Lupta, noiembrie 1933 (Anul 12, nr. 3606-3631)

1933-11-01 / nr. 3606

anul A.!! NO. 3606 CONST. MILLE Post director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni.............................. 800 Pe 6 I. .............. 400 Pe 3 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Mille. 12 (Sărindar) mm la pe­pil „Ștefan cel Mare“ După mai­oaie de şeaptesprezece ani de la atacul germano-bulgar pe Dunăre, care a fost, cum a carac­terizat-o dăunăzi primul ministru bulgar, o tristă pagină a Istoriei, erî, tânărul suveran al Bulgariei a pus pentru întâia oară piciorul pe pământul româ­nesc, iar tânărul Rege al României a pus pentru în­tâia oară piciorul pe pământul bulgar. Populafiunea celor două ţări vecine a aclamat acest gest, într’un gând de pace. In urmă, cei doi su­verani, urcându-se pe yachtul ,,Ştefan cel Mare“, au pornit o călătorie pe Dunăre. Undele roşite de sânge acum şeaptesprezece ani purtau de astădată nevoile şi speranţele de linişte şi pace a două, popoare cari în a doua jumătate a se­colului trecut s-au ajutat să făurească, pe câmpiile Bulgariei şi României, liberarea lor politică şi na­ţională. Nu voim să ţesem legende politice romantice în­­jurul întrevedere! de erî de pe yachtul ,,Ştefan cel Mare“. Din potrivă, voim să stăruim asupra faptului că, nevoile aspre ale vrem­ei împing lei recunoaşterea şi repararea greşelilor istorice şi să învederăm că existenţa popoarelor şi lupta grea pe care o duc azi cu împrejurările vitrege, impun liniştea şi pacea, ca un imperativ suprem. întrevederea celor doi suverani concretizează­ acest imperativ şi înlătură orice caracter secret al ei. Popoarele sunt avide de muncă într-o atmosferă de siguranţă reciprocă, spre a-şi vindeca rănile pri­cinuite de războiu şi de de o criză economică şi fi­nanciară fără precedent în dezvoltarea lor. întâlnirea celor doi Suverani pe yachtul ,,Ştefan cel Mare“ e un reflex al acestor năzuinţi ale popoa­relor lor. Va fi meritul oamenilor de Stat cari secondează pe cei doi Suverani de a găsi terenul practic şi mij­loacele cele mai nimerite spre a face din vecinăta­tea popoarelor lor un instrument de convieţuire mai uşoară decât o pricină, de înăsprire a traiului lor. Mânată de acest gând, opinia românească aşteap­tă: o acţiune de înlăturare a tuturor motivelor cari ar putea întuneca raporturile dintre cele două state vecine de la Dunăre. „LUPTA” «PA X S*» xv Pana caxici o „chestie a telefoanelor“? Există o chestiune a telefoa­nelor care durează de prea multă vreme, şi care a ajuns să exaspereze pe toţi cetăţenii nevoiţi să utilizeze acest mij­loc de comunicaţie. Pentru motive pe care ni­meni nu le poate înţelege şi a­­proba, Societatea telefoanelor, a găsit că e momentul în ace­ste vremuri să urce tarifele şi aşa destul de urcate. Ce-ar putea oare justifica tendinţa societăţii exploata­toare de a realiza beneficii atât de mari şi atât de rapide? Concepţia de a se spori tari­ful e cea mai greşită: din spo­rirea numărului abonaţilor, şi nu din micşorarea lui, printr’o inadmisibilă spoliere se pot şi t­rebite să se realizeze beneficii. Am asistat şi asistăm la o mişcare din cele mai legitime împotriva unei intenţiuni a so­cietăţii concesionare. Comer­ţul, industria, liberii profesio­nişti, cami azi trec prin vremuri atât de grele, s’au opus pe bună dreptate unui nou şi ne­justificat spor de taxe. Iar d. Ed. Mirto, ministrul comuni­caţiilor, cântărind realitatea lu­crurilor, a refuzat să aprobe noul tarif, recomandând men­ţinerea celui vechi. Ce se întâmplă însă? Din cauza acestor frământări, a­­bonaţii la telefoane sunt supuşi la un nou calvar: îţi trebue li­teralmente o jumătate de oră, ca să obţii o legătură telefo­nică. Stai cu receptorul la ureche, aştepţi, aştepţi, şi nu răspunde nimeni. Şi când cu chiu cu vai îţi răspunde o voce adormită îţi dă totdeauna un număr greşit sau îţi bagă pe fir alte convorbiri. Ne întrebăm nedumeriţi : crede oare societatea telefoa­nelor, că în modul acesta îşi a­­pără interesele? Publicul exasperat aşteaptă încă până la 4 Noembrie, când se va realiza automatizarea ge­nerală. Dacă şi după această dată, va mai exista o „chestiu­ne a telefoanelor“, cine ştie la ce va aduce exasperarea. Cât despre situaţia din pro­vincie, să nu mai vorbim. Sub­­scriitorul acestor rânduri a fost nevoit la Sighişoara, — cailotală de judeţ — să între­buinţeze metode şi mai blânde şi mai tari, şi să plătească taxa de urgenţă pentru ca după 40 de minute să obţină o convor­bire de presă cu Bucureştiul. Ar fi timp în însuşi interesul societăţii din Calea Victoriei, ca această stare de lucruri să-şi găsească un sfârşit. 4 PAGINI CEI­S Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 358-73 Acţiunea adversarilor guvernului Ultima Duminică din Octom­brie a fost întrebuinţată de ad­versarii guvernului spre a face declaraţiuni de război ai acestuia. E uşor de făcut declaraţiuni politice de războiu. E mai greu a te motiva spre a convinge opinia publică, târând-o în lupta dintre partide. Guvernul e preocupat de pro­bleme cu totul altele decât aceia a provocărei şi înteţirei luptelor de partid. Ministrul de externe e la ca­pătul unei călătorii diplomatice care consacră prestigiul consi­derabil sporit al României în ra­porturile internaţionale şi rolul ei important în rezolvarea proble­melor politice şi economice ale Europei Centrale şi Sud-Estice. Ministrul de finanţe, întors din călătoria întreprinsă în scopul unui aranjament cu creditorii ex­terni care să înlesnească degre­varea budgetului, prepară sezi­­sarea Parlamentului în vederea reducerea budgetului de la 23 de miliarde 300 de milioane la 22 de miliarde. Departamentele sunt în plină acţiune de cooperare cu Parla­mentul pentru intensificarea ra­porturilor comerciale menite a spori exportul, pentru unificarea justiţiei şi reorganizarea vieţei industriilor şi băncilor, strâns legată de redresarea creditului. In toiul acesor preocupări, de­claraţiile războinice ale adver­sarilor guvernului, întemeiate pe simple competiţiuni de putere, răsună în pustiu, opinia publică fiind în totul de acord cu Coroa­na că guvern şi Parlament n’au nimic pe conştiinţă care să se îm­piedice a-şi termina activitatea lor legal încredinţată de naţiu­ne. Vidul declaraţiilor războinice proferate la întrunirile de Dumi­nică ale diferitelor grupări poli­tice dovedeşte de altfel cu pri­sosinţă lipsa de obiect a acestei manevre. Nici o soluţiune în domeniul economico-financiar, nici o indi­caţie că o schimbare de regim ar aduce o schimbare ca prin far­mec a situaţiunei statului şi a di­feritelor categorii sociale. Partidul liberal are cel puţin meritul sincerităţei, când pune de­asupra aşa zisului program declaraţia sa de războiu, agra­vată de „rezistenţa” pe care d. Dinu Brătianu se arată gata a o pune Coroanei şi ordinei de stat, dacă nu se pune la dispoziţie­­partidului liberal guvernul pe ziua de 15 Noembrie. Când acest partid a luat atitu­dinea cunoscută faţă de desfiin­ţarea actului de la 4 Ianuarie 1926, s-a crezut că raporturile sale cu Coroana sunt pentru multă vreme rupte. Noul suveran a uitat şi i-a în­lesnit o penitenţă cu mult mai scurtă. Cuminţenia unora din condu­cătorii acestui partid a apreciat această atitudine şi a tras din­­tr’însa toate foloasele. D. Dinu Brătianu propune a­­nularea câştigului acesta, reali­zat în ultimii doi ani. E o socoteală extrem de proa­stă pentru un om căruia i se a­­tribue competenţă în socoteli. Posibil însă că d. Dinu Bră­­tianu n’a făcut declaraţiile sale cu socoteală, ci pentru a îndeplini un rol distribuit în regisarea ac­­ţiunei violente anunţată de par­tidul liberal spre a stimula mo­ralul scăzut al cadrelor sale. Violenţa n’ar aduce beneficiu, ci, de sigur, o sporire a deficitu­lui politic pentru partidul libe­ral. ALFA Un adversar temut supranumit regele presei a­­mericane, ale cărui numeroa­se ziare, au sprijinit până a­­cum politica de refacere a pre­ședintelui Roosevelt, a trecut definitiv în lagărul adversari­lor acesteia, criticând-o cu asprime HEARST Formarea comandanţilor Pregătirea unui După cum am anunţat, in cu­rând vor începe cursurile şcoa­­lei de comandament, pentru pre­gătirea coloneilor şi generalilor la conducerea înaltelor comanda­mente. O chestiune care, în legătură cu aceasta, preocupă cercurile militare, este şi necesitatea de a se forma din timp un corp profe­soral, prin pregătirea celor mai de seamă generali în acest sens, alegându-se ca viitori profesori ai acestei importante şcoli, genera­li cu o capacitate incontestabilă şi din gradele cele mai înalte (de corp şi divizie), pentru a avea cel puţin ace’laş grad cu cei mai vechi elevi dacă nu o vechime su­perioară. ★ Până acum, pentru a se supli­ni lipsa unor atari profesori, s’a recurs la ofiţeri de grade mai mici (coloneii, loc.­coloneii, etc.), dar specializaţi în materia ce tre­buia a fi predată, de pildă în o­­peraţii, transport, informaţii... Poate că şi anul acesta se va recurge la luminile acestor dis­tinşi ofiţeri. Din punct dificil în­să, este faptul că ei sunt puşi a nota observaţiunile lor, pe baza cărora generalul ce conduce şcoa­la, notează pe candidat. Or, se a­­junge astfel la situaţia oarecum delicată, că, indirect, un ofiţer subaltern notează pe superiorul său. Desigur că în învăţământul s s­­uit, un profesor universitar tânăr, poate foarte bine să noteze pe un student mai bătrân; aci nu sunt în joc alţi factori, decât superio­ritatea culturii pe care o posedă profesorul. La armată însă, mai există factorul disciplină şi ierarhie. Ofiţerii inferiori specializaţi, se poate răspunde părerii de mai sus,­­ nu sunt profesori, ci conferenţiari. Directorul cursu­lui este totdeauna un general, dintre cei mai vechi­ corp profesoral Totuşi, se poate observa o ten­dinţă, în sensul necesităţii de a se creea un corp profesoral din­tre somităţile militare şi grade înalte; există elemente de aces­tea perfect în stare de a dobândi relativ repede, surplusul de spe­cializare, cerut de nevoia de a deveni profesori; sunt de aseme­ni elemente cu vădit talent de a fi profesori. Cum se ştie că aceste cursuri de comandament preocupă foar­te intens, ne-am permis a înre­gistra şi această tendinţă, care ni s’a părut interesantă; este evi­dent că forurile militare vor rea­liza din astfel de curente, ceea ce este mai bun și mai potrivit cu interesele oștirei. Rp. Camaşa galbenă Aşa­dar e serios: însuşi şe­ful partidului poporului a pro­pus la întrunirea din T.­Seve­­rin, uniformarea unui anumit număr de săteni partizani ai partidului cu cămăşi galbene. Şi d. mareşal a explicat de ce galbene. Fiindcă această cu­loare ar fi simbolică, repre­­zintând ideia de ordine. Ne mirăm că d. mareşal Ave­­rescu, care ştie că există o lege ce opreşte portul ilegal al uni­formelor, cere tocmai în nu­mele ordinei ca partizanii de la sate să poarte cămăşi gal­bene. De altfel de când Germa­nia d-lui Hitler n’are de­cât o singură culoare de cămaşă, mai multe ţări au luat măsuri, unele au chiar legiferat prohi­birea portului de uniforme pe motivul foarte simplu că nu­mai uniformele militare şi cele consacrate de legi sau regula­mente pot fi purtate. Orice alte uniforme, mai ales cu caracter politic, sunt prohibite. In acest sens s’a legiferat în Suedia. Mai mult decât atât, în Aus­tria s’a interzis şi mâzgălirea zidurilor caselor cu svastica şi cine a contravenit acestei pro­hibiri a fost condamnat până la 15 zile închisoare. E de prisos să mai stăruim asupra motivelor ce au deter­minat aceste măsuri aiurea şi la noi. E tocmai pentru a în­frâna demagogia. Or, d. mareşal Averescu pare a avea oroare de demagogie. Iată cum a vorbit de ea chiar la T.­Severin: Domnilor, ...„Să ştiţi de la mine un lucru: minciuna prinde dar nu are via­ţă lungă, iar adevărul iese întot­deauna la suprafaţă, aşa că ade­vărul nu poate fi distrus. Dema­gogia vine să vă ameţească pen­tru câtva timp, dar pe urmă vi­ne căinţa. Din nenorocire însă căinţa nu trăeşte în toţi; ea trăe­şte câtva timp nn unii însă pare că cei greşiţi scad la număr şi eu sper că ultimele încercări prin care aţi trecut vă vor tămădui de această meteahnă, dacă nu pe toţi, pe marea majoritate...” Când un şef de partid are această credinţă despre dema­gogie cum să nu te prindă mi­rarea că cere partizanilor de la sate să-şi arboreze cămăşi gal­bene? Lt. Granate Şeful! Liberalii ducişti ameninţă că pe ziua de 15 Noembrie va fi dată in Bucureşti, la deschiderea Corpuri­lor Legiuitoare. D. Duca socoate c’a sosit momen­tul violenţei. II vom vedea, aşa­dar, pe d-sa, personal, în fruntea manifestanţilor, luând cu asalt calea Victoriei şi ba­rând drumul cortegiului regal spre Patriarhie. Pentru că, declar solemn de pe a­­cum, că altfel nu admit: ori e d. Du­ca în frunte, ori manifestaţia trebue contramandată. Am citit în ultimul manifest libe­ral că ,,situaţia e extrem de gravă”. Or, la o situaţie de asemenea gen, nu mă mulţumesc numai cu d. Guţă Tătărăscu! îmi trebue şeful pentru sacrifi­ciile supreme! Ori, ori! DEŞCA i|, n­umărul îra fără Lei in strai­n,ifc*fe WHII IMHBW IK III 'HH ^ | PUBLICITATE . direct Administrația ziarului ite-jagenflile de publicitate . i1 Creionul actualitaţi „Re®isteitfafcfc D. GUŢĂ TATARESCU. — Declararăm, şefule, re­zistenţa cetăţenească. Numai să dea D-zeu să putem rezista! O mistica de revanşă Niciodată Berlinul n’a fost mai agitat Berlinul a primit calm ruptura cu Societatea Naţiunilor şi con­ferinţa dezarmării. Germanii, în majoritate, au apropat gestul teatral — scrie Philippe Soupault în „Marianne”. Scopul urmărit de Hitler nu era atât de a nelini­şti Europa, cât a impresiona po­porul. Lovitura de la Geneva era în primul rând un act de politi­că internă. Hitler are nevoe de lovituri de teatru, de zgomot, de manifestări, pentru a alimenta entuziasmul partizanilor şi a „tre­zi” Germania. Politică de prestigiu în primul rând. Profitând de emoţia produsă, cancelarul a luat o serie de mă­suri a căror importanţă capitala pentru viitorul ţării a trecut a­proape neobservată. Organizând pentru 12 Noembrie un plebiscit de a­l cărui succes s’a asigurat prin existenţa unei singure liste, a naţional-socialiştilor, el a ur­mărit să-şi consolideze poziţia. Momentul a fost bine ales. Hit­ler ştie că Germania suferă, că mizeria şi şomajul nu fac decât să crească mai ales acum în pra­gul iernei. El ordonă partizanilor să fie toleranţi, să respecte toa­te convingerile. Se înţelege res­pectul convingerilor, de vreme ce în afară de lista naţional-socia­­listă, la expirarea termenului pentru depunerea candidaturilor nu mai există nici o altă listă. Teroarea nu va conteni să tro­neze. Manevra nu are alt rost de­cât să concilieze pe cei indife­renţi şi pe unii din adversarii săi. In ce priveşte pe cei ireduc­tibili, trupele de asalt vor găsi mijlocul spre a-i face să voteze. Partidul junkerilor, reprezen­tat atât de „ventil”, — cum spu­ne bătrânul mareşal von Hinden­­burg — prin Papen, nu face de­cât să diminueze şi de data asta. — Şi-apoi n’aţi remarcat — îmi spunea cu admiraţie un bur­ghez german — că Hitler a di­zolvat printr’un simplu decret guvernele diferitelor ţări germa­ne? Nu înseamnă aceasta un pas imens spre unificare? Ceea ce Bismark n’a îndrăznit să facă, Hitler a impus-o dintr’un condei. Şi nimeni n’a protestat. O mă­sură care, în alte timpuri ar fi întâmpinat dificultăţi insurmon­tabile, a fost acceptată de în­treaga Germanie. Vă daţi seama oare, în străinătate, ce înseam­nă o Germanie unificată, civili­zată? — Intr’adevăr, i-am răspuns, n’am înţeles importanţa acestor decrete. — Nici importanţa celorlalte, m’a complectat interlocutorul. Reforma agrară de exemplu, pen­tru noi e vitală. Această reformă pe care marea revoluţie franceză a împlinit-o de mult, noi o orga­nizăm în 1934. Ţăranii, cari sunt cei mai solizi partizani ai lui Hit­ler, ştiu că numai partidul naţio­­nal-socialist îi poate ferici. Ei au obţinut deja de la ex-Kaizerul Wilhelm II, care actualmente e cel mai mare proprietar de tere­nuri în Germania, un dar „volun­tar” de 20.000 de arpeniţi. Intr’adevăr cu toată mizeria, cu tot şomajul, partidul naţional­­socialist se consolidează. In câ­teva luni, majoritatea germani­lor au fost cuceriţi. Hitler şi sa­teliţii săi ştiu să aibe succes, cu toate că continuă să domnească prin forţă şi prin teroare. Fă­când permisiuni şi trezind ambiţii ei lucrează acum la îmbrigada­­rea tinerei generaţii. Aceasta constitue activitatea cea mai caracteristică a naţio­­nal-socialismului. Cucerirea me­todică şi rapidă a tineretului ger­man, problema cea mai nelinişti­toare, angajând viitorul şi o­­rierstând Germania pe o cale pe­riculoasă pentru pacea Europei şi a lumii întregi. Pătrunzând aci, nu se poate să nu fi izbit de îmbrigadarea sis­(Continuarea în pag. II-a) Viteză? Cât mai multă viteza! Colonelul Lindbergh despre viitorul aviaţiei Colonelul Lindbergh şi soţia sa au părăsit zilele acestea Eu­ropa, urmând ca celebrul avia­tor să depună raportul său com­paniei de aviaţie pan-americane asupra posibilităţilor unui servi­ciu aerian regulat între Statele­ Unite şi Europa, cu privire la traversarea Atlanticului de Nord. Colonelul a refuzat orice in­terview în cursul voiajului său. Cei cari cunosc timiditatea şi oroarea ce o are el faţă de orice publicitate pot înţelege motivul pentru care a evitat tot timpul­­pe ziarişti şi ne­fotografi, pre­cum şi orice fel de invitaţie, mai ales pe cele atât de presante primite din partea Parisului. Dacă refuzul de a se vorbi despre el şi de a atrage, în ge­nere, atenţia asupra persoanei sale e atât de categoric, în schimb colonelul afirmă în per­manenţă că oamenii nu contea­ză, singure operele lor de va­loare. Iată pentru ce Lindbergh continuă să se consacre cu ace­­laş entuziasm aviaţiei şi viito­rului ei. Iar în materie de aviaţie colo­nelul are vederi cât se poate de avansate, de personale, pe cari speră să le vadă — mai curând sau mai târziu — aplicate, în in­teresul progresului uman s­trâns al soţilor Lindbergh, cari rezumă opinia celebrului avia­tor asupra recentului său voiaj şi posibilităţilor de legătură ae­riană între vechiul şi noul con­tinent. VITEZĂ, CÂT A MAI MULTĂ VITEZĂ In primul rând, colonelul e ui­mit de deosebirea care există între poporul american şi po­poarele europene cu privire la aviaţie. In vreme ce America e preocupată de chestiunea vite­­zei şi securităţii care primează asupra celorlalte, Europa con­tinuă a păstra aceiaşi conduită relativ lentă în materie de trans­porturi aeriene. Publicul ameri­can cere în primul rând viteză, cât mai multă viteză. El dă con­curs numai acelor organizaţii comerciale cari îi oferă maxi­mum de rapiditate, în detrimen­tul firmelor cari i-ar pune la dis­poziţie minimum de risc şi maxi­mum de confort posibil. Mai companiile europene se mărgi­nesc, în genere, la voiajuri scur­te şi sunt preocupate ca pasage­rii lor să nu treacă peste şase­­şapte ore de sbor, companiile a­­mericane au obişnuit publicul cu opt-zece ore de sbor continuu şi există servicii aeriene care au stabilit servicii aeriene de două­zeci şi şapte de ore neîntrerupt. Europeanul are deci de străbă­tut un drum destul de lung în materie de transport aerian, pen­tru a egala pe americani. DIFICULTĂŢILE NORDULUI In ce priveşte posibilităţile u­­nui serviciu aerian între Statele­ Unite şi Europa, „ar fi posibilă organizarea unui serviciu per­manent în vara viitoare”, spu­ne colonelul. Rămâne însă de văzut dacă se pot pune baze co­merciale satisfăcătoare acestui serviciu. Dificultăţile unei­­navi­gaţii pe ruta septentrională nu sunt prea grave. LINDBERGH CONVERSAŢII REVELA­TOARE Dacă deci „interview”-ul a fost refuzat în mod fin şi regu­lat rămân atâtea „conversaţii” interesante cari au avut loc în cercul exclusiv şi destul de ies­ / mult d avât atât. In vreme ceiContinuarea foi0­, în nan. Il-a

Next