Lupta, martie 1935 (Anul 14, nr. 4006-4032)

1935-03-01 / nr. 4006

r ANUL XIV No. 4006 Fost director politic Dec. 1931 — Febr. 1927 Director EMIL D. FAGURE Redacţia şi adiţia: Bucureşti, str. Const. Mille 12 (Sărindar) PAGINI Ai v".:; ■ . A .. A ■ ' f • • 'i'iţţ* • CONST. MILLS TELEFOANE: Direcţia 545-08 | Secretariatul 545-00 | Administraţia 545-04 Au căzut sorţii? Treime lua­tă oare în adevăr atitudinea d-lui dr. Vaida­ Voevod ca un alt „Alea facta est” pe care Sueton îl atribue lui Cesar în momentul când, nesocotind le­gea care poruncea licenţiarea oştilor la trecerea Rubiconu­­lui, generalul roman l’a trecut în capul trupelor. Trecut la d. Vaida Rubico­­nul? Şi urmatu-iau tupele na­­ţional-ţărăniste al căror con­ducător a fost ales pentru Ar­deal ? Nu noi dela „Lupta”, care considerăm acţiunea noastră de ani de zile — dela Federa­ţia Naţională până la descăli­­carea ardelenilor în vechiul regat, fuziunea lor cu ţărăni­ştii şi închiegarea partidului naţion­al-ţărănesc—ca una din cele mai utile şi mai roditoare ale acestui ziar, nu noi ne vom grăbi să credem că ireparabi­lul e comis şi că drumurile s’au despărţit între d. dr. Vai­da şi partidul naţional-ţără­­nesc, încă din momentul retrage­rii ultimului cabinet Vaida — am putea spune că chiar în cursul guvernarea sale şi du­pă atitudinea unora din ami­cii d-sale în problema conver­siunii — s’a dedus că e vorba de o orientare „spre dreapta”, opusă celei a d-lor Maniu şi Mihalache, care, fără a se pre­tinde elemente radicale de s­tânga, înţelegeau să rămână pe terenul realităţilor econo­mice şi politice create de îm­proprietărire şi de votul uni­versal. Intr'însele vedeau a­­ceşti conducători actul de na­ştere şi misiunea istorică a noului partid în desvoltarea nouii Românii. Pe problema proporţionali­tă i­i etnice în industrii, între­prinderi şi profesii liberale, o despărţire între d. dr. Vaida şi partidul al cărui exponent în capul guvernului a fost de trei ori? Dar chiar un adversar de partid, ca d. Gheorghe Brătia­­nu, subliniază, cu înseşi de­claraţiile de la Cluj ale d-lui dr. Vaida, că în problema propor­ţionalit­atei etnice comanda­mentele naţionale rămân ace­leaşi pentru toate partidele şi nu pot fi utilizate de unul îm­potriva celorlalte. Atunci? Atunci nu ne putem închi­pui o despărţire a drumurilor politice între d. Vaida şi parti­dul săi­ pe chestia „numerus clausus”. N’am văzut încă nicăeri o­­rientări în politica de stat, pe o asemenea problemă, care nu poate înlocui o doctrină social­­econom­ică şi naţională. Nu credem nici că interven­ţia d-lui dr. Lupu, al cărui temperament fuges e atât de înrudit cu acela al d-lui dr. Vaida, este altceva decât in­­dicaţiunea că în partidul a­­cesta nou şi viu care e parti­dul naţional-ţărănesc, nu exis­tă temerea că discuţiunea pu­blică a celor mai pasionante probleme poate vătăma inte­resele lui în massele adânci ale naţiunei şi influenţa sa în stat. Un vice-preşedinte al parti­dului ca d. Vaida ia poziţiune în mod public într’o problemă în care n’a găsit o majoritate în sânul comitetului executiv. Celalt vice-preşedinte al parti­dului, d. d­r. Lupu­ răspunde de la Bucureşti declaraţiilor de la Cluj. Lui „numerus clausus” ri­dicat de d. dr. Vaida, d-l dr. Lupu opune întreaga doctrină naţional-economică a ţărănis­mului, însuşită de d. Vaida prin memorabilele cuvinte ro­stite ca încheiere la dezbateri­le asupra alcătuirei noului program pe care partidul său l-a pregătit ratificărei congre­sului general. O opune fiindcă într’însa, în concepţia de stat ţărănesc, de ridicare a vieţii naţionale a satelor, de întărir şi dezvoltare a Cooperaţiei, de schimbare a stării sanitare şi culturale a satelor, partidul a­cesta vede totodată şi rezolva­rea mai sigură şi mai repede a problemei şomajului şi pro­porţionalităţei etnice în pătu­ra intelectuală. Nu selecţiune prin dezrădă­cinare, prin m­igraţiune de la sate la oraşe numai spre a spori numărul proletarilor in­telectuali, ci organizare aşa fel a vieţei de stat în această ţară de ţărani, ca generaţia de mâi­ne să nu se mai sperie ca cea de azi când legile statului îi deschide debuşeuri pentru în­văţători, medici, agronomi, a­genţi comerciali ai Coopera­ţiei, etc. etc., în satele cari al­­cătuesc grânarul de aur al Eu­ropei Centrale şi sud-estice. Şi precum au izbutit, să străbată fără numerus clausus, în con­ducerea universităţilor, a spi­talelor, a oştirei, a Statului tot astfel vor lua în stăpânire conducerea industriilor, între­prinderilor şi a comerţului nu pentru a o scăpa din mâni ci pentru a o păstra definitiv fiindcă vor fi luptat şi o vor fi câştigat nu prin certificate de naştere, ci în aspra luptă care singură selecţionează forţele şi consacră triumfurile trai­nice. Dar declaraţiile de la Cluj şi răspunsul de la Bucureşti ridi­că prea multe şi prea palpi­tante probleme, ca să nu reve­nim asupra lor. EMIL D. FAGURE Bucureştii răspunde Ciujului S-rat Lupu, după d-rul Valda Numerus clausus, sau ţărănism ? — SLUJBE întrebat asupra şomajului în profesiile libere, d. Iorga a a­­mintit că pe când era rector al Universităţii, a pus în toate să­lile de curs câte un afiş cu ur­mătorul cuprins: „Universităţile nu garantează funcţiuni”. Redevine de actualitate vor­ba lui Petrache Carp: „Româ­nul se naşte, bursier, trăeşte funcţionar şi moare pensionar”. De când însă statul e la anan­ghie, a pierdut ori­ce farmec şi viaţa aceasta. DOCTORII Aflând de polemica dr. Vai­da — dr. Lupu, un mizantrop a exclamat:­­ — Se bat doctorii la căpătă-]­iul nostru. Noroc că nu sunt şi chirurgi, că făceau studenţii di­secţie pe pielea noastră! CLAUSUS Intr’o foarte animată discu­ţie, la „Corso”: — Dacă face Vaida partid, nu primeşte pe ori­cine. Decre­tează „numerus clausus”. — Nu­-i aşa. Dacă face partid şi nu vine la putere, face poli­tica uşilor deschise şi atunci ci­ne a intrat pe o uşa, iesă pe cealaltă. Dacă vine la­­ putere, decre­tează „numerus clausus”, fiind­că la slujbe se înscriu toţi şo­merii politici. RIGOLO Creionul actualităţii Dela inimă! — Ce-ţi venit, nene, să te ridici in picioare şi să aplauzi când l’ai văzut pe Titulescu intrând în loje, la teatru? — Ce-mi venit? Păi eu știu! Iac’ așa, dela inimă! Tr,v. Cumulul D. G. G. Mironescu a făcut o lege a cumulului. Bună, frumoasă, straşnică lege, dar nu se aplică! Ca în „Scrisoarea pierdută”! Eri, la Senat, d. C. Du­­mitriu a spus aceste cuvinte înţe­lepte: „Dreptatea socială şi morală cea mai elementară impune ca într’o vreme când salariile sunt modeste şi lipsurile apasă asupra existenţei multor familii, şi când numărul in­telectualilor titraţi cu diplome uni­versi­tare şi de şcoli speciale supe­rioare fără ocupaţii, creşte zilnic, să nu existe privilegiaţi care să pri­mească din bugetele publice mai multe salarii sau retribuţiuni sub difer­ite forme. A cumula mai multe funcţiuni, mai multe însărcinări dotate cu re­muneraţii din munca contribuabilu­lui, este o sfidare aruncată mulţi­­mii doritoare de muncă şi îndrep­tăţită la viaţă”. Desigur că este o sfidare, dar cum prea multă demagogie cu o asemenea chestie nu se poate face, te aşezi ţeapăn in şeaua diverselor „numerus”-uri şi porneşti să răsco­leşti în galop întreaga ţară. Avem pe puţin 20 de mii de cu­mularzi? Avem. Ei, iată posibili­tatea pentru atâţia mii de tineri să-şi facă rost. Nu e vorba, sânt şi cumularzi oameni de ştiinţă de atât de mare valoare, că nu ori­ce băiat de 21 de ani îi poate înlocui. Dar, — ori­cum — nu toţi cumu­larzii sânt genii şi indispensabili! Şi se poate face reală. Dar cine s’o facă in ţara tuturor protecţiilor şi a tuturor intervenţiilor? DESCĂ A./ο• v :4w ■■■. Hori®, Rez Dadae In Alba-Iulia, în cetatea medievală, s’a păstrat turnul în care au fost închişi Horia şi Cloşca; sunt 150 de ani de când au fost traşi pe roată. C­rişan, răpus de schingiuiri s’a sinucis în temniţă... S’a pus în legătură ades mişcarea lui Horia, cu influ­enţa lui Voltaire, a ideilor occidentale. A fost, de fapt, o violentă izbucnire a ţărani­mei româneşti din Ardeal, contra asupritorilor. Românul a răbdat până n a mai putut; el n’a cunoscut poate pe Voltaire, dar a văzut la Deva, la Arad sau oriund­e se ducea, aceiaşi massá, compactă ro­mânească, exploatată de o mână de unguri. Exploatată sângeros, cu gârbaciul şi cu roata de rupt oasele pe ea. S’au plâns românii la drăguţul de împărat, dar ancheta era dată tot ungurilor s’o facă şi aceştia pedepseau pe cei ce se plângeau! Până ce a ajuns cuţitul la os. Şi atunci, a fost o izbucnire formidabilă de ură îndelung refulată contra asupritorului. Represiunea a fost cumplită. Revoluţia lui Horia deschise astfel prăpastia între cele două popoare. Cruzimea, barbaria cu care ungurii au stins mişcarea românească, a lăsat urme adânci, nu numai în a­­mintirea celor două popoare vrăjmaşe de veacuri, — spai­mă la unguri, speranţă la români, — dar a atras şi atenţia între cu lumi civilizate. Iosif al II-lea simte desigur că Occidentul e de partea românilor asupriţi; apar scrisori deschise in chestia româ­nească, chipul celor trei eroi e litografiat şi răspândit în milioane de exemplare, lumea din Apus vede în revolta lui Horia un fapt de antecedenţă al revoluţiei franceze. Ungurii se tem de solidarizarea armată a Moldovenilor şi a altor popoare, cu românii asupriţi din Ardeal. Emblema-medalie cu chi­pul lui Horia, apare ca un sim­bol: Horia, Rex Daciae. Sufleteşte, omenirea civilizată se declara contra crimei milenare săvârşită de Ungaria în Ardeal. Era începutul înfăptuirii întregirii neamului, în gestul Lui Horia, de a-şi scutura jugul de pe umeri... L. T. A Strada Sunt oraşe cu străzi moarte, ora­şe, care deşi foarte populate, au străzi totdeauna pustii. Sunt altele insă,­i,­ care populaţia eră mai mult­­pe stradă d­ecât în casă. Evident ipp anumite străzi, preferate de pu­blic. Aşa sun­t Bucureştii. Strada bucureşteană e totdeauna plină de lume. Cum forfoteau grecii vechi în agon sau romanii în for, tot astfel bucureştenii­ îşi petrec o mare parte a vieţii lor pe­ străzile centrului. Intr’o recentă conferinţă, care fost foarte gustată­ de public, d Dem. Dobrescu, fostul primar al Ca­pitalei, făcea observaţiuni cam în acelaş fel.­­ Când vezi străzile bucureştene spunea d-sa — totdeauna pline de lume, s’ar părea că toată popu­laţia a ieşit în stradă, ca să asiste la un incendiu permanent. In stra­da plină de oameni voioşi şi inteli­genţi, circulă ideile, se propagă sen­­imentele, sclipesc spiritele şi se po­­rtesc declaraţiile galante. Strada ascute inteligenţa, încredinţează su­fletele şi ridică civilizaţia. Oamenii cari ies în stradă, arată că simt plă­cerea ca să se vadă şi să se simtă in comun, că sunt sociabili şi comuni­­cativi şi că au ceva de spus,­­ că au ceva de simţit De aceea, în viaţa oraşelor, o stradă goală, arată un suflet gol. Să dăm deci Capitalei, care are retenţia să ajungă­ în viitor o m­a­­i metropolă, să­­ dăm străzi largi, bine aerisite­ şi frumoa­se, pentru ca acest decor să influenţeze în bine şi sufletul unei populaţiuni atât de pasionată de plimbare. Străzile curbe să rămână ale tre­cutului. Sa deschidem bule va Ale argi, să lărgim Calea Victoriei. D. Dobrescu avea deasemeni un lan interesant şi anume, de a face din piaţa Universităţii un „Corso”, ce să se substitue căii Victoriei, în ce priveşte aglomeraţia.. Dar nu cumva oare această inte­­gentă şi galantă populaţie bucu­­eşteană, iubeşte calea Victoriei, tocmai pentru ca e strâmtă şi circu­laţia se face pe înghesuite? In acea­stă înghesuială se poate strecura u­­şor o şoaptă la urechea unei femei ,şi chiar un gest mai îndrăzneţ. Bu­cureşteanul adoră femeile frumoase elegante. Dovadă că apreciază şi plăteşte luxul femeilor bucureştene eleganţa, lor, care este recunos­cută în toată lumea. D. Dobrescu vroia chiar să facă din strada Lipscani o arteră a eleganţei femenine, transformând-o în stradă de arcade, într’un fel de vast pasaj acoperit cu sticlă, în care femeile superbe ale Bucureştiului, să se a­­fle ca nişte flori de lux într’o seră... AL. BOGDAN w Nu-i di a-ti face by® s­o si fii brid­g, tre­st! -GUIZOT Scrisorile împăratului Frarafa e fericită csa pratuit h­atra — cu mari sa­crificii băneşti — ira pasesinsnea a trei sute des scri­­sifiri aile lui Napoleon I, adresate împărătesei Ma­ria Luiza, între anii I3SCM814 şi care sunt de o co­vârşitoare importanţă istorică. Scrisorii© acestea vor apare în volum traduse în mai multe limfei. Portretul de mai sus — tenul din cele mai reu­şite — reprezintă pe Maria Luiza, cea de a doua soţie a marelui împărat. Un u­nivers în miniatură — nouaB­ ~­ Ce va fi expoziţia universală din 1937 a Parisului O vizită anticipată Abia au fost înfăţişate în linii generale condiţiunile în cari va fi organizată în 1937 expoziţia universală din Paris şi d. Jean Botrot îşi permite să facă de pe acum o vizită monumentalei ma­nifestări de artă al cărui proect abia îl descifrează actualmente organizatorii ei. Dacă veţi o­­biecta că expoziţia nu există în­că, eminentul ziarist francez răs­punde: „Ba da! Şi afirm că am şi văzut-o”. De altfel Jean Botrot o şi de­scrie în „Le Juurnal”. In caz că veţi găsi unele lipsuri în indica­­ţiunile pe cari le dă, imaginaţia dv. singură va complecta restul. Sosim prin piaţa Trocadero. Aci se află „Marele semnal”. Nu­mele e într’adevăr seducător, deşi nu se ştie încă ce va în­semna pe viitor. Proectul se a­­flă acum la... concurs. La fel şi proiectul Trocadero, întrebarea se pune dacă se va camufla sau nu acest rest al Expoziţiei din 1878. Chestiunea este încă pendinte, ca şi polemica angajată în acea­stă privinţă. Ceea ce e sigur e că marea sală a Trocader-ului cu totul transformată, va oferi im cadru incomparabil pentru re­­cepţiuni, congrese, reprezenta­ţii de gală. Ea va juca acelaş rol ca şi Marele Palat, cu ocazia opoziţiei artelor decorative. Iată acum primele clădiri. Ele se întind până la malul drept al Senei, înconjurate de verdeaţă, fac impresia a fi încadrate în­tr’o vastă grădină. Atenţiune însă! Ori­câtă influenţă ar fi pu­tut avea asupra dv. tendinţele arhitecturale ale ultimilor ani, în care se manifesta de altfel o reacţiune fericită în contra gus­tului prost, nu trebue să vi le în­chipuiţi prea albe, nici prea uni­forme, nici prea goale, nici prea rectilinii. Paul Léon preconizea­ză culoarea, multe culori. El ce­re curbe, graţie, ornamentaţie. Astfel s’ar putea fixa de pe acum fizionomia unei arte mo­derne abia ieşită din epoca re­voluţionară. Toate pavilioanele cuprinse între Trocadero şi avenue Fer­dinand I de Roumanie, adăpos­tesc de pe acum trei mari sec­ţiuni: Expresiunea gândirii; Chestiuni sociale; Formaţiunea artistică şi technică. Prima este dedicată gloriei ştiinţei, litera­turii, teatrului, muzicei, cinema­tografului, dansului. „Clou-ul” îl va forma poate „Palatul in­­venţiunilor”, unde publicul, ridi­când ochii, va fi mişcat contem­plând un „planetar”, plin de ste­le, cum există numai în câteva muzee străine. A doua secţiune familiarizea­ză pe vizitator cu gravele pro­bleme ale higienei, ale securită­ţei, ale cooperaţiei, asistenţei, mutualităţii, organizării muncii intelectuale şi manuale. In cea de a treia secţiune, pu­blicul va găsi imaginea sau mai bine zis nenumăratele imagini ale învăţământului modern, din toate ramurile şi la toate gra­dele. Este indispensabil însă ca toa­tă aceasta să fie mai bine decât un simplu şir de decoruri şi de accesorii, să nu devie un mu­zeu, ci o expoziţie vie. E marea concepţie a d-lui Paul Léon. Această viabilitate care tre­bue să fie una din principalele a­­tracţii ale Expoziţiei din 1937, va însufleţi fără îndoială secţiu­nile consacrate architecturii şi urbanismului. Expozanţii, bine­înţeles, nu vor putea multiplica la infinit edificiile de biserici, primării, şcoli, magazine, uzine. In cele mai multe cazuri va trebui să se recurgă la machete. Nu se poa­te concepe ca să se clădească în mijlocul Expoziţiei, o cetăţuie muncitorească model, de mări­me naturală. Totuş­i, Paul Léon ne promite perspectiva unor pro­menade plăcute în secţiunea construcţiilor rurale. Ea se va întinde din la rue Le Notre pâ­nă în piaţa Varşoviei. Vom con­templa acolo, pare-se, peisajul de ţară, sub, aspectul lui cel, mai modern. Păcat, însă că odată cu fermă, nu vom putea vedea trăind oa­menii ei cu vitele şi cu atmos­fera lor de toate zilele! Şi a­­ceastă dorinţă va fi satisfăcută însă.. Toţi participanţii au cerut ca operele lor, în loc să fie în drep­(Continurare în pag. II-a) Cîtîţi în pagina 6 : Interview cu d. C. Xeni Fostul ministru despre „numerus clausus ” Eioc la vot femeilor „Declaraţia de drepturi“ a sexului slab Femeile şi-au avut dealungul secolelor clasicismul lor. Bine­înţeles diferit de la un veac la altul. Virtuozitatea culinară de exemplu, a distins-o de la înce­put. Au urmat apoi diversele fa­ze caracterizate mai ales prin însuşirile de seducţie a bărba­tului, a stăpânului. Şi aceste în­suşiri au diferit. Au fost epoci de adevărat freamăt sexual, când hotarul mijloacelor de se­ducţie abia se poate stabili în mod aproximativ. In orice caz femeia s’a desăvârşit abia în e­­poca noastră. Veacul nostru poate fi numit pe drept cuvânt, veacul deplinei splendori a ra­finamentelor femeii. Dacă fe­­meea patriarhală şi-ar putea ve­dea acum descendentele, ar a­­vea deplina satisfacţie modul şi cum i s’a răsplătit răbdarea truda. Concomitent însă cu rafina­mentul însuşirilor de seducţie, au evoluat şi celelalte însuşiri ale femeii. Ele i-au permis să se in­troducă aproape în toate ra­murile de activitate universală. La început candidate la bacalau­reat, apoi candidate la Universi­tate, fata­le, în posesia­­aceloraşi diplome ca şi bărbaţii, meşteşu­­gare tot atât de bune ca­ şi ei,­ lucrând cot la cot în ateliere, în fabrici, în laboratoare. Atunci — se întreabă sexul frumos­­— de ce nu avem ace­leaşi drepturi ca şi bărbaţii? De ce această inferioritate? De ce bărbaţii să deţină toată puterea, iar femeii să-i fie îngrădite anu­mite cariere? Toate aceste argumente au condus mai de mult la o mişca­re, cu anvergură mai mare sau mai mică. In Anglia, de exemplu, femei­le au triumfat. Li s’au deschis absolut toate porţile. In America la fel. Din startere de bucătărie, americanele au de­venit adevăraţi satrapi. Despo­tismul lor a întrecut orice mar­gini. Turcoaicele lui Mustafa Ke­­mal s’au’eliberat şi ele, sau mai precis au fost eliberate. In U. R. S. S. femeia e egală soţului, to­varăşului ei. In Italia, în Ger­mania, se înrolează toate femei­le în fascii sau batalioane, fac exerciţii militare şi învaţă în a­celaş timp că cea dintâi datorie a lor e aceia de a fi mame. In sfârşit, toate aceste femei votează. Numai la noi, numai în Franţa şi în celelalte ţări, fe­meia e privată de acest drept. Poate din cauza caracterului mai tradiţional al nostru, poate că la aceste popoare s’a conto­pit în chip indisociabil în amin­tire icoana eternului feminin,­cu imagina tingirilor. Este iarăşi posibil­ ca femeia să nu fi ajuns chiar la maturitate, să mai ai­bă ne­i multe lipsuri de împlinit pentru emanciparea şi egalita­tea ei. Oricare ar fi adevărul însă, mişcarea feministă se înteţeşte peste tot. Iar în acţiunea lor, impetuoasele prozelite se dove­desc din ce în ce mai necruţă­toare. Iată în această privinţă părerea unei feministe franceze, d-na Janine Bouissemoure: In alte ţări femeile votează. O franceză care se cultivă şi se instrueşte tot atât de mult ca şi bărbatul, nu votează. Şi pentru motivul că nu votează, se vede distanţată de celelalte surori ale ei. Are dreptul să se creadă ne­mulţumită să-şi revendice drep­turile. Poate cineva să-i contes­te acest drept? Fără îndoială că nu şi e mai mult ca probabil, că în viitoarele alegeri munici­pale femeile franceze vor vota. Numai că... Numai că lucrurile tărăgănea­ză. Alegerile se vor face şi de data aceasta fără femei. Eroarea celor mai multe fe­ministe constă în faptul că idea­lul inaccesibil al lor se mărgine­şte la buletinul de vot. Visează acest buletin, tot aşa curg vi­sau până mai ieri la... dragoste. Mişcarea feministă îşi trage originile încă din timpul revo­luţiei. încă înainte de 1889, câ­ţiva izolaţi au revendicat ace­leaşi drepturi pentru femei în ceea ce priveşte activitatea poli­tică. Acest feminism era mai mult aristocrat. Nu se viza a­­tunci decât o parte din elita so­cietăţii. Pe­ măsura emancipării bărbatului, pe măsura procla­mării drepturilor omului, inclu­siv se afirmau și drepturile de­­ComUnita de la pag. II-al

Next