Lupta, iunie 1933 (Anul 12, nr. 3476-3500)

1933-06-01 / nr. 3476

anul XII NO. CONST. MILLE Post director politie Decembrie 1921 - Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni ...............................................800 Pa 6 ................................ . . . 400 Pa 3­­ .............. 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Miile. 12 (Sărindar) Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 358-73 Mica şi înţelegere Pactul celor patru S’a încercat prin strecura­rea de aprecieri în unele zia­re apusene, a se acredita în spiritul public că o eventuală încheiere a unui pact între cele patru mari puteri apuse­ne — Anglia, Franţa, Germa­nia şi Italia — ar putea fi pusă în lumina unei „resemnări” şi, deci, a unei diminuări inter­naţionale a Micii înţelegeri. E destul să se pună întreba­­rea „cui prodest?” faţă de o asemenea încercare, spre a se înţelege că, în­ nici un caz Franţa ori Anglia nu au inte­resul de a face, prin aseme­nea insinuări, o falsă politică de prestigiu, prezentând pac­tul celor patru ca o victorie a marilor puteri asupra Micii înţelegeri. [Rămâne, deci, că o aseme­nea interpretare îşi are izvo­rul la Berlin şi la Roma. Asta coincide cu declaraţia pe care s’a grăbit s’o facă cu o vădită brutalitate ministrul Goebbels, când întorcându-se deunăzi de la Roma la Berlin, a spus: — Germania redevine o pute­re stăpânitoare (Herrscher­macht). Bunele intenţii ale Germa­niei în această privinţă nu le suspectează nici o democraţie europeană sau transoceanică. întrebarea este dacă mai sunt azi în lume state şi po­poare gata să primească a re­deveni slugile unor puteri „stăpânitoare”. Este însă evident că, întor­cându-se dela Roma, unde discutase cu Ducele caracterul pactului celor patru, ministrul german s’a crezut astfel autori­zat a traduce prin declaraţia sa spiritul acestui pact, a cărui primă fizionomie fusese im­primată de d. Mussolini. De atunci însă a intervenit un mic accident: s’a produs contra-proectul francez. Or, textul acestui contra­­proect, aşa cum a fost adus la cunoştinţa opiniei internaţio­nale, răstoarnă complect ca­racterul planului primitiv al pactului. Contra-proectul francez înlă­tură orice caracter de „d­irec­­toriu european” conlucrării celor patru mari state europe­ne, limitând sfera ei de acţiu­ne la „interesele proprii” ale statelor respective — ceea ce înseamnă triumful tezei Titu­­lescu asupra imposibilităţii ca marile puteri să dispue de in­teresele celor mici şi încă fără consultarea şi consimţămân­tul lor. Să fie aceasta victoria „pu­terilor stăpânitoare” şi „re­semnarea” Micii înţelegeri? Sau nu cumva faptul că în contra-proectul francez al pac­tului de patru, problema revi­zuirii tratatelor este rezervată Ligii Naţiunilor şi nu poate, în spiritul pactului Ligii, fi rezolvită decât cu votul puteri­lor interesate — nu cumva a­­cest al doilea postulat al d-lui Titulescu constitue „resemna­rea” Micii înţelegeri? Pe cât se ştia, contra-proec­tul francez este acela care pâ­nă acum, poate duce la o în­cheiere a pactului de patru. Atunci, încă odată: unde e „resemnarea” Micii înţelegeri? De la proectul primitiv la contra-proectul francez e o dis­tanţă în care am fi mulţumiţi să vedem „resemnare”, dar nu putem vedea decât fals presti­giu de amor­ propriu politic, menit a acoperi un eşec extern şi a evita o prea mare deza­măgire internă în statele cu pretenţii „stăpânitoare”. Să aşteptăm, deci, în linişte, textul definitiv al pactului celor patru — şi dacă el «va corespunde contra-proectului francez, să aşteptăm apoi să vedem cum se va traduce în practică o colaborare, care de va fi sinceră şi efectiv posi­bilă, ar putea deveni pentru Europa, occidentală ceea ce a devenit pentru cea, centrală şi sud-estică pactul Micii înţele­geri, confirmat printr-o conlu­crare efectivă de cincisprezece ani. EMIL D. FAGURE Cel mai mare furt Am aflat ori, nu fără o adâncă emoţie, că s’a săvârşit în Capita­lă acum două zile un furt grozav, aproape inimaginabil ca concep­ţie şi îndrăzneală. Trei lucrători de la fabrica de chibrituri de la Filaret au fost gă­siţi, la percheziţia cotidiană ce se face tuturor la eşirea din uzină, cu câte o cutie de chibrituri in bu­zunar. Panica şi indignarea în di­recţiune au fost enorme. Trei cutii de chibrituri furate, e o faptă a­­tât de grozavă, ea poate ruina atât de grav temeliile instituţiu­­nii, încât sancţiunile cele mai drastice se impuneau ca un act suprem de salvare. Şi într’adevăr, cei trei lucrători au fost conce­diaţi imediat, fără o zi de pre­aviz. Acum, crima celor trei lucră­tori e atât de impardonabilă, în­cât nici nu ne trece prin minte să le luăm cea mai timidă apărare. Ţara românească n’a cunoscut nici­odată vre-un furt. La noi nu fură, nu înşeală, nu ia mită ni­meni. Demnitari, conducători de instituţiuni publice sau private, sânt toţi, până la unul, curaţi ca cristalul. N’au fost la noi fraude, jafuri, ticăloşii, unele cari echiva­lează cu o adevărată trădare de neam, nimeni nu s’a îmbogăţit, toţi am fost şi sântem nişte sfinţi. Singura mare tâlhărie de care ne­am învrednicit, a fost aceasta, a celor trei cutii de chibrituri. Din sutele de mii de cutii cari se fa­brică zilnic, din stivele uriaşe cari fixesc vastele magazii, cei trei mizerabili au luat câte una, ca să-şi poată aprinde mahorca din lulea şi focul din vatră. Dar — şi vă rog să n’o luaţi ca o apărare, ci numai ca exprima­rea unei nedumeriri — oare cei trei bandiţi nu s’au molipsit dela Stat? Intr’adevăr, Statul, ca fabri­cant de chibrituri, ne-a furat ani şi ani de zile. Pentru preţul pe care-l lua, el era obligat să ne dea un anumit număr de chibri­turi, indicat chiar pe cutie. Or, la numărătoare, găseai totdeauna jumătate, sau chiar mai puţin. Hoţul de Stat, ne jăcmănea la beţe şi nimeni nu s’a găsit să-l dea afară! Şi nici de când s’a concesionat fabricarea chibriturilor, nu s’a in­trodus o furnizare mai corectă. Atunci, n’o fi fost aci, cum am spus, un exemplu contagios şi cei trei lucrători n’au socotit ei cum­va că atunci când fabrica fură pe clienţi cu milioane de cutii, pot băga şi ei în buzunar una sin­gură? Afară de aceasta, par’că ştiam că în materie de pedepse e pre­văzută o gradaţie. Nu e întins pe ghilotină un om pentru ori­ce faptă, ci numai pentru cea mai gravă. Există o întreagă scară de pedepse: amendă, suspendare, re­ţinere din salar, etc., etc. De ce, direct, aruncarea în stradă, în a­­ceste vremuri cumplite? Dar, să mă opresc. Văd că alu­nec pe o pantă primejdioasă şi s’ar putea ca cuvintele mele să fie interpretate ca o apărare a celor trei mari tâlhari. In definitiv, trebue să se întro­neze odată cinstea şi în ţara ro­mânească... MAXIMUM Creionul actualităţii Latifundiarul şi ţăranul La meetingurile antirevizioniste au vorbit şi reprezentanţi ai ţărănimii ungureşti din Ardeal. Cum, şi tu eşti LATIFUNDIARUL MAGYAR, cont­ra revizuirii tratatelor ? ŢĂRANUL UNGUR: — Aci am şi pământ şi liber­tate. Ce mă aşteaptă dincolog Granate Gheorghe Lungu A murit un personaj, o figură a Capitalei: Gheorghe Lungu, cel care de aproape 60 de ani scotea din Dâmboviţa, crucea, la Bobotează. Sub trei regi: Carol I, Ferdinand I şi Carol al 11-lea, Lungu a exer­citat această meserie, care i-a adus glorie, orologii de aur cu stema regală şi alte avantagii materiale. Chiar când era bătrân, tot Lungu izbutea să scoată crucea din apele îngheţate ale Dâmboviţei, — izbu­tea, vorbă să fie, căci era tradiţional ca ori­cine, punea mâna pe cruce să i-o paseze, în apă, „şefului’’ — moşneagul Lungu. . Acum, Ta luat apa veciniciei pe el. Cine-l va moşteni?, DEŞCA Şi Inspecţiile inopinate o POVESTE VECHE ŞI TO­TUŞI NOUA Unele ziare au găsit subiect de şicană împotriva d-lui ministru de finanţe,­­ în străduinţa d-sale de a crea un aparat fiscal mai conform cu nevoile vremii. Şi astfel, ni se spune, ba că inspec­ţiile d-lui Madgearu n’au nici un rost, ba că examenele ce se ţin la minister pentru ocuparea posturilor de controlori fiscali, sunt un prilej de plasare a partizanilor politici, etc. etc. Evident, nu vom discuta în mod serios, aceste critici de vacanţă, fă­cute în numele unor opozanţi caii aprobau totuşi ori, ceea ce înjură as­tăzi, ci vom istorisi mimai, o mică istorioară, petrecută mai zilele a­­cestea la una din percepţiile Capi­talei. Se va vedea desigur, cât de nece­sară este o acţiune energică pentru schimbarea unei nenorocite menta­lităţii bi­rocratice. Un cetăţean se prezintă acum de curând unui funcţionar fiscal, ce­­rându-i un act de care avea nevoe. Fără nici o justificare şi numai din spirit de şicană, sau poate din spirit ,„practic, funcţionarul refuză să satisfacă cererea cetăţeanului. * — Nu se poate acum. Peste câteva zile. Orice insistenţă a fost de prisos. Exasperat, şi pentru a avea mă­car iluzia unei... răzbunări, omul nostru ameninţa aşa, la întâmplare, pe funcţionar: — Bine, nu-mi da actul. Să vezi d-ta cu cine o să viu eu aici! întâmplarea face, ca 2 minute mai târziu să intre pe uşă, într’o inspec­ţie inopinată, d. ministru de finanţe. Şi tot întâmplarea a voit ca necă­jitul nostru cetăţean să aibă noro­cul să-l cunoască. D. Virgil Madgearu, îi întinse mâna, schimbă câteva cuvinte cu dânsul, şi trecu mai departe. Ce credeţi c’a urmat. Cu vibraţii plângătoare ceru soli­citatorului nostru, „să nu-l reclame” şi adăugă că în două minute actul cerut va fi gata. Inchipuiţi-vă acum soarta miilor de cetăţeni cari n’au norocul să-l în­tâlnească pe d. Madgearu în­­ uşa percepţiei — de pildă —, necăjiţi şi purtaţi pe drumuri la discreţia tu­turor capriciilor, pentru rezolvarea unui necaz care priveşte deopotrivă şi pe ei şi pe stat! Veţi spune, desigur, şi d-voastră că e o veche poveste această lipsă de conştiinciozitate şi această rea voinţă interesată, de care unii sluj­başi, — nu generalizăm — dau do­vada. E veche, fără îndoială, dar cu atât mai greu e de înlăturat răul şi cu atât mai îndârjit trebue susţi­nute mârfurile cari au această ţintă. Şi din acest punct de vedere, să ni se dea voe să aprobăm cu toată con­vingerea sistemul „inspecţiilor”. E poate, în actualele împrejurări, sin­gurul care ar putea da rezultate. Cât priveşte examenele, fără îndoia­lă că ele sunt un mijloc de selecţio­nare a celor pregătiţi. Numai ele insă, sunt suficiente pentru dis­trugerea unei mentalităţi împotriva căreia vom continua să strigăm. t. Soluţionarea apelurilor fiscale Din cauze pe care nu le cunoa­ştem, unele administraţii finan­ciare n’au fixat încă termenele de judecată, pentru soluţionarea apelurilor fiscale. Astfel, contri­buabilii nemulţumiţi de impune­rile stabilite, — în special de im­punerile la clădiri, — deşi au îna­intat apeluri, nu pot obţine solu­ţionarea doleanţelor lor deoare­ce organele fiscului nu s’au decis să purceadă la examinarea ape­lurilor. Desigur că în această chestiu­ne, — în care sunt deopotrivă ce interesaţi şi cetăţenii şi mi­nisterul finanţelor, — va trebui să se adopte un sistem de lucru mai bine organizat şi mai prompt. Fie că evaluările comi­­siunilor fiscale au fost exage­rate, fie că pretenţiunile contri­buabililor nu sunt justificate,­­ apelurile făcute urmează a fi cercetate cât mai neîntârziat pentru ca ambele părţi să cunoa­scă, cu o clipă mai de­vreme, so­luția definitivă. Intr’adevăr, în materie fiscală, — este în interesul apelanților ca si în interesul ministerului de finante, — ca impunerea definiti­­vă să fie stabilită cât mai din timp. Amânările deghizate, ter­giversarea sub forma nefixării termenelor de judecată, — pă­gubesc şi fiscul şi pe cetăţeni. Organele de percepere nu ştiu încă la cât se va stabili impune­rea definitivă, — ceia ce contri­­bue la o îngreuiere a posibilită­ţilor de încasare a debitelor. De altfel, procedeul este şi pro­fund nedrept, deoarece unii din­tre contribuabili, — adeseori cei mai năpăstuiţi — nu au timpul necesar spre a face zilnic dru­mul administraţiilor financiare şi a se interesa de mersul apeluri­lor lor. Cetăţeanul face diligen­ţele necesare odată, de două ori, de trei ori, — şi sfârşeşte prin a neglija să mai urmărească soarta apelului înaintat adminis­traţiei financiare. In felul acesta vor fi judecaţi în lipsă,­­ şi, fără îndoială, li se vor face multe şi destule ne­dreptăţi. Chestiunea aceasta este cu a­­tât mai actuală cu cât ne aflăm în preajma vacanţelor. Ministe­rul de finanţe în fruntea căruia d. Virgil Madgearu depune o con­tinuă activitate condusă de gri­ja unei cât mai bune organizări a perceperii veniturilor publice,­­ ar trebui să ia dispozițiunile necesare menite a pune rânduia­­lă și în problema termenelor de judecată a apelurilor fiscale. Du­pă lege, apelurile urmează a fi soluţionate de urgenţă şi cu pre­cădere. Ce fel de urgenţă şi ce fel de precădere înţeleg să prac­tice administraţiile financiare re­fuzând să fixeze termenele de a­­pel? G. S. Conferinţa de la Pr­intr'o atmosferă de calm şi linişte. Mica înţelegere şi-a fixat ati­tudinea faţă de pactul celor patru şi a trecut la desăvârşirea operei de aplicare a noului ei statut de organizare Dela trimisul nostru special PRAGA. 30. — In mijlocul unei Europe agitate şi fră­mântate de marile probleme care se pun actualmente în politica internaţională, Praga, este, şi în plină conferinţă a Micii înţelegeri, o rază de­ calm şi de linişte. Această atitudine care, să o subliniem de la început, nu este o poză diplomatică de cir­cumstanţă, ci o exteriorizare sinceră a sentimentelor oame­nilor de stat încercaţi şi infor­maţi întruniţi aci în conferin­ţă anuală a Micii înţelegeri, se degajează nu numai din co­municatul publicat după pri­ma şedinţă a consiliului per­manent ci mai ales din sem­nele exterioare uşor de înre­gistrat. ★ Lumea gazetărească interna­ţională venită aci încă sub im­presia evenimentelor ce se suc­ced caleidoscopic fie la confe­rinţa dezarmării (intrată toc­mai în preziua conferinţei de la Praga într’o nouă fază difi­cilă) fie la graniţa polono-ger­­mană (unde rezultatul alegeri­lor de la Danzig deschide o nouă serie de greutăţi) a găsit în clipa sosirii aci un nou ele­ment de senzaţie: pactul celor patru se semnează încă în cursul acestei săptămâni. „Ca­re va fi atitudinea Micii înţele­geri în faţa acestui eveniment diplomatic de­ o covârşitoare importanţă?” Răspunsul l-a putut găsi ori­cine l-a căutat în calmul şi liniştea celor trei miniş­tri de externe, din clipa pri­mei lor întâlniri în capita­la ospitalieră şi vie a Ce­hoslovaciei. Barometrul situa­ţiei îl constitue însă fără îndo­ială dispoziţia d-lui Titulescu, nu numai fiindcă d-sa este con­siderat şi aci ca unul din cei mai geniali diplomaţi ai Euro­pei de azi, atât de onorat la Praga încât însuşi fiul preşe­dintelui Masaryk, a fost che­mat de la Londra unde ocupă demnitatea de ministru al Ce­hoslovaciei, pentru a fi ataşat pe lângă persoana ministrului nostru de externe. Dar d. Titu­lescu este în acelaş timp şi un mare temperament ai cărui nervi reacţionează precis la e­­venimentele în curs de pregă­tire sau de desfăşurare. Or, d. Titulescu e azi calm şi bine dispus. Un calm care se simte pe cu­loarele somptuosului aparta­ment pe care guvernul ceho­slovac i l-a pus la dispoziţie în ultramodernul hotel „Alkron”. O bună dispoziţie pe care re­prezentanţii presei internaţio­nale au înregistrat-o ca ele­ment important în orientarea lor asupra atmosferei confe­rinţei. Evident că cei trei miniştr­i au motivele lor pentru a fi calmi în faţa evenimentului diplomatic care se anunţă pen­tru săptămâna aceasta. # Pactul celor patru, aşa cum el urmează să fie semnat şi al cărui text e azi cunoscut în urma abilităţii celor de la „Pe­tit Parisien” care l-a publicat încă din săptămâna trecută, este azi un instrument diplo­matic menit să servească real­mente cauza păcii. Inutil să mai subliniem din nou că dela proectul iniţial al d-lui Musso­lini şi până la textul ce se va semna acum e o distanţă enor­mă. Cum s’a realizat această evoluţie se va şti mai târziu. Deocamdată trebuie menţio­nat faptul că realizarea acor­dului celor patru a fost prece­dată de redactarea unui me­morandum francez în care se relevă cu multă hotărîre pri­mejdia unei grave complicări a situaţiei internaţionale prin punerea în discuţie a proble­mei revizuirii tratatelor. Azi, problema revizuirii nu se mai pune. Nu se va mai pu­tea pune fiindcă cele patru mari puteri semnatare con­tractează un nou angajament solemn de a respecta pactul fundamental al Ligii Naţiuni­lor în litera şi în spiritul lui, cu o citare specială pentru re­împrospătarea in memorie, a articolelor cari privesc proce­dura aplicării mult citatului articol 19. Cu alte cuvinte ră­mâne stabilit că nici o hotărî­re nu se poate lua de către Li­ga Naţiunilor fără votul statu­­lui interesat în chestiunea ce priveşte statul respectiv. ★ La Praga, capitala uneia din puţinele democraţii reale ale Europei — ba chiar ale lumei — vestea valorii spiritului de­mocratic al Ligii Naţiunilor are o rezonanţă specială. Iată pentru ce încheierea pactului celor patru a găsit aci, la conferinţa Micii înţele­geri aprobate iar nici­decum împotrivire sau rezerve. Chestiunea era tranşată, de fapt între cei trei miniştri de externe în momentul când s’au aşezat Marţi la masa ver­de în şedinţa oficială a confe­rinţei Micii înţelegeri. D. Titu­lescu a venit la Praga cu o bogată recoltă de succese di­plomatice în geamantanul d-sale. Succese diplomatice, pentru că ele nu pot fi împăr­tăşite opiniei publice care nu ia cunoştinţă de ele decât în metamorfoza unui efect indi­rect. Dar munca migăloasă de­pusă pentru realizarea lor nu îşi găseşte răsplata decât în conştiinţa de a fi servit intere­sele patriei, ale păcii şi drep­tăţii. Marii aşi ai reportajului di­plomatic povestesc aci minuni despre activitatea prodigioasă a d-lui Titulescu în jurul pac­tului celor patru, la Geneva, în contactul permanent cu re­prezentanţii marilor puteri şi cu aliaţii din Mica înţelegere, ceea ce explică şi calmul cu ca­re s’a putut discuta ori la Pra­ga chestiunea pactului în pa­tru. Privită de aci situaţia inter­naţională se înfăţişează în de­plină claritate. In adevăr, odată pactul celor patru încheiat în noua lui for­mă, iar obiecţiunea că Mica înţelegere ar împiedica o înţe­legere între Franţa şi Italia sau chiar între toate cele pa­tru mari puteri, opinia publica va astepta cu drept cuvânt li­chidarea problemelor pendin­te între puterile, contractante. (Citiți continuarea în pag. II-a) S’au scumpit alimentele — A slăbit supravegherea — De câte ori d. primar al muni­cipiului a intervenit cu sârgul şi tenacitatea d-sale excepţionale, a reuşit să o soluţioneze şi să ame­lioreze tot felul de chestiuni e­­dilitare. Capitala, sub primariatul d-lui Dem. Dobrescu, s’a transformat în mare metropolă occidentală. Dar este o chestiune, de care, dacă d. primar ar vrea să se o­­cupe cu aceiaşi tragere de ini­mă, ca de celelalte, ar dobândi din plin recunoştinţa cetăţenilor: e vorba de cea mai dureroasă problemă pentru marele public, scumpetea. Asistăm , desigur, nu ca spec­tatori impasibili, ci suferindu-i e­­fectele, — la un nou val de scum­pete. S’au scumpit zarzavaturile, carnea^ mezelurile, brânzeturile, colonialele, uneori această scum­pete atinge un spor de 40—50 la sută. Dar veniturile nu au crescut, din potrivă. Chiar luna aceasta s’a făcut o nouă reducere la pen­siuni, iar stagnarea afacerilor este tot atât de gravă, cu atât mai aproape de adevăr acum, ori cât n’am avea stati­stice exacte asupra ei. E una din cele mai mari faţă de cele ce se înregistrează în alte ţări. Deţi­nem astfel un record care ne scoboară pe ultima treaptă de barbarie în ceea ce priveşte a­­cest capitol sanitar. La oraşe, boala are vaduri vechi. Ea a pătruns acum şi­ la sate. Pe toate meleagurile ţării sunt localităţi rurale cu case în care toţi membri familiei au pie­rit până la unul, seceraţi de boa­lă. Dacă din vreme se luau mă­suri căutând şi izolând bolna­vii, ţinând în observaţie pe cei din jurul lor pentru a-i trata de la primele semne de boală când e aşa de uşor curabilă am fi îm­piedicat-o să se întindă atât de mult. Am semnalat de mult pri­mejdia dar nu ni s-a dat nici o as­cultare. Tuberculoza rurală chiar luând drept bază cifrele oficiale a căror exactitate e foarte relati­vă e în continuă creştere şi nu­mai în ultimii trei ani a sporit cu 20 la sută. Nu suntem nici în timpul ier­­nei, pentru ca speculanţii să poa­tă spune că transportul e greu. Ci suntem în faţa unui val de pu­ră speculă, ceea ce este intolera­bil, când veniturile scad mereu. Unde vom ajunge? Edilitatea marilor metropole europene, se ocupă intens de problema alimentaţiei populaţiei. Primarul municipiului Bucureşti, după ce a transformat oraşul în­tr-o capitală modernă, e dator să vegheze zilnic şi foarte de a­­proape şi asupra problemei ali­mentaţiei. Suntem siguri că, dacă d-sa ar îmbrăţişa chestiunea cu tena­citatea ce-l caracterizează, si­tuaţia s-ar ameliora, şi oraşul ar căpăta încă un aspect de civili­zaţie. In situaţia de azi, problema scumpirii traiului, trebue să trea­că pe planul întâiu al preocupă­rilor municipale, fiindcă specula, în vremuri de mare sărăcie, e mai hâdă și mai inadmisibilă de­cât în orice alt timp. — D-le Dobrescu, intervino! W. Y. (Citiţi continuarea In pag. lî­ n) Pentru tuberculoşii cari se sting in mizerie şi suferinţă — Cheta de Rusalii — de Di­. S. IRIBIlESCUI In anul acesta, Cheta de Ru­salii coincide cu congresul naţio­nal de tuberculoză de la Cluj. E o îndoită manifestare, în spriji­nul unei mari acţiuni de asisten­tă căreia am voi să-i dăm cât mai mult răsunet. Glasul neno­rociţilor — sunt zeci de mii — care se sting în mizerie şi sufe­rinţă, când cer un ajutor n’are ecou. E o datorie de conştiinţă pentru cei ce cunosc durerile lor să le strige cât mai tare ca să le audă cât mai mulţi. Le vor auzi astfel şi cei ce închişi într’un strâmt egoism, ar putea să-i aju­te din belşugul lor şi le vor auzi poate şi oficialii care au răspun­derea apărării sănătăţii publice. Nu sunt, spune un proverb, surzi mai complecţi decât cei ce astu­­pându-şi urechile nu voesc să audă. Tuberculoza tie-a invadat ca­tastrofal. De la an la an, ea îna­intează în galop frenetic. Aveam în 1928, 62 mii cazuri declarate; în 1933 am ajuns la 92 mii. Cazu­rile declarate nu reprezintă însă decât o fracţiune din numărul real al bolnavilor deoarece cei mai mulţi din ei scapă ori­cărei declaraţiuni sau sunt etichetaţi la rubrice de alte afecţiuni pul­monare. Numărul morţilor creşte în proporţie cu al bolnavilor. Ci­fra de 50 mii pe care am dat-o cu câţiva ani în urmă e de aceia Pretutindeni e jale şi prăpăd- O spun nu numai medicii şi igie­­niştii, dar toţi cei ce având inimă şi suflet nu pot rămâne insensi­bili la dezastrele provocate de boală. Intr’un apel vibrant ca să ceară mobilizarea tuturor e­ner­­giilor pentru un front comun con­tra tuberculoză o spunea zilele trecute într’un ziar de dimineaţă un fost subsecretar de stat (d-1 P. Ioaniţescu) care cunoaşte via­ţa satelor, şi s’a cutremurat de pustiirile boalei. Când suntem în fruntea ţărilor tuberculizate din lumea întreagă cu o mortalitate de patru ori mai mare decât în cele mai multe din ele, asistenţa tuberculoşilor la ‘ noi- derizo­rie. Avem un­­pat la 50 de îdecense de tuberculoză şi ar trebui cel puţin unul de fiecare deces. Pri­mim in fiecare­ an 4000-5000 bol­navi în puţinele noastre spitale şi sanatorii şi în vremea aceasta 200.000 bolnăvi lu leziuni des­chise semănători de bacili răs­pândesc în jurul lor boala şi moartea.­­

Next