Lupta, noiembrie 1934 (Anul 13, nr. 3908-3933)

1934-11-01 / nr. 3908

CH ANUL XIII No. 3908 CONST. MILLE Fob* director politic Dec. 1921 — Febr. 1921 Director EMIL D. FAGURE Redacţia şi adiţia: Bucureşti, str. Const. Mille 12 (Sărindar) PAGINI TELEFOANE: Direcţia 543-08 + Secretariatul 343-00 ^ Administraţia 343-04 ” razboiu ? * —I ■« ^ggmmm— Starea de spirit in Iugoslavia, după asasinarea regelui Alexandru Poporul iugoslav şi-a condus într’o sinceră şi convingătoare manifestare de doliu naţional, la lăcaşul de veci rămăşiţele pământeşti ale Regelui Martir, iar acum pe întregul cuprins al Regatului, o naţiune de luptători dârzi şi oţeliţi ridică frunţile încreţite de durerea recentă pentru a veghea la respectarea întocmai a testamentului lăsat cu limbă de moarte de Alexandru unificatorul, înainte de a-şi da sufletul la Marsilia: „Păziţi-mi Iugoslavia”. Am urmărit evoluţia stării de spirit în Iugoslavia, clipă cu clipă, din momentul confirmării tragicei ştiri de la Marsilia şi până după funeraliile de la Belgrad iar în momentul când am părăsit teritoriul iugoslav şi am încercat să-mi rezum, la Susak, având în faţa mea numai albastrul infinit nuanţat al cerului şi orizontul nemărginit al Adriaticei Iugoslave, esenţialul impresiilor culese în cele două săptămâni petrecute în această ţară mi-au revenit în memorie două momente. Mai întâi manifestaţia spontană la care am asistat la Serajevo, în noaptea asasinatului dela Marsilia, când o mulţime imensă a condus ofiţerii şi soldaţii chemaţi la cazarmă, într’uncortegiu impozant, în strigătul: Trăiască armata, straja unităţii iugoslave. Şi apoi, întrebarea ce nu s’a pus de nenumărate ori de oameni de toate categoriile sociale şi din toate ţinuturile Regatului: „Nu credeţi că vom avea războiu”? Importanţa acestor două amănunte asupra stării de spirit din Iugoslavia am înţeles-o tot mai clar pe măsură ce, în cursul anchetei întreprinse pentru ziarul „Lupta”, am avut prilejul să adaug impresiilor culese în Iugoslavia, informaţiuni şi constatări personale, făcute în Europa Centrală, pentru aprecierea consecinţelor imediate şi mai îndepărtate ale atentatului de la Marsilia. ★ Să fim înţeleşi, de la început. Poporul iugoslav nu este agresiv dar posedă simţul onoarei desvoltăt într-un grad care-i face cinste. De asemenea, poporul iugoslav este războinic, în sensul că posedă o armată de eroi, gata să moară pentru apărarea unor frontiere însemnate cu sânge şi a unei demnităţi care nu cunoaşte tranzacţii. În consecinţă, simţul naţional iugoslav, se concentrează în momentul de faţă în jurul a două mari probleme: apărarea unităţii iugoslave şi lămurirea fără cruţare şi până la ultima consecinţă a dedesubturilor oribilului complot de la Marsilia. Chestiunea unităţii iugoslave este, în primul rând, de ordin intern şi poporul iugoslav va veghia la respectarea şi continuarea operii defunctului Suvoran, indiferent de uneltirile ce ar mai putea să se pună la cale din afară şi de speculaţiunile politicianiste ce s’ar putea ivi înlăuntru din partea unor cercuri cari, prin atitudinea lor lipsită de înţelegere pentru marile interese naţionale, l-au determinat pe Alexandru Karagheorghevici să proclame dictatura, la 6 ianuarie 1929. Problema complotului are un caracter vădit Internaţional. Ea nu poate însă fi complect despărţită de chestiunea unităţii iugoslave fiindcă este evident că acei cari au pregătit acest asasinat, printr’un complot cu ramificaţii aproape pe jumătate din teritoriul continentului, au urmărit subminarea unităţii iugoslave şi împiedicarea unei acţiuni diplomatice de pacificare a Europei. S’a semnalat din primele clipe cari au urmat asasinatului de la Marsilia o stranie asemănare. Regele Alexandru a fost asasinat în timpul unei vizite al cărei program anunța importante întrevederi și convorbiri cu conducătorii politicii franceze, cu scopul de a pregăti calea unei apropieri italo- LIVIU ARTEMIE (Cimttmiare în pag. II-a) VICTORIILE MULUI şi timpurile depărtate dinainte de război, ar fi părut oarecum ciudat, ca un minstru să aibă director sau şef des cabinet o femee. Azi e lucru curent. Alte vremuri, alte moravuri. încet dar sigur, feminismul cucereşte şi posturile oficiale. Intr'un singur minister din actualul guvern de la noi, funcţionează ca directoare de cabinet, două doamne, şi au dovedit toată priceperea, sârguinţa şi tactul necesare, plus o incontestabilă graţie în exercitarea acestor rigide atribuţiuni. De altfel, şi în actualul Cabinet francez funcţionează femei in asemenea posturi, iar în fostul guvern din Franţa figurau: la preşedenţie d-ra Briant, la externe d-ra Pattecher, la lucrări publice, educaţia naţională, la sănătate şi justiţie, câte o altă duduie. Chiar şi la marină şi războiu erau „şefe” de cabinet, două feministe, d-na Galaud şi d-ra Mollet... Record. VA TĂCEA Se anunţă hotărârea fermă a d-lui Iorga de a tăcea în ce priveşte..., „cazanul Satanei”. Se vede că a înţeles vorba lui Iancu Marghiloman: „făte frate cu dracul, până treci gârla”. Numai cine ştie cât îl costă pe d. Iorga să tacă, poate aprecia mărimea sacrificiului. Creionul actualităţii De necrezut! VIERUL DELA DRĂGAŞANI. — Pe-aici bine-pace, dar la Bucureşti am auzit că s’au întâmplat lucruri mari de tot: cică l’aţi văzut pe d. Tătărăscu! D. DINU BRATIANU. — Ei, s’a întâmplat ceva nou pe aici, în lipsa mea? GRAMATE Campanie ! De când a început să se răspândească iarăși zvonul că până’n două luni vom avea un guvern Averescu, cei mai amărâți sânt... averescanii! Felicitând pe un devotat al mareșalului, acesta mi-a răspuns, cătrănit: — Lasă-mă, dragă, nu mă mai supăra și d-ta! — Ei cum asta? — Apoi judecă: e vorba de un guvern Averescu-Iorga-Argetoianu-G. Brătianu-Goga-Dunian. — Foarte frumos! — O fi pentru d-ta, dar pentru noi, averescanii? Peste un an jumătate serbăm jubileul de 10 ani de când stăm in opoziţie. Şi acum când se milostiveşte... Domnul cu noi, ce-o să se întâmple? Fă socoteala: Iorga o să vie cu Râmnicul lui? Argetoianu o să-şi plaseze Badianul şi Otescul lui? Gheorghe Brătianu vine cu generalul Văitoianu, Banu şi Toma — pe puţin? Goga şi Iunian o să-şi bage şi ei un cabinet căte-un partizan? Fă socoteala şi vezi dacă mai e loc măcar pentru un singur averescant Nici măcar Trancu-Iaşi, n’o să poată intra! — Atunci e grav! — Grav? Dezastrul Te rog, dacă’mi eşti prieten, faceţi campanie prin „Lupta” să nu vie Averescu la putere! Mai ales că ne-am deprins cu opoziţia ca ţiganul cu scânteia! In definitiv, dacă sântem imploraţi, o să facem şi campanie! DEŞCĂ Darea în judecată a miniştrilor? Serios? E vorba de o lege care să înlesnească darea în judecată a miniştrilor , adică o lege de accelerare a responsabilităţii ministeriale? Cum adică? Există convingerea că numai fiindcă lipseşte o lege de accelerare, miniştrii nu sunt trimişi în judecată? Ar rezulta că în România nu se urmăresc răspunderile fiindcă nu sunt legi? Or, convingerea generală la noi este că legile există spre a fi ocolite. De astă dată însă ne aflăm în faţa unei anchete parlamentare, pornită spre a dovedi că adversarii politici trebue trimişi la puşcărie. Cum însă, dovezile, când nu sunt, nu pot fi inventate, şi care e mijlocul cel mai simplu pentru a se arăta că răspunderea ministerială nu poate fi urmărită? Desigur că acela de a se constata că lipseşte legea de urmărire a răspunderii. Intenţia însă există! Deci, să facem o lege. Şi sperăm că o vom avea şi că îşi va lua locul, alături de atâtea altele în biblioteca legiuirilor iară sfârşit. Sperăm însă şi mai mult, că nu va fi aplicată, pentru liniştea şi pacea din lăuntru a tuturora. Fiindcă în ziua când va fi dat judecăţii cel dintâi ministru, fiecare ministru, la intrarea sa înncţie, îşi va alege şi avocaţii care să-l apere. Căci nu va scăpa ministru nedat în judecată. Iar toţi cei daţi judecăţii vor fi înscrişi printre martiri în registrele partidului. In loc, deci, de a merge la războiu citul pe calea urmăririi răspunderii ministeriale, n’ar fi oare mai practic ca preţurile furniturilor de stat şi contractele încheiate de acesta să treacă prin cercetarea unui consiliu de control preventiv? Instituirea unui asemenea control al furniturilor şi contractelor statului ar începe — vedeţi că nu suntem pretenţioşi — prin a reduce numărul milioanelor cu cari sunt încărcate facturile plătite de stat. Şi e mai practic să plătească statul fiecare lucru atât cât face, decât să se plătească milioanele cu puşcărie — dacă vă faceţi iluzia că asemenea plată se poate efectua la noi. S. U. R. Femeile în aviaţie Toamna frumoasă, cu zile de aur şi zări abia înceţoşate spre seară. După luni de vară nesfârşita, cu redev berari, tpiţ"'. '•.calma ca o femee minunat de frumoasă Se pare că e anotimpul cel mai indicat pentru raidurile aviatice. Un stol de aviatori şi aviatoare engleze au pornit din inima imperiului britanic, spre Australia, întrecere de curaj omenesc şi de rezistenţă a aparatelor. Soţii Piccard au pornit din nou spre stratosfera. La înălţimi ameţitoare, doamna Piccard a oşit pe jumătate din nacelă, pentru a repara cauciucul balonului. Prima femee in stratosfera! După legiunea nesfârşită a femeilor aviatoare, iată şi pe prima aeronaută. Pentru femei nu mai există azi aproape nicio meserie, nici o carieră, care să mai prezinte vreo piedică, or vreo greutate. Şi totuşi feminitatea a rămas intactă. Căci ce dovadă mai bună, in acest sens, decât aviatoarea engleză, care aterisând pentru escală la Bucureşti, înainte de-a se lăsa fotografiată, şi-a scos „salopeta", şi şi-a dat cu pudră şi cu roşu pe obraz? OTILIA GHIBU-SILVIU Citiţi în pag. 6-a. Totuşi fierbe „Cazanul Satanei“ Printre antropofagi in ţinuturile neexplorate din Noua Guinee Nu e vorba de nici un film american, cu cine şie ce exhibiţii rocamboleşti. Din contră. Reportajul de aventuri inaugurat de Edmond Demaitre, trimisul special al ziarului „Excelsior”, constitue una din cele mai violente satire apărute în ultimul timp împotriva diplomaţiei de cinema. Unica preocupare a lui Demaitre in hoinăreala lui pe glob, e acea de a nu călca nicăeri pe urmele lăsate de paşii înaintaşilor. Şi pentru ca să nu se întoarcă acasă desgustat de lipsa de speţiu a scoarţei pământului, ne mai fiind chip să descopere un ungher de ţară virgin, a luat-o omul rasna oprindu-se tocmai în Noua Guinee. Iată-l la şase grade deasupra ecuatorului. Am primt autorizarea guvernului de a traversa temuta vale a fluviului Purari. Pentru a ajunge în câmpul Răni, unde unde puteam găsi o patrulă organizată şi trimisă aci în vederea exploatării acestui ţinut sălbatec, am fost obligat să organizez o expediţie şi să rătăcesc mai mult de două săptămâni în regiunea dintre fluviul Markham şi fluviul Şarpe, regiune bântuită de triburi cari sunt cu totul departe de a abandona practica antropofagiei. Am traversat ţinuturi locuite de cei mai feroci reprezentanţi ai regimului uman, cari îşi devorează pur şi simplu victimile vănate, dansând în jurul cadavrelor. M’am târât până aproape de dansul lor compus din figuri halucinante şi, în timp ce femeile îşi băteau fesele în ritm sălbatec aveam senzaţia că am încăput în sfârşit, într’unul din întortochiatele coridoare ale păcii eterne. Am pătruns în satele lor, în ţarcul vânătorilor de oameni, în care tidvele goale, scânteiau albe în soare, ornamentând colivele şi „templul sufletelor”. Pentru a risipi de la început orice teamă inutilă de altfel, din partea cititorilor, trebue să mărturisesc deplina mea bună stare. Am traversat cele mai periculoase puncte ale globului, dansurile sălbaticilor au doui şi interesante amănunte asupra celor ce se pun la cale continuat halucinante, până ce fiecare din ei a căzut în extaz, sau extenuat, sau din cauza „răului de sânge”, fără să mi se clintească un fir de păr măcar. Aşa încât, să nu se aştepte nimeni la vreun reportaj romanţat. Să precizez. N’am fost nicodată prizonierul antropofagilor. Nimeni n’a încercat să mă execute. Nici o seducătoare indigenă n’a ţâşnit din junglă salvârndu-mi viaţa în ultimul moment. N’am avut prilejul să mă căsătoresc cu nici o tânără milionară. N’am gustat până azi şi n’am nici măcar idee ce gust o fi având carnea de om. Cel mai mare şarpe pe care l-am văzut, n’a avut mai mult de cincizeci de centimetri. Nu mi-a propus nimeni până azi să devin regele Bainingilor, Bena-Benaşilor, sau Ku-Ku Ku- Ku-Kuşilor. MISTERE Socotesc, aşadar, inutil să povestesc această călătorie a mea într’o ţară de canibali, slujindu-mă de elemente rocamboleşti sau cine ştie ce invenţii ingenioase, atât de scumpe regizorilor de filme americane. Din moment ce pătrunzi în aşa zisul „bush”, unde totul ce te înconjoară e tulburător, misterios, ai, fireşte, o senzaţie deosebită. Dar nu într’o măsură prea exagerată. E dela sine înţeles că în primul rând trebue să te faci ochi şi urechi. Şi asta e suficient.... După două zile de drum, am intrat într’un fel de sat, unde „lulai” — şeful de trib — ne aştepta înconjurat de oamenii săi. Erau indigeni „sub influenţa guvernului”, ceea ce înseamnă că practicau și ei canibalismul, dar pe ascuns. Ne-au primit cât se poate de amabili și am început să stăm de vorbă, printr’un interpret. — Stăpâne căruia nu-i apar I 1 fto&fiishe sad4 One*€irepts9$jBf&GMta unuia, e o amenie#ta rgp p&ntru MONTESQUIEU al președintelui Masaryk Studiul cunoscutului pictor Rudolf Braun pentru un portret al veneratului președinte al republicei cehoslovace. Congresul vagabonzilor ■ —pi »nBWi—1 Şedinţa s’a ţinut sub podul Senatului Moţiunea: ce vrea „Omul de sub pod“.— O delegaţie la ,,conu Gavrilă“ şi la „conu Alecu“ Am primit următoarea petiţie, cu rugămintea s’o înaintăm celor în drept: Coane Gavrilă, Subsemnatul Nae Birlic, zis Otuzbir, zis Guşteru, de profesiune vaga- bont, domiciliat sub podul Senatului, vă aduc cu respect şi regreturi la cunoştiinţă, că am citit în jurnal, precum că Dv., domle prefect, aţi trimis o adresă la primărie, prin care aţi cerut Iţi conu Alecu primarul, să îngrădească cu uluci temeliile neisprăvitului in vecii vecilor amin palat al Senatului de pe cheiul gârlii, ca să nu mai poată să se adăpostească vagabonţii bucureştiului în pivniţile susnumitei ciosvârte de palat. Carevasăzivă te dai la noi, coane Gavrilă!... Ca să şti că pe noi ne-a ars la bojoci, că tocmai d-ta, părintele vagabonţilor, te arăţi aşa de negru în cerul gurii cu noi şi ne faci una ca asta. Da ce vrei, s’o mierlim (să murim, n. r.), cu toţii, pă ger, la iarnă, fără spital (palton) in spinare şi fără labe, la popiei (ghete în picioare)? Nu e vai dă capu nostru, când ne prinde agenţii Triajului, hingherii ăştia de oameni, şi ne duce în faţa mopsului (judecătorului), şi ne toarnă, la colonia de muncă, unde e mai rău ca la ocnă? Da, mopsul ne condamnat cu sentinţă în regulă, la munca silnică în colonie, numai pentrucâ suntem săraci, de parcă am fi golani din vina noastră, sau parcă suntem săraci şi vagabondăm fără dornicii, numai aşa, d’ai dracului, ca să le facem un necaz boerilor! Atâta adăpost aveam şi noi, pivniţele alea dela palatul Senatului. Că dv., boerii, aţi scos în anii din urmă albeţii (banii) dela ciorap şi dela şofeturi, şi aţi construitără bloc hausuri dă toate mărimile, pătrate, cubistice şi aiuristice, cu calorifere, cu glazvanduri şi lifte, dar toate numai case, şi bloace pentru boeri. Da pentru noi, săracii, cerşetorii şi vagabonţii, ce aţi clădit? Pentru noi, nu v’a lăsat pă nici unu inima, să faceţi un azil sau nişte bloace pentru locuinţele ieftine. Stă goale apartamenturile şi garsoneriile boereşti din blochausuri, şi pă noi ne izgoniţi până şi de sub podurile Dâmboviţii! Apoi drept e asta, coane Gavrilă, spune d-ta care eşti om cu vână, dar şi cu dreptatea lui Dumnezeu în sân, că totdeauna ne-ai aplicat Constituţia pă drept şi după merit. Şi d’aia, noi vagabonţii bucureştiului, am ţinutără şi noi, sub podul Senatului, un congres (adică de ce să nu fie şi un congres al vagabonzilor, când până şi ţiganii ţin congrese?), şi am votat o moţiune, precum ca să protestăm la Dv., părintele vagabonţilor, şi să trimitem un apel la onor presă, ca să ne lăsaţi sub poduri măcar până la primăvară, că altfel ne curăţăm cu toţii. Să trăeşti coane Gavrilă şi să-ţi dea D-zeu la Sinaia numai 8 şi 9. NAE BIRLIC După câte înţelegem, domnule Birlic, d-ta eşti un fel de delegat al Congresului vagabonzilor. Ei bine, am supus cererea d-tale, prefecturei poliţiei Capitalei. Dar „ei” spun că nu se poate admite, în centrul unei Metropole cum e Capitala, un cuib de vagabonzi „comunişti”, „mardeiaşi” sau „boţi”. După tine nici un fir de iarbă (Master ne fellow grass belong him), îmi spune interpretul, Glulai declară că drumul pe care l-am luat ieri nu e cel bun. Trebuie să ne căţărâm pe munţi... Să explic în câteva cuvinte prima frază. „Iarbă” în engleza din Noua Guinee înseamnă ,păr”. Indigenii, incapabili să-mi pronunţe numele, mi-au conferit pomposul nume de „Stăpânul care n’are nici un fir de păr”, relevând prin aceasta particularitatea capului meu chel, o particularitate destul de curentă în Europa, dar al, cum vezi, prietene Birlice, avea dreptate ăl care a spus că oamenii neputând să vindeci: moartea, mizeria şi ignoranţa, sau apucat, ca să poată fi fericiţi, să nu se mai gândească la ele”... Avea deci dreptate Pascal, un tip teribil de deştept, care a trăit acum peste trei sute de ani. Şi dacă, de pe atunci, începuse lumea să nu se mai gândească la voi, nevoiaşii de sub poduri, apoi acum, după trei veacuri, v’au uitat cu totul. * Spuneai, d-le Nae Birlic, că d. prefect al Capitalei a trimis o adresă primăriei, cu privire la evacuarea temeliilor palatului Senatului. Ne-am dus cu jalba ta și la primărie. Aicea, conu Alecu Donescu, primarul, s’a înduioşat; e omul blând şi bun, să-l pui pe rană. Totuşi, n’are ce să vă facă. — Podul Senatului trebue curăţit; amenajăm bordurele şi pavajele, lăsate de atâta timp în părăsire. Trebue să schimbăm aspectul dinspre „palatul” Senatului... — Bine, coane Alecule, dar mor nenorociţii ăia de frig, dacă-i evacuaţi... Primarul s’a gândit însă şi la nevoiaşi. Va da un fond de 10 milioane, pentru construcţia unor locuinţe eftine. Din acestea, poate că vor servi o parte şi ca adăpost omenesc de vagabonzi. Va face, în adevăr, încă o faptă bună, acest primar generos. Păi vezi, Birlice?... AL. BOGDAN Șeful unui trib de canibali din Noua Guinee. Instantaneu luat de trimisul special al ziarului „Excelsior”. solut necunoscută printre indigenii din Noua Cume. Nu acest nume al meu — pe care l-am auzit repeţindu-se de sute de ori — a fost ceea ce m-a frapat. Surpriza şi nedumerirea mea proveneau mai ales din afirmaţia făcută de „lulai”, că ei ştiau punct cu punct drumul pe care l-am străbătut cu o zi mai înainte. L-am întrebat surprins, dar a rideat din umeri spunându-mi: —■ NI știu... Mi s’a spus. BUS-TELEGRAPH Mă aflam în fața celui mai ciudat mister al junglei, în fața a ceea ce englezii numesc „busch-telegraf”. Mai târziu m’am convins de nenumărate ori, ca acest „busch-telegraf” există într’adevăr şi că funcţionează in mod impecabil. Am întâlnit indigeni cari mi-au descris şi mi-au povestit exact locurile pe unde am tre(conlinuare In pag. II-a)