Lupta, martie 1935 (Anul 14, nr. 4006-4032)
1935-03-01 / nr. 4006
r ANUL XIV No. 4006 Fost director politic Dec. 1931 — Febr. 1927 Director EMIL D. FAGURE Redacţia şi adiţia: Bucureşti, str. Const. Mille 12 (Sărindar) PAGINI Ai v".:; ■ . A .. A ■ ' f • • 'i'iţţ* • CONST. MILLS TELEFOANE: Direcţia 545-08 | Secretariatul 545-00 | Administraţia 545-04 Au căzut sorţii? Treime luată oare în adevăr atitudinea d-lui dr. Vaida Voevod ca un alt „Alea facta est” pe care Sueton îl atribue lui Cesar în momentul când, nesocotind legea care poruncea licenţiarea oştilor la trecerea Rubiconului, generalul roman l’a trecut în capul trupelor. Trecut la d. Vaida Rubiconul? Şi urmatu-iau tupele naţional-ţărăniste al căror conducător a fost ales pentru Ardeal ? Nu noi dela „Lupta”, care considerăm acţiunea noastră de ani de zile — dela Federaţia Naţională până la descălicarea ardelenilor în vechiul regat, fuziunea lor cu ţărăniştii şi închiegarea partidului naţional-ţărănesc—ca una din cele mai utile şi mai roditoare ale acestui ziar, nu noi ne vom grăbi să credem că ireparabilul e comis şi că drumurile s’au despărţit între d. dr. Vaida şi partidul naţional-ţărănesc, încă din momentul retragerii ultimului cabinet Vaida — am putea spune că chiar în cursul guvernarea sale şi după atitudinea unora din amicii d-sale în problema conversiunii — s’a dedus că e vorba de o orientare „spre dreapta”, opusă celei a d-lor Maniu şi Mihalache, care, fără a se pretinde elemente radicale de stânga, înţelegeau să rămână pe terenul realităţilor economice şi politice create de împroprietărire şi de votul universal. Intr'însele vedeau aceşti conducători actul de naştere şi misiunea istorică a noului partid în desvoltarea nouii Românii. Pe problema proporţionalită ii etnice în industrii, întreprinderi şi profesii liberale, o despărţire între d. dr. Vaida şi partidul al cărui exponent în capul guvernului a fost de trei ori? Dar chiar un adversar de partid, ca d. Gheorghe Brătianu, subliniază, cu înseşi declaraţiile de la Cluj ale d-lui dr. Vaida, că în problema proporţionalitatei etnice comandamentele naţionale rămân aceleaşi pentru toate partidele şi nu pot fi utilizate de unul împotriva celorlalte. Atunci? Atunci nu ne putem închipui o despărţire a drumurilor politice între d. Vaida şi partidul săi pe chestia „numerus clausus”. N’am văzut încă nicăeri orientări în politica de stat, pe o asemenea problemă, care nu poate înlocui o doctrină socialeconomică şi naţională. Nu credem nici că intervenţia d-lui dr. Lupu, al cărui temperament fuges e atât de înrudit cu acela al d-lui dr. Vaida, este altceva decât indicaţiunea că în partidul acesta nou şi viu care e partidul naţional-ţărănesc, nu există temerea că discuţiunea publică a celor mai pasionante probleme poate vătăma interesele lui în massele adânci ale naţiunei şi influenţa sa în stat. Un vice-preşedinte al partidului ca d. Vaida ia poziţiune în mod public într’o problemă în care n’a găsit o majoritate în sânul comitetului executiv. Celalt vice-preşedinte al partidului, d. dr. Lupu răspunde de la Bucureşti declaraţiilor de la Cluj. Lui „numerus clausus” ridicat de d. dr. Vaida, d-l dr. Lupu opune întreaga doctrină naţional-economică a ţărănismului, însuşită de d. Vaida prin memorabilele cuvinte rostite ca încheiere la dezbaterile asupra alcătuirei noului program pe care partidul său l-a pregătit ratificărei congresului general. O opune fiindcă într’însa, în concepţia de stat ţărănesc, de ridicare a vieţii naţionale a satelor, de întărir şi dezvoltare a Cooperaţiei, de schimbare a stării sanitare şi culturale a satelor, partidul acesta vede totodată şi rezolvarea mai sigură şi mai repede a problemei şomajului şi proporţionalităţei etnice în pătura intelectuală. Nu selecţiune prin dezrădăcinare, prin migraţiune de la sate la oraşe numai spre a spori numărul proletarilor intelectuali, ci organizare aşa fel a vieţei de stat în această ţară de ţărani, ca generaţia de mâine să nu se mai sperie ca cea de azi când legile statului îi deschide debuşeuri pentru învăţători, medici, agronomi, agenţi comerciali ai Cooperaţiei, etc. etc., în satele cari alcătuesc grânarul de aur al Europei Centrale şi sud-estice. Şi precum au izbutit, să străbată fără numerus clausus, în conducerea universităţilor, a spitalelor, a oştirei, a Statului tot astfel vor lua în stăpânire conducerea industriilor, întreprinderilor şi a comerţului nu pentru a o scăpa din mâni ci pentru a o păstra definitiv fiindcă vor fi luptat şi o vor fi câştigat nu prin certificate de naştere, ci în aspra luptă care singură selecţionează forţele şi consacră triumfurile trainice. Dar declaraţiile de la Cluj şi răspunsul de la Bucureşti ridică prea multe şi prea palpitante probleme, ca să nu revenim asupra lor. EMIL D. FAGURE Bucureştii răspunde Ciujului S-rat Lupu, după d-rul Valda Numerus clausus, sau ţărănism ? — SLUJBE întrebat asupra şomajului în profesiile libere, d. Iorga a amintit că pe când era rector al Universităţii, a pus în toate sălile de curs câte un afiş cu următorul cuprins: „Universităţile nu garantează funcţiuni”. Redevine de actualitate vorba lui Petrache Carp: „Românul se naşte, bursier, trăeşte funcţionar şi moare pensionar”. De când însă statul e la ananghie, a pierdut orice farmec şi viaţa aceasta. DOCTORII Aflând de polemica dr. Vaida — dr. Lupu, un mizantrop a exclamat: — Se bat doctorii la căpătă-]iul nostru. Noroc că nu sunt şi chirurgi, că făceau studenţii disecţie pe pielea noastră! CLAUSUS Intr’o foarte animată discuţie, la „Corso”: — Dacă face Vaida partid, nu primeşte pe oricine. Decretează „numerus clausus”. — Nu-i aşa. Dacă face partid şi nu vine la putere, face politica uşilor deschise şi atunci cine a intrat pe o uşa, iesă pe cealaltă. Dacă vine la putere, decretează „numerus clausus”, fiindcă la slujbe se înscriu toţi şomerii politici. RIGOLO Creionul actualităţii Dela inimă! — Ce-ţi venit, nene, să te ridici in picioare şi să aplauzi când l’ai văzut pe Titulescu intrând în loje, la teatru? — Ce-mi venit? Păi eu știu! Iac’ așa, dela inimă! Tr,v. Cumulul D. G. G. Mironescu a făcut o lege a cumulului. Bună, frumoasă, straşnică lege, dar nu se aplică! Ca în „Scrisoarea pierdută”! Eri, la Senat, d. C. Dumitriu a spus aceste cuvinte înţelepte: „Dreptatea socială şi morală cea mai elementară impune ca într’o vreme când salariile sunt modeste şi lipsurile apasă asupra existenţei multor familii, şi când numărul intelectualilor titraţi cu diplome universitare şi de şcoli speciale superioare fără ocupaţii, creşte zilnic, să nu existe privilegiaţi care să primească din bugetele publice mai multe salarii sau retribuţiuni sub diferite forme. A cumula mai multe funcţiuni, mai multe însărcinări dotate cu remuneraţii din munca contribuabilului, este o sfidare aruncată mulţimii doritoare de muncă şi îndreptăţită la viaţă”. Desigur că este o sfidare, dar cum prea multă demagogie cu o asemenea chestie nu se poate face, te aşezi ţeapăn in şeaua diverselor „numerus”-uri şi porneşti să răscoleşti în galop întreaga ţară. Avem pe puţin 20 de mii de cumularzi? Avem. Ei, iată posibilitatea pentru atâţia mii de tineri să-şi facă rost. Nu e vorba, sânt şi cumularzi oameni de ştiinţă de atât de mare valoare, că nu orice băiat de 21 de ani îi poate înlocui. Dar, — oricum — nu toţi cumularzii sânt genii şi indispensabili! Şi se poate face reală. Dar cine s’o facă in ţara tuturor protecţiilor şi a tuturor intervenţiilor? DESCĂ A./ο• v :4w ■■■. Hori®, Rez Dadae In Alba-Iulia, în cetatea medievală, s’a păstrat turnul în care au fost închişi Horia şi Cloşca; sunt 150 de ani de când au fost traşi pe roată. Crişan, răpus de schingiuiri s’a sinucis în temniţă... S’a pus în legătură ades mişcarea lui Horia, cu influenţa lui Voltaire, a ideilor occidentale. A fost, de fapt, o violentă izbucnire a ţăranimei româneşti din Ardeal, contra asupritorilor. Românul a răbdat până n a mai putut; el n’a cunoscut poate pe Voltaire, dar a văzut la Deva, la Arad sau oriunde se ducea, aceiaşi massá, compactă românească, exploatată de o mână de unguri. Exploatată sângeros, cu gârbaciul şi cu roata de rupt oasele pe ea. S’au plâns românii la drăguţul de împărat, dar ancheta era dată tot ungurilor s’o facă şi aceştia pedepseau pe cei ce se plângeau! Până ce a ajuns cuţitul la os. Şi atunci, a fost o izbucnire formidabilă de ură îndelung refulată contra asupritorului. Represiunea a fost cumplită. Revoluţia lui Horia deschise astfel prăpastia între cele două popoare. Cruzimea, barbaria cu care ungurii au stins mişcarea românească, a lăsat urme adânci, nu numai în amintirea celor două popoare vrăjmaşe de veacuri, — spaimă la unguri, speranţă la români, — dar a atras şi atenţia între cu lumi civilizate. Iosif al II-lea simte desigur că Occidentul e de partea românilor asupriţi; apar scrisori deschise in chestia românească, chipul celor trei eroi e litografiat şi răspândit în milioane de exemplare, lumea din Apus vede în revolta lui Horia un fapt de antecedenţă al revoluţiei franceze. Ungurii se tem de solidarizarea armată a Moldovenilor şi a altor popoare, cu românii asupriţi din Ardeal. Emblema-medalie cu chipul lui Horia, apare ca un simbol: Horia, Rex Daciae. Sufleteşte, omenirea civilizată se declara contra crimei milenare săvârşită de Ungaria în Ardeal. Era începutul înfăptuirii întregirii neamului, în gestul Lui Horia, de a-şi scutura jugul de pe umeri... L. T. A Strada Sunt oraşe cu străzi moarte, oraşe, care deşi foarte populate, au străzi totdeauna pustii. Sunt altele insă,i, care populaţia eră mai multpe stradă decât în casă. Evident ipp anumite străzi, preferate de public. Aşa sunt Bucureştii. Strada bucureşteană e totdeauna plină de lume. Cum forfoteau grecii vechi în agon sau romanii în for, tot astfel bucureştenii îşi petrec o mare parte a vieţii lor pe străzile centrului. Intr’o recentă conferinţă, care fost foarte gustată de public, d Dem. Dobrescu, fostul primar al Capitalei, făcea observaţiuni cam în acelaş fel. Când vezi străzile bucureştene spunea d-sa — totdeauna pline de lume, s’ar părea că toată populaţia a ieşit în stradă, ca să asiste la un incendiu permanent. In strada plină de oameni voioşi şi inteligenţi, circulă ideile, se propagă senimentele, sclipesc spiritele şi se portesc declaraţiile galante. Strada ascute inteligenţa, încredinţează sufletele şi ridică civilizaţia. Oamenii cari ies în stradă, arată că simt plăcerea ca să se vadă şi să se simtă in comun, că sunt sociabili şi comunicativi şi că au ceva de spus, că au ceva de simţit De aceea, în viaţa oraşelor, o stradă goală, arată un suflet gol. Să dăm deci Capitalei, care are retenţia să ajungă în viitor o mai metropolă, să dăm străzi largi, bine aerisite şi frumoase, pentru ca acest decor să influenţeze în bine şi sufletul unei populaţiuni atât de pasionată de plimbare. Străzile curbe să rămână ale trecutului. Sa deschidem bule va Ale argi, să lărgim Calea Victoriei. D. Dobrescu avea deasemeni un lan interesant şi anume, de a face din piaţa Universităţii un „Corso”, ce să se substitue căii Victoriei, în ce priveşte aglomeraţia.. Dar nu cumva oare această integentă şi galantă populaţie bucueşteană, iubeşte calea Victoriei, tocmai pentru ca e strâmtă şi circulaţia se face pe înghesuite? In această înghesuială se poate strecura uşor o şoaptă la urechea unei femei ,şi chiar un gest mai îndrăzneţ. Bucureşteanul adoră femeile frumoase elegante. Dovadă că apreciază şi plăteşte luxul femeilor bucureştene eleganţa, lor, care este recunoscută în toată lumea. D. Dobrescu vroia chiar să facă din strada Lipscani o arteră a eleganţei femenine, transformând-o în stradă de arcade, într’un fel de vast pasaj acoperit cu sticlă, în care femeile superbe ale Bucureştiului, să se afle ca nişte flori de lux într’o seră... AL. BOGDAN w Nu-i di a-ti face by® so si fii bridg, trest! -GUIZOT Scrisorile împăratului Frarafa e fericită csa pratuit hatra — cu mari sacrificii băneşti — ira pasesinsnea a trei sute des scrisifiri aile lui Napoleon I, adresate împărătesei Maria Luiza, între anii I3SCM814 şi care sunt de o covârşitoare importanţă istorică. Scrisorii© acestea vor apare în volum traduse în mai multe limfei. Portretul de mai sus — tenul din cele mai reuşite — reprezintă pe Maria Luiza, cea de a doua soţie a marelui împărat. Un univers în miniatură — nouaB ~ Ce va fi expoziţia universală din 1937 a Parisului O vizită anticipată Abia au fost înfăţişate în linii generale condiţiunile în cari va fi organizată în 1937 expoziţia universală din Paris şi d. Jean Botrot îşi permite să facă de pe acum o vizită monumentalei manifestări de artă al cărui proect abia îl descifrează actualmente organizatorii ei. Dacă veţi obiecta că expoziţia nu există încă, eminentul ziarist francez răspunde: „Ba da! Şi afirm că am şi văzut-o”. De altfel Jean Botrot o şi descrie în „Le Juurnal”. In caz că veţi găsi unele lipsuri în indicaţiunile pe cari le dă, imaginaţia dv. singură va complecta restul. Sosim prin piaţa Trocadero. Aci se află „Marele semnal”. Numele e într’adevăr seducător, deşi nu se ştie încă ce va însemna pe viitor. Proectul se află acum la... concurs. La fel şi proiectul Trocadero, întrebarea se pune dacă se va camufla sau nu acest rest al Expoziţiei din 1878. Chestiunea este încă pendinte, ca şi polemica angajată în această privinţă. Ceea ce e sigur e că marea sală a Trocader-ului cu totul transformată, va oferi im cadru incomparabil pentru recepţiuni, congrese, reprezentaţii de gală. Ea va juca acelaş rol ca şi Marele Palat, cu ocazia opoziţiei artelor decorative. Iată acum primele clădiri. Ele se întind până la malul drept al Senei, înconjurate de verdeaţă, fac impresia a fi încadrate într’o vastă grădină. Atenţiune însă! Oricâtă influenţă ar fi putut avea asupra dv. tendinţele arhitecturale ale ultimilor ani, în care se manifesta de altfel o reacţiune fericită în contra gustului prost, nu trebue să vi le închipuiţi prea albe, nici prea uniforme, nici prea goale, nici prea rectilinii. Paul Léon preconizează culoarea, multe culori. El cere curbe, graţie, ornamentaţie. Astfel s’ar putea fixa de pe acum fizionomia unei arte moderne abia ieşită din epoca revoluţionară. Toate pavilioanele cuprinse între Trocadero şi avenue Ferdinand I de Roumanie, adăpostesc de pe acum trei mari secţiuni: Expresiunea gândirii; Chestiuni sociale; Formaţiunea artistică şi technică. Prima este dedicată gloriei ştiinţei, literaturii, teatrului, muzicei, cinematografului, dansului. „Clou-ul” îl va forma poate „Palatul invenţiunilor”, unde publicul, ridicând ochii, va fi mişcat contemplând un „planetar”, plin de stele, cum există numai în câteva muzee străine. A doua secţiune familiarizează pe vizitator cu gravele probleme ale higienei, ale securităţei, ale cooperaţiei, asistenţei, mutualităţii, organizării muncii intelectuale şi manuale. In cea de a treia secţiune, publicul va găsi imaginea sau mai bine zis nenumăratele imagini ale învăţământului modern, din toate ramurile şi la toate gradele. Este indispensabil însă ca toată aceasta să fie mai bine decât un simplu şir de decoruri şi de accesorii, să nu devie un muzeu, ci o expoziţie vie. E marea concepţie a d-lui Paul Léon. Această viabilitate care trebue să fie una din principalele atracţii ale Expoziţiei din 1937, va însufleţi fără îndoială secţiunile consacrate architecturii şi urbanismului. Expozanţii, bineînţeles, nu vor putea multiplica la infinit edificiile de biserici, primării, şcoli, magazine, uzine. In cele mai multe cazuri va trebui să se recurgă la machete. Nu se poate concepe ca să se clădească în mijlocul Expoziţiei, o cetăţuie muncitorească model, de mărime naturală. Totuşi, Paul Léon ne promite perspectiva unor promenade plăcute în secţiunea construcţiilor rurale. Ea se va întinde din la rue Le Notre până în piaţa Varşoviei. Vom contempla acolo, pare-se, peisajul de ţară, sub, aspectul lui cel, mai modern. Păcat, însă că odată cu fermă, nu vom putea vedea trăind oamenii ei cu vitele şi cu atmosfera lor de toate zilele! Şi această dorinţă va fi satisfăcută însă.. Toţi participanţii au cerut ca operele lor, în loc să fie în drep(Continurare în pag. II-a) Cîtîţi în pagina 6 : Interview cu d. C. Xeni Fostul ministru despre „numerus clausus ” Eioc la vot femeilor „Declaraţia de drepturi“ a sexului slab Femeile şi-au avut dealungul secolelor clasicismul lor. Bineînţeles diferit de la un veac la altul. Virtuozitatea culinară de exemplu, a distins-o de la început. Au urmat apoi diversele faze caracterizate mai ales prin însuşirile de seducţie a bărbatului, a stăpânului. Şi aceste însuşiri au diferit. Au fost epoci de adevărat freamăt sexual, când hotarul mijloacelor de seducţie abia se poate stabili în mod aproximativ. In orice caz femeia s’a desăvârşit abia în epoca noastră. Veacul nostru poate fi numit pe drept cuvânt, veacul deplinei splendori a rafinamentelor femeii. Dacă femeea patriarhală şi-ar putea vedea acum descendentele, ar avea deplina satisfacţie modul şi cum i s’a răsplătit răbdarea truda. Concomitent însă cu rafinamentul însuşirilor de seducţie, au evoluat şi celelalte însuşiri ale femeii. Ele i-au permis să se introducă aproape în toate ramurile de activitate universală. La început candidate la bacalaureat, apoi candidate la Universitate, fatale, în posesiaaceloraşi diplome ca şi bărbaţii, meşteşugare tot atât de bune ca şi ei, lucrând cot la cot în ateliere, în fabrici, în laboratoare. Atunci — se întreabă sexul frumos— de ce nu avem aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii? De ce această inferioritate? De ce bărbaţii să deţină toată puterea, iar femeii să-i fie îngrădite anumite cariere? Toate aceste argumente au condus mai de mult la o mişcare, cu anvergură mai mare sau mai mică. In Anglia, de exemplu, femeile au triumfat. Li s’au deschis absolut toate porţile. In America la fel. Din startere de bucătărie, americanele au devenit adevăraţi satrapi. Despotismul lor a întrecut orice margini. Turcoaicele lui Mustafa Kemal s’au’eliberat şi ele, sau mai precis au fost eliberate. In U. R. S. S. femeia e egală soţului, tovarăşului ei. In Italia, în Germania, se înrolează toate femeile în fascii sau batalioane, fac exerciţii militare şi învaţă în acelaş timp că cea dintâi datorie a lor e aceia de a fi mame. In sfârşit, toate aceste femei votează. Numai la noi, numai în Franţa şi în celelalte ţări, femeia e privată de acest drept. Poate din cauza caracterului mai tradiţional al nostru, poate că la aceste popoare s’a contopit în chip indisociabil în amintire icoana eternului feminin,cu imagina tingirilor. Este iarăşi posibil ca femeia să nu fi ajuns chiar la maturitate, să mai aibă nei multe lipsuri de împlinit pentru emanciparea şi egalitatea ei. Oricare ar fi adevărul însă, mişcarea feministă se înteţeşte peste tot. Iar în acţiunea lor, impetuoasele prozelite se dovedesc din ce în ce mai necruţătoare. Iată în această privinţă părerea unei feministe franceze, d-na Janine Bouissemoure: In alte ţări femeile votează. O franceză care se cultivă şi se instrueşte tot atât de mult ca şi bărbatul, nu votează. Şi pentru motivul că nu votează, se vede distanţată de celelalte surori ale ei. Are dreptul să se creadă nemulţumită să-şi revendice drepturile. Poate cineva să-i conteste acest drept? Fără îndoială că nu şi e mai mult ca probabil, că în viitoarele alegeri municipale femeile franceze vor vota. Numai că... Numai că lucrurile tărăgănează. Alegerile se vor face şi de data aceasta fără femei. Eroarea celor mai multe feministe constă în faptul că idealul inaccesibil al lor se mărgineşte la buletinul de vot. Visează acest buletin, tot aşa curg visau până mai ieri la... dragoste. Mişcarea feministă îşi trage originile încă din timpul revoluţiei. încă înainte de 1889, câţiva izolaţi au revendicat aceleaşi drepturi pentru femei în ceea ce priveşte activitatea politică. Acest feminism era mai mult aristocrat. Nu se viza atunci decât o parte din elita societăţii. Pe măsura emancipării bărbatului, pe măsura proclamării drepturilor omului, inclusiv se afirmau și drepturile deComUnita de la pag. II-al