Lupta, aprilie 1933 (Anul 12, nr. 3428-3452)

1933-04-01 / nr. 3428

ANUL anul No. 3428 CONST. EVULLE Fost director politie Decembrie 1921 - Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni......................................... SOO Pe 6 ................................................ 40 Pe 3 .................................. 20 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Miile. 12 (Sărindar) 4 PAGINI £ 1 £1 3 Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 358-73 Glasul generalului sinucis a răsunat aseară la tribuna Camerei Generalul D. Popescu şi-a plătit cu viaţa dreptul ca acolo unde toate suspi­ciunile au f­ost aruncate a­­supra-i, să fie ascultat şi glasul său pe care moar­tea l-a sanctificat. Glasul său a răsunat a­­seară la tribuna Camerei din textul scrisorilor cari au zguduit, prin simplita­tea lor, conştiinţa publică a ţării. Conştiinţa aceasta va sta de acum de strajă dreptu­lui său de a-şi apăra onoa­rea şi după moartea care a pus capăt unor suferinţi peste puterile sale. Soldatul n’a avut drep­tul să răspundă acolo un­de a fost atacat. Moartea a dat glas dreptului său la aceiaş tribună a Camerei. Şi ciudată răzbunare a împrejurărilor în decurs de mai puţin de câteva zile. Aseară acei cari striga­seră ,,lumină, lumină gă­seau că glasul generalului sinucis care-şi proclama nevinovăţia şi chiema la răspundere pe acuzatori nu are ce căuta în dezba­teri. Mai puternică decât în­săşi viaţa, moartea i-a consfinţit acest drept. De altfel, învinuit că ar urmări o diversiune, gu­vernul a citat stenograma discursului din ajun al d-rului Lupu, prin care re­clama categoric textul scrisorilor generalului Po­pesc­u. Când cuprinsul lor n’a convenit însă maşinaţiu­­nilor politice, vina a fost găsită a guvernului. Jocul fără nume care a împins la moarte un gene­ral comandant de corp de armată a fost demascat. El are însă un merit şi un folos. Ca glasul de dincolo de mormânt al soldatului ca­re-şi strigă — nu dreptul la viaţă, dar dreptul la a­­părarea onoarei atacate, cei vizaţi cu nume şi fapte în scrisorile sale nu mai pot sta de acum înainte tupilaţi după anonimat şi în dosul cluburilor politi­ce. Ei trebue să iasă înna­­inte şi să-şi susţie acuzări­le pe cari le strecuraseră unora sau altora dintre politiciani. Din mormânt, mai impe­rios poate ca în viaţă, ge­neralul Popescu îşi va sili acuzatorii să-şi dovedea­scă acuzările. Echipa de a doua cate­gorie a politicianilor cari s’au perindat aseară la tri­buna Camerei, a bătut în retragere, în faţa emoţiu­­nii publice, declarând că nimeni n’a suspectat pe generalul Popescu.­­Revolta plină de însu­fleţire a d-lui ministru Voicu Aiţescu a scos în re­lief în aclamaţiile adună­rii, această lamentabilă a­­titudine. Intr’însa şi-a găsit o cla­sificare definitivă, d. Gri­­gore Iunian. O acţiune politică ratată l-a scos din fire, indem­­nându-l să arunce cu no­roiul celor mai ridicate in­­sinuaţiuni în însăşi con­ducerea politică din care a făcut parte. O clampare de desgust a răspuns acestei imorali­tăţi politice fără de nume. întreaga majoritate a fost în picioare şi strigătele de: _ IUDA! IUDA! n’au putut, fi potolite timp de lungi minute. Aceasta este astăzi si­tuaţia morală a celor ce au încercat să facă dintr’o chestiune privind apăra­rea naţională, o mizerabi­lă maşină politică. Şi acum comedianţii vor trebui să dispară, spre a face loc celor pe cari-i chiamă la răspundere gla­sul celui sinucis. Şi aceştia vor trebui să răspundă, să precizeze, să dovedească — iar dacă nu o vor putea face, conştiin­ţa publică îi va obliga să tragă, consecinţele. L. T. A. tar Skoda O întorsătură senzaţionala Dar in defavoarea a­celor cari au montat maşina politicianistă Acei cari au citit scrisorile generalului Sică Popescu de­sigur că, cu inima strânsă, şi-au pus întrebarea: dar da­că-i adevărat ceea ce spune o­­mul acesta, dar dacă-i adevă­rat că a fost prigonit şi cama­razi nereali au intrigat atât contra lui — spre a lovi mai mult într’alţii — până când l-au exasperat şi s’a sinucis? Se poate să se prezinte şi ast­fel cazul Sică Popescu. Sinuciderea nu este o do­vadă a culpabilităţii unui om. Apoi dispariţia generalului Po­pescu nu este nici piedică de-a descoperi tot adevărul. Nu-i aşa? Nu s’au văzut oameni cari şi-au curmat viaţa numai fiindcă au circulat zvonuri infamante asupra lor? Nu s’au sinucis oameni din cauza in­trigilor, bănuielilor şi prigoni­rilor, — şi fără a se apăra sau a motiva actul lor de disperare, fără a lăsa un rând acelor de cari s’au despărţit pentru veci? Nu s’au văzut fiinţe cari, chiar din cauza unor scrisori anonime adresate familiei şi cunoscuţilor de către nişte ca­nalii, le-au făcut viaţa imposi­bilă şi de ruşine, şi exasperate, au preferat să moară decât să mai scoată capul în lume? Cazuri de acestea s’au petre­cut nu de mult în câteva ora­şe din Franţa şi justiţia a ur­mărit cu toată rigoarea desco­perirea mişeilor cari au îndu­rerat atâtea familii. Rumoarea publică, bănuiala provocată prin intrigă, prin in­vidie sau prin răutatea oame­nilor, au deslănţuit totdeauna cele mai grozave drame. In cazul generalului Sică Popescu sinuciderea n’ar pu­tea să fie un act de virtute, deşi e condamnată de mora­lă ca un act de laşitate? Scrisorile ce le-a lăsat sunt profund emoţionante prin simplitatea revoltei sufleteşti ce o manifestă cel dispărut. Era obsedat că toată lumea vorbeşte de el — după cele destăinuite în Parlament. Se pr­ea poate apoi ca, deşi sol­dat, să fi preferat luptei cu duşmanii şi cu toţi acei cari exploatau intrigile duşmani­­lor lui, să-şi tragă un glonte. Aşa­dar justiţia, familia celui dispărut, amicii aces­tuia, au interesul ca înainte de toate adevărul să triumfe, toţi la un loc să contribuie la complecta luminare a a­­ce­stei afaceri. Ni se pare că Talleyrand este acel care a zis: daţi-mi trei rânduri scrise şi pot du­ce la spânzurătoare un om! Din cele câteva rânduri de la generalul Sică Popescu din care reiese „că s’a aranjat cu cele 300 milioane” nu reiese de loc că ar fi luat un comi­sion de 300 milioane, fiindcă e stabilit că e vorba de cele 2 milioane dolari (300 mi­lioane lei) ce făgăduise să le subscrie Cehoslovacia pentru Creditul agricol, chestiune tratată de guvern la Geneva, direct cu d. Beneş. Prin urmare, întorsătura senzaţională ce a luat-o afa­cerea Skoda, nu este de loc în favoarea acelor cari au ex­ploatat-o şi au politicianiza­­t-o. Din contra. Până acum iese la iveală că s’a clevetit enorm, că în afară de frauda fiscală, practicată sub zece guverne de către filiala Sko­­dei, descoperită sub actualul guvern, în afară de câţiva inşi ce au tripotat în jurul furni­­turei date Skodei ciupind, sub diferite forme, mai mult acte de corupţiune ale agen­tului Skodei, nu vedem până acum gravitatea excepţiona­lă a acestei afaceri ce, în ori­ce caz, nu priveşte de loc câr­muirea actuală. Toată lumea vede însă alt­ceva: vede pornirea regreta­bilă a generalului Amza, fost ministru de războiu, inconso­labil că a pierdut portofoliul, indiferent din ce motive, ve­de într’adevăr o acţiune de răzbunare îmbrăţişată şi de politiciani cari cred că vor reuşi, prin astfel de mijloa­ce, să doboare un guvern. Nici odată „Lupta” n’a ali­mentat, sub nici o formă, in­trigile din oştire, căci dacă e­­xistă vreo instituţie în Stat ce ar trebui ferită de intrigi şi intriganţi, — apoi aceea este armata. Se pare însă că în afacerea Skoda s’au tras multe sfori, intriga şi invidia au înveni­nat multe suflete şi vor tre­bui mari sforţări ca instruc­ţia să nu fie influenţată de a­­cei cari toarnă zilnic venin pentru a complica, cu orice preţ, această urâtă afacere. R. X. Şeful liberalilor despre securitate şi revizionism Inc’odată, pe de­asupra adver­sităţilor de politică internă, şe­ful opoziţiei liberale a găsit că nu poate rămâne pasiv in momentul când la Geneva şi în toate cen­trele europene două probleme cari frământă întreaga opiniune mondială sânt la ordinea zilei: problema securităţei şi aceea a revizionismului. In cadrul academic al unei con­ferinţe, d. Duca a făcut un real serviciu politic ţarei sale vor­bind cum a vorbit de aceste două probleme. Caracterul academic al conferinţei a folosit obiectiviză­­rei şi clarităţei. Cu spiritul politic al omului de stat, d. Duca a făcut luminoasa constatare că ţările cari cer de­zarmarea sânt cele mulţumite de tratatele de pace actuale, pe când cele cari cer reînarmarea sânt tocmai cele nemulţumite de ace­ste tratate, a căror revizuire o reclamă. Constatarea aceasta scoate i­­mediat în relief primejdia şi ex­plică de ce problema securităţei s’a găsit din capul locului lega­tă de aceea a dezarmărei. Ţările cari trăesc pe temelie aşezărei consfinţite de actualele tratate nu pot dezarma fără ga­ranţii de securitate, iar ţările cari urmăresc răsturnarea actua­lelor tratate, reclamând reînar­marea consfinţesc convingerea generală că reînarmarea este cerută fiindcă revizionismul duce la războiu. In logica de fier a acestei ju­decăţi, a fost lesne d-lui Duca să arate că urmărind securitatea înnaintea dezarmărei, România n’o face ca satelit al Franţei, ci ca imperioasă poruncă a situaţiei sale naţionale şi de stat reintrat în drepturi milenare. Cuvintele ferme, dar pline de credinţă şi nădejde în trumful păcei asupra violenţei, rostite de şeful liberalilor ca încheiere a strălucitei sale expuneri, sânt o preţioasă colaborare în acest mo­ment, la acţiunea plină de ră­sunet a micilor state. Asemenea acte de conştiinţă naţională venite din partea tutu­ror conducătorilor politici cu răspundere întăresc considerabil acţiunea externă a României. s. g. R. Creionul actualității Cei mai frani! D. DINU BRATIANU. — Regele s a convins că tot sitarii liberali sânt cei mai buni. CETAJEANUL. — Ce folos, dacă-i mănâncă cu alții ! Cum se vor urmări veniturile Statului Intre observaţiunile ce se pot face proiectului de lege pentru per­ceperea şi urmărirea veniturilor publice,­­ nu poate fi omisă problema retribuţiei custodelui în­fiinţat prin art. 21. Pentru oboselile sale, custodele va primi un onorariu care „nu va putea depăşi S la sută din debit," — și care va cădea în sarcina debitorului. Să presupunem că unui contri­buabil care nu poate achita la timp impozitele trimestrului in curs, — i se infiinţează sechestru si i se nu­meşte un custode, pentru obiectele sechestrate. Prin faptul că n’a plătit în primele luni dela exigibilitatea birului, — i se va aplica o majorare de 3 la sută. Intr’a patra lună, — cetăţeanul are posibilitatea de a a­­chita dările, — dar— va trebui să dea cu 8 la sută mai mult: trei la sută majorarea şi cinci la sută retri­buţia custodelui! Cu alte cuvinte, pentru o Întâr­ziere de trei luni și câteva zile,­­ se percepe un supra-impozit de 8 la sută,­­ ceia ce ar face, raportând lucrurile la un an întreg, o dobândă de cel puțin 24 la sută! Având în ve­dere că de dispozițiunile art. 21 și art. 10 din viitoarea lege, vor fi lo­viţi în special contribuabilii fără da­re de mână. Nu e lipsită de interes nici dispo­­zițiunea cuprinsă în art. 25 devenit 24,­­ prin care se arată că sumele percepute în plus, cu titlu de majo­rare, „se vor considera încasate în contul impozitelor și majorărilor vi­itoare”. Aceasta Înseamnă că dacă după executarea debitorului s'ar constata că din vânzare s’a realizat mai mult decât debitul său, — nu i se va mai restitui nici o sumă, plu­sul se va considera ncasat în con­tul impozitelor viitoare! Dar dacă incetează un comerț oarecare, — și dacă, in viitor cetățeanul n’ar mai avea de plătit decât impozite foarte modeste, — cum rămâne cu dispo­ziţia art. 25 din proect? înfiinţând urmărirea generală de venituri, coal. art. 37, — nu se ia o­­bligativitatea întocmirii unui inven­tar. E desigur o scăpare din vedere, — ca şi la art 45 şi 46, care reglemen­tând vânzarea imobilelor nu vor­beşte decât de „mijlocirea tribuna­lului", deşi în Ardeal, unde există regimul cărţilor funduare, formali­tăţile se îndeplinesc de către Jude­cătoriile de ocol! In sfârşit, pentru că nu putem de­păşi cadrul unui articol de ziar, vom menţiona că la art. 52 ar trebui să se precizeze că se pot depune cau­ţiunile şi în efecte de stat. Cu aceste mici modificări credem că proectul ar corespunde şi bine menirii sale. AGATHON mai De ce nu-l lasă în pace? Ne plângem pe toate tonurile din cauza greutăţilor pe care le întâlnim la fiecare pas. Ne plân­gem şi noi cetăţenii ca indivizi, se plânge şi colectivitatea, adică Statul. Acesta din urmă o spune, prin reprezentanţii lui, la toate prilejurile: „trebue să reducem şcoli căci nu mai avem cu ce le susţine” sau „trebue să înfiinţăm cadrul disponibil căci nu mai pu­tem plăti pe toţi funcţionarii” şi aşa mai departe. Totuşi se petrec unele lucruri ciudate. Sunt cazuri când iniţia­tiva privată vine să aducă spriji­nul ei statului, iar acesta îl re­fuză. S’ar părea ceva de necre­zut, nu-i aşa? Şi cu toate acestea nu e decât adevărul. Iată, un bun român — nu-i dăm numele căci nu vrea să-şi facă reclamă — după îndelunga­te studii şi observaţii prin ţări străine, s’a întors la locul lui de baştină şi s’a hotărît să se devo­teze sătenilor în mijlocul cărora crescuse. A înfiinţat şi organizat o şcoală — unică in felul ei în toată ţara — de mecanică agri­colă, morărit şi panificaţie. N’a cerut un ban dela nimeni, n’a a­­pelat la sprijinul oficialităţii şi a reuşit să facă din şcoala lui o instituţie de toată lauda. Numă­rul mare al fiilor de săteni cari s’au înscris ca elevi era o cheză­şie că şcoala aceasta împlinea un gol. O bună afacere, veţi zice? Nici atât. Căci omul nostru nu încasa nici o taxă şi înţelegea ca totul să se facă numai pe soco­teala lui. Intr’o bună zi a aflat şi mini­sterul instrucţiunii de şcoala a­­ceasta, a cercetat-o prin organe­le lui de control şi a rămas în­cântat de cele înfăptuite. Mai mult, autoritatea şcolară s’a decis să sprijine iniţiativa particulară şi i-a trimis trei mae­ştri cari să conducă secţiile de specialitate. Până aci toate bune. Iată însă că, de curând, dato­rită economiilor ce i s’au cerut ministrul de iistru , trebuit să reducă posturile celor trei maeştri. Patronul şcoalei şi- a zis ca altădată Iov: „Nu-i nimic Domnul a dat, Domnul a luat!’ Spre surprinderea lui, însă, după câteva zile, s’a pomenit că mini­sterul ii retrage „drept’­’ de fir­mă”, cu alte cuvinte că îi desfi­inţează şcoala. De ce? Aşa a vrut prefectul din partea locului. Nici anchetă, nici reclamaţii, nimic. Aşa a vrut prefectul! D. ministru Gusti are datoria să cerceteze această neînţeleasă întâmplare şi să facă dreptate. Dacă statul nu-şi mai poate în­treţine şcolile cel puţin să ferea­scă de bunul plac al diferiţilor zapcii pe cele pe care, cu suflet curat şi cu intenţiuni bune, le întreţin alţii. G. Cr. SIR RONALD LINDSAY ambasadorul Marei Britanii la Was­hington, care a avut o nouă întreve­dere cu secretarul de Stat al State­­lor­ Unite. Cordell Hull asupra pro­blemei datoriilor şi pregătirei con­­ferinţei economice mondiale Primește direct^ A șl toate agtgțtii 3 Lei r» u l în toi*â B Lei In străinâtatâ ■ \Îl „Casa Naţională de asigurare“ Constatări in jurul unui proect In anul 1908, din iniţiativa guvernului liberal de pe a­­tunci, s’a înfiinţat pe lângă Ministerul de Interne, o „Ca­să de Asigurări” pentru asi­gurarea, în contra incendiu­lui, a tuturor imobilelor a­­parţinând comunelor şi jude­ţelor. Această instituţie creiată fără capital, fără organizaţie tehnică şi fără reasigurare, în imposibilitate de a lichida suficient şi la timp daunele survenite, nu mai avea, de mult, încrederea administra­­ţiunilor publice. De aceea, legea adminis­trativă din 1929, care a men­ţinut ideia acestor asigurări, transformându-le în obliga­torii, prevede prin art. 461, reorganizarea acestei Case de asigurări. Plecând dela această cerin­ţă a legei, ca şi dela ideia de a concentra, cu această oca­zie, toate asigurările admi­­nistraţiunilor publice într’un organism puternic şi bine or­ganizat, d. vice-preşedinte al consiliului de miniştri şi mi­nistru de interne, a alcătuit un proect de lege sub numele de „Casa Naţională de Asi­gurare”. Pentru a se evita neajunsu­rile actualei „Case de asigu­rări”, de pe lângă ministerul de interne, d. G. G. Mirones­­cu s-a oprit la forma de re­gie mixtă, la care Statul par­ticipă cu 10.000.000 Iei, iar ca­pitalul particular cu lei 20.000.000 însemnate întreprinderi ro­mâne şi străine, de speciali­­tate, vor fi chemate la cola­borarea şi organizarea tehnică a acestei instituţii. Statul va exercita, un larg control prin administratorii săi din consiliu, ca şi prin cenzorii numiţi de el. Operaţiunile acestei case se vor limita numai la asigură­rile oficiale, fără drept de a accepta pe cele ale particula­rilor, pentru a nu se aduce nici o atingere instituţiunilor private de asigurare. „Casa Naţională de Asigura­re” va face asigurările prevă­zute de art. 461 din legea ad­ministrativă, pe lângă alte câteva categorii care se pun, pentru prima oară, în aplicare. Proectul prevede asigura­­rea întregei răspunderi civile a Căilor Ferate şi Poştelor, care actualmente suportă dau­ne şi cheltuieli, ce se pot ci­fra la aproximativ 80.000.000 lei anual. Acoperirea acestor asigurări s’ar face printr’un foarte mic supliment, de circa 2 la sută aplicat actualelor ta­rife de transport. ASIGURAREA OFIŢERILOR, AVIATORILOR ŞI FUNCŢIO­NARILOR In grija ce-o poartă apărători­lor ţării şi al ordinei publice, d. ministru de interne introduce a­­sigurările asupra vieţei pentru o­­fiţerii din toate armele, pentru toate armele, pentru toate grade­le şi trupele de aviaţie, jandarmi şi grăniceri, precum şi pentru în­treg personalul de poliţie şi guarzi fiscali,­­ cu alte cuvinte pentru toţi aceia cari îşi riscă, de foarte multe ori, viaţa, în îndeplinirea datoriei. Comisioanele acestor asigurări, care până acum intrau în buzu­narele intermediarilor, vor alcă­tui, pe viitor, redevenţele Statu­lui. Ministrul de interne arată în expunerea de motive că, pe lân­gă marile economii ce se vor rea­liza, Statul va beneficia de asigu­rări mult mai eftine de­cât acele pe care le plăteşte astăzi şi va în­casa redevenţe, pe care le cifrea­ză la 50.000.000 lei anual. Cu aceste redevenţe se vor a­­coperi primele necesare asigură­rilor ofiţerilor, aviatorilor, jan­darmilor, poliţiştilor, etc. Proectul mai prevede asigură­rile asupra vieţii pentru funcţio­narii publici, ca un supliment pe­ste pensiunea legală. Rezervele acestor asigurări vor fi întrebuinţate in construcţii de mari imobile, în care funcţiona­rii, pensionarii şi lucrătorii Sta­tului îşi vor putea găsi locuinţe in condiţiuni higienice şi foarte ef­tine. Deosebit de redevenţele, arăta­te mai sus, care se vor plăti Sta­tului, indiferent de rezultatele bi­lanţului, d. ministru dl. interne mai prevede în art. 15 din proect că, după deducerea unui dividend de maximum 15% asupra capita­lului pentru acţionari şi după scăderea tuturor daunelor şi chel­tuelilor, toate beneficiile bilanţu­rilor vor aparţine exclusiv Sta­tului. STINGEREA INCENDIILOR LA SATE. REDEVENŢELE Societatea va mai fi obligată să împlinească o altă mare lipsă din organizaţia noastră administra­tivă: aceea de a creia servicii de stingerea incendiilor la sate. O­­peră admirabilă şi de o însemnă­tate covârşitoare, când ne gândim că sate întregi sunt, astăzi, mi­stuite de incendii, tocmai din a­­ceastă cauză. Iată, pe scurt, economia proec­­tului ministrului de interne. Totuşi, pentru că opoziţia tre­bue făcută cu orce preţ, „Viito­rul” atacă acest proect. Oficiosul liberal pretinde cum că, in afară de redevenţele re­zervate statului, restul beneficii­lor — „sute de milioane” — va merge la samsarii şi favoriţii re­gimului! Am arătat mai sus cum că du­pă ce se deduc daunele şi chel­­tuelile de administraţie, după ce se scot redevenţele, cuvenite Sta­tului, restul de beneficiu aparţine tot Statului! ăl :i (Continuarea în pagina îî-a) Granate Gestul! Scrisorile lăsate de nefericitul general Sică Popescu au făcut să plângă chiar pe oameni cu inima de piatră. Se poate. Dar asta nu­ înseamnă nimic. O­­dată campania începută, ea trebue continuată cu toată energia. Unde am ajunge dacă toate acţiunile po­litice ar fi oprite in joc de moartea unui nevinovat? Campania Skoda are un obiectiv precis: dărâmarea guvernului. O­­dată obiectivul atins, totul se va potoli ca prin basme. E in mâna d-lui Vaida, deci, ca să revie liniş­tea, patimele să se risipească, ni­meni să nu mai fie arestat, nimeni să nu se mai împuşte, nimeni să nu mai fie trădător. Nu merită toate astea o pârlită schimbare de guvern? — D-le Vaida, haide, fă gestul, ca să ne avem iar cu toţii, ca fraţii! DEŞCA Sa fugim de politică Chinezi şi japonezi la Paris Pe când în ţările lor, de acolo, din toisterisul extrem orient, cele două mari popoare asiatice, se incleaştă în ură şi răsboi, la Paris studenţii japonezi şi chineji duc viaţa studi­oasă a tutror acelora, ce nu văd în capitala Franţei numai­decât un centru al plăcerilor. Cu o singură diferenţă însă, pe când japonezii se ocupă mai toţi numai de arte — pic­tură, coreografie, canto, literatură chiar, — declarând orgolioşi că în ceia ce priveşte ... umanităţile, nu au nevoie de facultăţile europene, fie ele chiar pariziene, având somită­ţile proprii, la Tokio, chinezii ur­mează cu râvnă şi tenacitate cursu­rile universitare din Franţa. Poate tocmai de aici vine şi o altă deosebire între felul unora de viaţă şi al celorlalţi. Japonezii îşi au instalată „Cetatea universitară” într-unul din cele mai elegante cartiere ale Parisului — pe lângă Etoile, — într’un imobil som­ptuos semănând mai mult a club foarte şic. Chinejii, credincioşi cartierului Latin, şi au durat căminul în Mont­parnasse. Japonezii au bani, au lux, lumini, membri de onoare streini şi indi­geni, aleşi printre personalităţile marcante ale epocei noastre. Au pe­reţii pictaţi de faimosul Fujita, iar ca administrator ger­eral al căminu­lui, un francez căsătorit cu o japo­neză. Sunt primitori, chiar de o ospitali­tate fastuoasă. Iar la club nu se vor­beşte niciodată despre războiul de acasă. La chineji totul e modestie, nelu­­minos, sărăcie. Se vorbeşte despre războiul din Manciuria. Foarte stu­dioşi, fiii cerului se plâng că nu-i ia nimeni în serios. In serios? Patru sute de milioane de oameni nu vor să fie luaţi în se­rios de Europa? Amărăciune făcută din slăbiciune. Tristeţea unui neam­, care moare încet, care nu a mai ştiut săşi întrebuinţeze rarele cali­tăţi de altădată­’ Japonia poate că nu urăşte China decât tocmai pentru motivul acesta. Ea, a ştiut să lupte împotriva degenerescenţei, ce le pândea pe amândouă. Chinezul în­frânt de sărăcie mai multă,* a­ cedat mai repede. Japonia vrea să ăîju­­ce­ lumii că Asia nu moare, că dimpo­trivă — în pofida Chinei, — Asia se deşteaptă... De aceia tinerii japonezi vin, poate, la Paris, să studieze artele, iar chinejii ştiinţele practice. Şi nu e un paradox. Căci şi japonezii tot în Europa au venit — cu câteva de­cenii mai în urma­— să înveţe civi­lizaţia europeană la sursă. Şi-au a­­daptat-o uluitor de repede. Ce au realizat din ea, vede toată lumea. Fi-va şi cu China la fel? O. G.­S.

Next