săpat în stâncă şi pe la mijloc e despărţit în două. Intrarea se face prin partea de apus; îtr partea de răsărit se află în perete o deschizătură în formă de ferăstruie. Deschizătura aceasta e o dovadă că mormântul este, într’adevăr, cel căutat. Evanghelistul loan povesteşte în Cap. XX (vers. 3-8) lucruri cari se pot pricepe numai dacă se ţine seama de această ferăstruie. Când Maria Magdalena îi aduse lui Simon Petru şi celorlalţi apostoli vestea că mormântul este gol, Petru şi loan au alergat la mormânt, iar loan a mers mai repede decât Petru şi a ajuns înainte la mormânt, s-a uitat înlăuntru şi a văzut giulgiurile zăcând, dar s’a cutezat să intre. In nici o groapă regulată și făcută după obiceiu nu s’ar fi Pitut vedea de afară locul unde se află așezat trupul; însă în groapa aceasta se putea vedea lesne, chiar dela intrare. In afara gropii, în peretele stâncii se vede o adâncitură, acesta este locul de unde s’a tăiat piatra care s’a rostogolit pentru ușa mormântului, ca să rămâie pentru totdeauna închisă. Isus în artă Cele dintâi reprezentări artistice ale lui Christos apar în catacombe. După aceste portrete, Isus este un tânăr fără barbă, îmbrăcat în vestminte romane. Părul lung sau strâns sub un fel de diademă. El era considerat, acolo, la Roma, ca un zeu în plus, așezat în rând cu zeii celorlate popoare, dominate de Romani. La început, Biserica nu a permis reprezentarea plastică a lui Isus, după cum, până dăunăzi, nu se permitea apariţia Mântuitorului pe scenă sau pe ecran. Cultul, în schimb, din purul său simbolism primitiv, deveni mai concret, iar pe crucifixul care pe atunci era o simplă cruce, fără trupul lui Isus, divinul răstignit apare cu multe veacuri mai târziu. Abia prin secolul VIII-lea fu admisă reprezentarea lui Christ, iar în 1705 chiar Papa permise pentru prima oară decoraţiunea unei capele cu înfăţişarea celui crucificat. Două fură la început tradiţiile în interpretarea figurii lui Christ: cea romană şi cea bizantină. In amândouă, Fiul Domnului era înfăţişat cu păr lung, cu picioarele goale, cu o aureolă în formă de cruce. In secolul XII, Isus apare cu cartea în mâna stângă, cu un gest de benedicţiune pentru apostoli. Apoi, îl vedem la judecata din urmă, arătându-şi rănile, înconjurat de îngeri şi de cei buni. Costumul oriental dispare ,figura se rotunjeşte, părul se ondulează. Christ devine o imagine mai realistă şi se umanizează până ce îl vedem în mijlocul apostolilor, predicând. Realismul devine tot mai brutal, iar reprezentările lui Isus mai rare, ca inadaptabile noului curent. Aceiaşi evoluţie la crucifixuri, unde Christos, umanizat din ce în ce mai mult, din simbol devine un crucificat care-şi expune durerile fizice, în timp ce lungul vestmânt de la început se scurtează până ce rămâne o simplă fâşie de pânză, la mijloc. Evoluţia aceasta se explică prin faptul că din secolul XV-lea, Mântuitorul aparţine mai mult artei decât religiei, în reprezentările sale. De acum înainte, Italia va face din el, fie un Apolo efeminat, fie un Hercule atletic. Artiştii spanioli păstrează mai mult timp viziunea primitivă. Şcolile de la Nord redau de asemenea un Christ mai straniu, mai puţin influenţat de arta antică. Şcoala germană îmbină realismul cu credinţa: la Holbein, groaza ce o inspiră cadavrul e însoţită de expresia patetică. In general, artiştii au imprimat divinei tivuri cele mai profunde dureri omeneşti.