Lupta, iunie 1933 (Anul 12, nr. 3476-3500)
1933-06-01 / nr. 3476
anul XII NO. CONST. MILLE Post director politie Decembrie 1921 - Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni ...............................................800 Pa 6 ................................ . . . 400 Pa 3 .............. 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Miile. 12 (Sărindar) Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 358-73 Mica şi înţelegere Pactul celor patru S’a încercat prin strecurarea de aprecieri în unele ziare apusene, a se acredita în spiritul public că o eventuală încheiere a unui pact între cele patru mari puteri apusene — Anglia, Franţa, Germania şi Italia — ar putea fi pusă în lumina unei „resemnări” şi, deci, a unei diminuări internaţionale a Micii înţelegeri. E destul să se pună întrebarea „cui prodest?” faţă de o asemenea încercare, spre a se înţelege că, în nici un caz Franţa ori Anglia nu au interesul de a face, prin asemenea insinuări, o falsă politică de prestigiu, prezentând pactul celor patru ca o victorie a marilor puteri asupra Micii înţelegeri. [Rămâne, deci, că o asemenea interpretare îşi are izvorul la Berlin şi la Roma. Asta coincide cu declaraţia pe care s’a grăbit s’o facă cu o vădită brutalitate ministrul Goebbels, când întorcându-se deunăzi de la Roma la Berlin, a spus: — Germania redevine o putere stăpânitoare (Herrschermacht). Bunele intenţii ale Germaniei în această privinţă nu le suspectează nici o democraţie europeană sau transoceanică. întrebarea este dacă mai sunt azi în lume state şi popoare gata să primească a redeveni slugile unor puteri „stăpânitoare”. Este însă evident că, întorcându-se dela Roma, unde discutase cu Ducele caracterul pactului celor patru, ministrul german s’a crezut astfel autorizat a traduce prin declaraţia sa spiritul acestui pact, a cărui primă fizionomie fusese imprimată de d. Mussolini. De atunci însă a intervenit un mic accident: s’a produs contra-proectul francez. Or, textul acestui contraproect, aşa cum a fost adus la cunoştinţa opiniei internaţionale, răstoarnă complect caracterul planului primitiv al pactului. Contra-proectul francez înlătură orice caracter de „directoriu european” conlucrării celor patru mari state europene, limitând sfera ei de acţiune la „interesele proprii” ale statelor respective — ceea ce înseamnă triumful tezei Titulescu asupra imposibilităţii ca marile puteri să dispue de interesele celor mici şi încă fără consultarea şi consimţământul lor. Să fie aceasta victoria „puterilor stăpânitoare” şi „resemnarea” Micii înţelegeri? Sau nu cumva faptul că în contra-proectul francez al pactului de patru, problema revizuirii tratatelor este rezervată Ligii Naţiunilor şi nu poate, în spiritul pactului Ligii, fi rezolvită decât cu votul puterilor interesate — nu cumva acest al doilea postulat al d-lui Titulescu constitue „resemnarea” Micii înţelegeri? Pe cât se ştia, contra-proectul francez este acela care până acum, poate duce la o încheiere a pactului de patru. Atunci, încă odată: unde e „resemnarea” Micii înţelegeri? De la proectul primitiv la contra-proectul francez e o distanţă în care am fi mulţumiţi să vedem „resemnare”, dar nu putem vedea decât fals prestigiu de amor propriu politic, menit a acoperi un eşec extern şi a evita o prea mare dezamăgire internă în statele cu pretenţii „stăpânitoare”. Să aşteptăm, deci, în linişte, textul definitiv al pactului celor patru — şi dacă el «va corespunde contra-proectului francez, să aşteptăm apoi să vedem cum se va traduce în practică o colaborare, care de va fi sinceră şi efectiv posibilă, ar putea deveni pentru Europa, occidentală ceea ce a devenit pentru cea, centrală şi sud-estică pactul Micii înţelegeri, confirmat printr-o conlucrare efectivă de cincisprezece ani. EMIL D. FAGURE Cel mai mare furt Am aflat ori, nu fără o adâncă emoţie, că s’a săvârşit în Capitală acum două zile un furt grozav, aproape inimaginabil ca concepţie şi îndrăzneală. Trei lucrători de la fabrica de chibrituri de la Filaret au fost găsiţi, la percheziţia cotidiană ce se face tuturor la eşirea din uzină, cu câte o cutie de chibrituri in buzunar. Panica şi indignarea în direcţiune au fost enorme. Trei cutii de chibrituri furate, e o faptă atât de grozavă, ea poate ruina atât de grav temeliile instituţiunii, încât sancţiunile cele mai drastice se impuneau ca un act suprem de salvare. Şi într’adevăr, cei trei lucrători au fost concediaţi imediat, fără o zi de preaviz. Acum, crima celor trei lucrători e atât de impardonabilă, încât nici nu ne trece prin minte să le luăm cea mai timidă apărare. Ţara românească n’a cunoscut niciodată vre-un furt. La noi nu fură, nu înşeală, nu ia mită nimeni. Demnitari, conducători de instituţiuni publice sau private, sânt toţi, până la unul, curaţi ca cristalul. N’au fost la noi fraude, jafuri, ticăloşii, unele cari echivalează cu o adevărată trădare de neam, nimeni nu s’a îmbogăţit, toţi am fost şi sântem nişte sfinţi. Singura mare tâlhărie de care neam învrednicit, a fost aceasta, a celor trei cutii de chibrituri. Din sutele de mii de cutii cari se fabrică zilnic, din stivele uriaşe cari fixesc vastele magazii, cei trei mizerabili au luat câte una, ca să-şi poată aprinde mahorca din lulea şi focul din vatră. Dar — şi vă rog să n’o luaţi ca o apărare, ci numai ca exprimarea unei nedumeriri — oare cei trei bandiţi nu s’au molipsit dela Stat? Intr’adevăr, Statul, ca fabricant de chibrituri, ne-a furat ani şi ani de zile. Pentru preţul pe care-l lua, el era obligat să ne dea un anumit număr de chibrituri, indicat chiar pe cutie. Or, la numărătoare, găseai totdeauna jumătate, sau chiar mai puţin. Hoţul de Stat, ne jăcmănea la beţe şi nimeni nu s’a găsit să-l dea afară! Şi nici de când s’a concesionat fabricarea chibriturilor, nu s’a introdus o furnizare mai corectă. Atunci, n’o fi fost aci, cum am spus, un exemplu contagios şi cei trei lucrători n’au socotit ei cumva că atunci când fabrica fură pe clienţi cu milioane de cutii, pot băga şi ei în buzunar una singură? Afară de aceasta, par’că ştiam că în materie de pedepse e prevăzută o gradaţie. Nu e întins pe ghilotină un om pentru orice faptă, ci numai pentru cea mai gravă. Există o întreagă scară de pedepse: amendă, suspendare, reţinere din salar, etc., etc. De ce, direct, aruncarea în stradă, în aceste vremuri cumplite? Dar, să mă opresc. Văd că alunec pe o pantă primejdioasă şi s’ar putea ca cuvintele mele să fie interpretate ca o apărare a celor trei mari tâlhari. In definitiv, trebue să se întroneze odată cinstea şi în ţara românească... MAXIMUM Creionul actualităţii Latifundiarul şi ţăranul La meetingurile antirevizioniste au vorbit şi reprezentanţi ai ţărănimii ungureşti din Ardeal. Cum, şi tu eşti LATIFUNDIARUL MAGYAR, contra revizuirii tratatelor ? ŢĂRANUL UNGUR: — Aci am şi pământ şi libertate. Ce mă aşteaptă dincolog Granate Gheorghe Lungu A murit un personaj, o figură a Capitalei: Gheorghe Lungu, cel care de aproape 60 de ani scotea din Dâmboviţa, crucea, la Bobotează. Sub trei regi: Carol I, Ferdinand I şi Carol al 11-lea, Lungu a exercitat această meserie, care i-a adus glorie, orologii de aur cu stema regală şi alte avantagii materiale. Chiar când era bătrân, tot Lungu izbutea să scoată crucea din apele îngheţate ale Dâmboviţei, — izbutea, vorbă să fie, căci era tradiţional ca oricine, punea mâna pe cruce să i-o paseze, în apă, „şefului’’ — moşneagul Lungu. . Acum, Ta luat apa veciniciei pe el. Cine-l va moşteni?, DEŞCA Şi Inspecţiile inopinate o POVESTE VECHE ŞI TOTUŞI NOUA Unele ziare au găsit subiect de şicană împotriva d-lui ministru de finanţe, în străduinţa d-sale de a crea un aparat fiscal mai conform cu nevoile vremii. Şi astfel, ni se spune, ba că inspecţiile d-lui Madgearu n’au nici un rost, ba că examenele ce se ţin la minister pentru ocuparea posturilor de controlori fiscali, sunt un prilej de plasare a partizanilor politici, etc. etc. Evident, nu vom discuta în mod serios, aceste critici de vacanţă, făcute în numele unor opozanţi caii aprobau totuşi ori, ceea ce înjură astăzi, ci vom istorisi mimai, o mică istorioară, petrecută mai zilele acestea la una din percepţiile Capitalei. Se va vedea desigur, cât de necesară este o acţiune energică pentru schimbarea unei nenorocite mentalităţii birocratice. Un cetăţean se prezintă acum de curând unui funcţionar fiscal, cerându-i un act de care avea nevoe. Fără nici o justificare şi numai din spirit de şicană, sau poate din spirit ,„practic, funcţionarul refuză să satisfacă cererea cetăţeanului. * — Nu se poate acum. Peste câteva zile. Orice insistenţă a fost de prisos. Exasperat, şi pentru a avea măcar iluzia unei... răzbunări, omul nostru ameninţa aşa, la întâmplare, pe funcţionar: — Bine, nu-mi da actul. Să vezi d-ta cu cine o să viu eu aici! întâmplarea face, ca 2 minute mai târziu să intre pe uşă, într’o inspecţie inopinată, d. ministru de finanţe. Şi tot întâmplarea a voit ca necăjitul nostru cetăţean să aibă norocul să-l cunoască. D. Virgil Madgearu, îi întinse mâna, schimbă câteva cuvinte cu dânsul, şi trecu mai departe. Ce credeţi c’a urmat. Cu vibraţii plângătoare ceru solicitatorului nostru, „să nu-l reclame” şi adăugă că în două minute actul cerut va fi gata. Inchipuiţi-vă acum soarta miilor de cetăţeni cari n’au norocul să-l întâlnească pe d. Madgearu în uşa percepţiei — de pildă —, necăjiţi şi purtaţi pe drumuri la discreţia tuturor capriciilor, pentru rezolvarea unui necaz care priveşte deopotrivă şi pe ei şi pe stat! Veţi spune, desigur, şi d-voastră că e o veche poveste această lipsă de conştiinciozitate şi această rea voinţă interesată, de care unii slujbaşi, — nu generalizăm — dau dovada. E veche, fără îndoială, dar cu atât mai greu e de înlăturat răul şi cu atât mai îndârjit trebue susţinute mârfurile cari au această ţintă. Şi din acest punct de vedere, să ni se dea voe să aprobăm cu toată convingerea sistemul „inspecţiilor”. E poate, în actualele împrejurări, singurul care ar putea da rezultate. Cât priveşte examenele, fără îndoială că ele sunt un mijloc de selecţionare a celor pregătiţi. Numai ele insă, sunt suficiente pentru distrugerea unei mentalităţi împotriva căreia vom continua să strigăm. t. Soluţionarea apelurilor fiscale Din cauze pe care nu le cunoaştem, unele administraţii financiare n’au fixat încă termenele de judecată, pentru soluţionarea apelurilor fiscale. Astfel, contribuabilii nemulţumiţi de impunerile stabilite, — în special de impunerile la clădiri, — deşi au înaintat apeluri, nu pot obţine soluţionarea doleanţelor lor deoarece organele fiscului nu s’au decis să purceadă la examinarea apelurilor. Desigur că în această chestiune, — în care sunt deopotrivă ce interesaţi şi cetăţenii şi ministerul finanţelor, — va trebui să se adopte un sistem de lucru mai bine organizat şi mai prompt. Fie că evaluările comisiunilor fiscale au fost exagerate, fie că pretenţiunile contribuabililor nu sunt justificate, apelurile făcute urmează a fi cercetate cât mai neîntârziat pentru ca ambele părţi să cunoască, cu o clipă mai devreme, soluția definitivă. Intr’adevăr, în materie fiscală, — este în interesul apelanților ca si în interesul ministerului de finante, — ca impunerea definitivă să fie stabilită cât mai din timp. Amânările deghizate, tergiversarea sub forma nefixării termenelor de judecată, — păgubesc şi fiscul şi pe cetăţeni. Organele de percepere nu ştiu încă la cât se va stabili impunerea definitivă, — ceia ce contribue la o îngreuiere a posibilităţilor de încasare a debitelor. De altfel, procedeul este şi profund nedrept, deoarece unii dintre contribuabili, — adeseori cei mai năpăstuiţi — nu au timpul necesar spre a face zilnic drumul administraţiilor financiare şi a se interesa de mersul apelurilor lor. Cetăţeanul face diligenţele necesare odată, de două ori, de trei ori, — şi sfârşeşte prin a neglija să mai urmărească soarta apelului înaintat administraţiei financiare. In felul acesta vor fi judecaţi în lipsă, şi, fără îndoială, li se vor face multe şi destule nedreptăţi. Chestiunea aceasta este cu atât mai actuală cu cât ne aflăm în preajma vacanţelor. Ministerul de finanţe în fruntea căruia d. Virgil Madgearu depune o continuă activitate condusă de grija unei cât mai bune organizări a perceperii veniturilor publice, ar trebui să ia dispozițiunile necesare menite a pune rânduială și în problema termenelor de judecată a apelurilor fiscale. După lege, apelurile urmează a fi soluţionate de urgenţă şi cu precădere. Ce fel de urgenţă şi ce fel de precădere înţeleg să practice administraţiile financiare refuzând să fixeze termenele de apel? G. S. Conferinţa de la Printr'o atmosferă de calm şi linişte. Mica înţelegere şi-a fixat atitudinea faţă de pactul celor patru şi a trecut la desăvârşirea operei de aplicare a noului ei statut de organizare Dela trimisul nostru special PRAGA. 30. — In mijlocul unei Europe agitate şi frământate de marile probleme care se pun actualmente în politica internaţională, Praga, este, şi în plină conferinţă a Micii înţelegeri, o rază de calm şi de linişte. Această atitudine care, să o subliniem de la început, nu este o poză diplomatică de circumstanţă, ci o exteriorizare sinceră a sentimentelor oamenilor de stat încercaţi şi informaţi întruniţi aci în conferinţă anuală a Micii înţelegeri, se degajează nu numai din comunicatul publicat după prima şedinţă a consiliului permanent ci mai ales din semnele exterioare uşor de înregistrat. ★ Lumea gazetărească internaţională venită aci încă sub impresia evenimentelor ce se succed caleidoscopic fie la conferinţa dezarmării (intrată tocmai în preziua conferinţei de la Praga într’o nouă fază dificilă) fie la graniţa polono-germană (unde rezultatul alegerilor de la Danzig deschide o nouă serie de greutăţi) a găsit în clipa sosirii aci un nou element de senzaţie: pactul celor patru se semnează încă în cursul acestei săptămâni. „Care va fi atitudinea Micii înţelegeri în faţa acestui eveniment diplomatic de o covârşitoare importanţă?” Răspunsul l-a putut găsi oricine l-a căutat în calmul şi liniştea celor trei miniştri de externe, din clipa primei lor întâlniri în capitala ospitalieră şi vie a Cehoslovaciei. Barometrul situaţiei îl constitue însă fără îndoială dispoziţia d-lui Titulescu, nu numai fiindcă d-sa este considerat şi aci ca unul din cei mai geniali diplomaţi ai Europei de azi, atât de onorat la Praga încât însuşi fiul preşedintelui Masaryk, a fost chemat de la Londra unde ocupă demnitatea de ministru al Cehoslovaciei, pentru a fi ataşat pe lângă persoana ministrului nostru de externe. Dar d. Titulescu este în acelaş timp şi un mare temperament ai cărui nervi reacţionează precis la evenimentele în curs de pregătire sau de desfăşurare. Or, d. Titulescu e azi calm şi bine dispus. Un calm care se simte pe culoarele somptuosului apartament pe care guvernul cehoslovac i l-a pus la dispoziţie în ultramodernul hotel „Alkron”. O bună dispoziţie pe care reprezentanţii presei internaţionale au înregistrat-o ca element important în orientarea lor asupra atmosferei conferinţei. Evident că cei trei miniştri au motivele lor pentru a fi calmi în faţa evenimentului diplomatic care se anunţă pentru săptămâna aceasta. # Pactul celor patru, aşa cum el urmează să fie semnat şi al cărui text e azi cunoscut în urma abilităţii celor de la „Petit Parisien” care l-a publicat încă din săptămâna trecută, este azi un instrument diplomatic menit să servească realmente cauza păcii. Inutil să mai subliniem din nou că dela proectul iniţial al d-lui Mussolini şi până la textul ce se va semna acum e o distanţă enormă. Cum s’a realizat această evoluţie se va şti mai târziu. Deocamdată trebuie menţionat faptul că realizarea acordului celor patru a fost precedată de redactarea unui memorandum francez în care se relevă cu multă hotărîre primejdia unei grave complicări a situaţiei internaţionale prin punerea în discuţie a problemei revizuirii tratatelor. Azi, problema revizuirii nu se mai pune. Nu se va mai putea pune fiindcă cele patru mari puteri semnatare contractează un nou angajament solemn de a respecta pactul fundamental al Ligii Naţiunilor în litera şi în spiritul lui, cu o citare specială pentru reîmprospătarea in memorie, a articolelor cari privesc procedura aplicării mult citatului articol 19. Cu alte cuvinte rămâne stabilit că nici o hotărîre nu se poate lua de către Liga Naţiunilor fără votul statului interesat în chestiunea ce priveşte statul respectiv. ★ La Praga, capitala uneia din puţinele democraţii reale ale Europei — ba chiar ale lumei — vestea valorii spiritului democratic al Ligii Naţiunilor are o rezonanţă specială. Iată pentru ce încheierea pactului celor patru a găsit aci, la conferinţa Micii înţelegeri aprobate iar nicidecum împotrivire sau rezerve. Chestiunea era tranşată, de fapt între cei trei miniştri de externe în momentul când s’au aşezat Marţi la masa verde în şedinţa oficială a conferinţei Micii înţelegeri. D. Titulescu a venit la Praga cu o bogată recoltă de succese diplomatice în geamantanul d-sale. Succese diplomatice, pentru că ele nu pot fi împărtăşite opiniei publice care nu ia cunoştinţă de ele decât în metamorfoza unui efect indirect. Dar munca migăloasă depusă pentru realizarea lor nu îşi găseşte răsplata decât în conştiinţa de a fi servit interesele patriei, ale păcii şi dreptăţii. Marii aşi ai reportajului diplomatic povestesc aci minuni despre activitatea prodigioasă a d-lui Titulescu în jurul pactului celor patru, la Geneva, în contactul permanent cu reprezentanţii marilor puteri şi cu aliaţii din Mica înţelegere, ceea ce explică şi calmul cu care s’a putut discuta ori la Praga chestiunea pactului în patru. Privită de aci situaţia internaţională se înfăţişează în deplină claritate. In adevăr, odată pactul celor patru încheiat în noua lui formă, iar obiecţiunea că Mica înţelegere ar împiedica o înţelegere între Franţa şi Italia sau chiar între toate cele patru mari puteri, opinia publica va astepta cu drept cuvânt lichidarea problemelor pendinte între puterile, contractante. (Citiți continuarea în pag. II-a) S’au scumpit alimentele — A slăbit supravegherea — De câte ori d. primar al municipiului a intervenit cu sârgul şi tenacitatea d-sale excepţionale, a reuşit să o soluţioneze şi să amelioreze tot felul de chestiuni edilitare. Capitala, sub primariatul d-lui Dem. Dobrescu, s’a transformat în mare metropolă occidentală. Dar este o chestiune, de care, dacă d. primar ar vrea să se ocupe cu aceiaşi tragere de inimă, ca de celelalte, ar dobândi din plin recunoştinţa cetăţenilor: e vorba de cea mai dureroasă problemă pentru marele public, scumpetea. Asistăm , desigur, nu ca spectatori impasibili, ci suferindu-i efectele, — la un nou val de scumpete. S’au scumpit zarzavaturile, carnea^ mezelurile, brânzeturile, colonialele, uneori această scumpete atinge un spor de 40—50 la sută. Dar veniturile nu au crescut, din potrivă. Chiar luna aceasta s’a făcut o nouă reducere la pensiuni, iar stagnarea afacerilor este tot atât de gravă, cu atât mai aproape de adevăr acum, ori cât n’am avea statistice exacte asupra ei. E una din cele mai mari faţă de cele ce se înregistrează în alte ţări. Deţinem astfel un record care ne scoboară pe ultima treaptă de barbarie în ceea ce priveşte acest capitol sanitar. La oraşe, boala are vaduri vechi. Ea a pătruns acum şi la sate. Pe toate meleagurile ţării sunt localităţi rurale cu case în care toţi membri familiei au pierit până la unul, seceraţi de boală. Dacă din vreme se luau măsuri căutând şi izolând bolnavii, ţinând în observaţie pe cei din jurul lor pentru a-i trata de la primele semne de boală când e aşa de uşor curabilă am fi împiedicat-o să se întindă atât de mult. Am semnalat de mult primejdia dar nu ni s-a dat nici o ascultare. Tuberculoza rurală chiar luând drept bază cifrele oficiale a căror exactitate e foarte relativă e în continuă creştere şi numai în ultimii trei ani a sporit cu 20 la sută. Nu suntem nici în timpul iernei, pentru ca speculanţii să poată spune că transportul e greu. Ci suntem în faţa unui val de pură speculă, ceea ce este intolerabil, când veniturile scad mereu. Unde vom ajunge? Edilitatea marilor metropole europene, se ocupă intens de problema alimentaţiei populaţiei. Primarul municipiului Bucureşti, după ce a transformat oraşul într-o capitală modernă, e dator să vegheze zilnic şi foarte de aproape şi asupra problemei alimentaţiei. Suntem siguri că, dacă d-sa ar îmbrăţişa chestiunea cu tenacitatea ce-l caracterizează, situaţia s-ar ameliora, şi oraşul ar căpăta încă un aspect de civilizaţie. In situaţia de azi, problema scumpirii traiului, trebue să treacă pe planul întâiu al preocupărilor municipale, fiindcă specula, în vremuri de mare sărăcie, e mai hâdă și mai inadmisibilă decât în orice alt timp. — D-le Dobrescu, intervino! W. Y. (Citiţi continuarea In pag. lî n) Pentru tuberculoşii cari se sting in mizerie şi suferinţă — Cheta de Rusalii — de Di. S. IRIBIlESCUI In anul acesta, Cheta de Rusalii coincide cu congresul naţional de tuberculoză de la Cluj. E o îndoită manifestare, în sprijinul unei mari acţiuni de asistentă căreia am voi să-i dăm cât mai mult răsunet. Glasul nenorociţilor — sunt zeci de mii — care se sting în mizerie şi suferinţă, când cer un ajutor n’are ecou. E o datorie de conştiinţă pentru cei ce cunosc durerile lor să le strige cât mai tare ca să le audă cât mai mulţi. Le vor auzi astfel şi cei ce închişi într’un strâmt egoism, ar putea să-i ajute din belşugul lor şi le vor auzi poate şi oficialii care au răspunderea apărării sănătăţii publice. Nu sunt, spune un proverb, surzi mai complecţi decât cei ce astupându-şi urechile nu voesc să audă. Tuberculoza tie-a invadat catastrofal. De la an la an, ea înaintează în galop frenetic. Aveam în 1928, 62 mii cazuri declarate; în 1933 am ajuns la 92 mii. Cazurile declarate nu reprezintă însă decât o fracţiune din numărul real al bolnavilor deoarece cei mai mulţi din ei scapă oricărei declaraţiuni sau sunt etichetaţi la rubrice de alte afecţiuni pulmonare. Numărul morţilor creşte în proporţie cu al bolnavilor. Cifra de 50 mii pe care am dat-o cu câţiva ani în urmă e de aceia Pretutindeni e jale şi prăpăd- O spun nu numai medicii şi igieniştii, dar toţi cei ce având inimă şi suflet nu pot rămâne insensibili la dezastrele provocate de boală. Intr’un apel vibrant ca să ceară mobilizarea tuturor energiilor pentru un front comun contra tuberculoză o spunea zilele trecute într’un ziar de dimineaţă un fost subsecretar de stat (d-1 P. Ioaniţescu) care cunoaşte viaţa satelor, şi s’a cutremurat de pustiirile boalei. Când suntem în fruntea ţărilor tuberculizate din lumea întreagă cu o mortalitate de patru ori mai mare decât în cele mai multe din ele, asistenţa tuberculoşilor la ‘ noi- derizorie. Avem unpat la 50 de îdecense de tuberculoză şi ar trebui cel puţin unul de fiecare deces. Primim in fiecare an 4000-5000 bolnavi în puţinele noastre spitale şi sanatorii şi în vremea aceasta 200.000 bolnăvi lu leziuni deschise semănători de bacili răspândesc în jurul lor boala şi moartea.