Lupta, iunie 1935 (Anul 14, nr. 4080-4103)

1935-06-01 / nr. 4080

V V ANUL XIV No. 4080 CONST. IV­ÎLLE Fost director politic Dec. 1921 — Febr. 1927 Director EMIL D. FAGUSE Redacţia şi adiţia: Bucureşti, str. Gonst. Miile 12 (Sărindar) PAGINI TELEFOANE: Direcţia 343-08 + Secretariatul 343-00 ^ Administraţia 343-04 C. Sâmbăta 2 1 Iunie 1835 Anumite gânduri sânt adevărate rugăciuni. Sânt elifie in cari, ori care ar fi atitudinea noastră, su­fletul stă îngenuchiatr^ VICTOR HUGO Situaţia generală economică este gravă Se impune neapărat o acţiune ener­gică, fără devieri de la o zi la alta De trei zile membrii guver­nului sunt mobilizaţi pe loc pentru discutarea situaţiei e­­conomice în legătură cu regi­mul de import-export. De trei zile reprezentanţii Băncii Naţionale expun punc­tul de vedere al institutului de emisiune, în privinţa utili­zării devizelor rezultate din export. Discuţiunile nu au dus şi nu vor putea duce la nici un re­­­zultat practic, pentru că punc­tul de vedere al d-lui I. Mano­­lescu-Strunga, ministrul de industrie şi comerţ, este dia­metral opus de cel al conducăto­rilor Băncii Naţionale cărora s-a raliat d. Victor Antonescu, ministrul de finanţe. Singurele rezultate care se constată din cauza lipsei unui regim fix al importului şi ex­­potului românesc, este golul bugetar cauzat în încasările vamale din ultimele luni şi de la capitolul cifrei de afaceri şi a taxelor de consumaţie şi o ur­care excesivă, aproape, insu­portabilă a costului vieţii. Guvernul a privit până a­­cum neputincios dezastrul. Nici primul ministru, care a ascultat până acum ambele tabere expunându-şi punctul de vedere,­­ n­u a­ reuşit să im­pună d-lui Manolescu­ Strunga să primească sugestiile Băn­cii Naţionale, sau Băncii Na­ţionale să primească propu­nerile d-lui Strunga. Situaţia nu mai poate însă continua fără­ grave repercu­siuni şi asupra echilibrului bugetar şi asupra industriei naţionale, lipsită de materia primă, şi asupra comerţului şi, mai ales, asupra cetăţenilor cari văd şi suferă urmările discuţiunilor teoretice, mersul continuu ascendent al cursu­lui vieţii. Ce vrea Banca Naţională? Institutul de emisiune vrea să aibă, în viitor, ca şi în trecut, monopolul comerţului de de­vize. Banca Naţională să fie regulatorul pieţii şi al plăţilor în valută forte printr’un re­gim care a mai existat şi în trecut. Pentru stimularea exportu­lui Banca Naţională, propune un sistem de prime valutare care să se acorde pentru anu­mite feluri de produse naţio­nale şi pentru anumite ţări. Cu alte cuvinte, prima să fie un stimulent pentru exporta­tori ca ei să găsească debu­­şeuri noui pentru bogăţiile naţionale în ţările în care a­­ceste bogăţii nu au pieţele la dispoziţie. Controlul utilizării valute­lor (primele s’ar acorda evi­dent, în lei) ar rămâne, în a­­cest sistem, la Banca Naţio­nală care, mâine, dispunând de devize, va putea asigura plata cuponului în străinăta­te; achitarea importului efec­tuat, prin contingentare, pe bază de autorizaţii ca şi în tre­cut, şi plata eşalonată a arie­ratelor cari, astăzi, apasă greu asupra comerţului şi industriei naţionale. Strunga? Este mai greu de precizat pentru că părerea noastră este că d-sa nu are o linie precisă de conduită. D. Manolescu-Strunga, ju­decând după sistemul de a­­probări date până acum, este partizanul compensaţiilor fără control. Să se exporte cât mai mult — spune d-sa — şi exportatorii să aibă dreptul, în schimbul operaţiunii efectua­te, să aducă orice fel de măr­furi ar dori, indiferent dacă ele sunt materii prime pentru industriile naţionale, sau semi­fabricate sau fabricate mai mult sau mai puţin de lux. Mai vrea d. Manolescu- Strunga ca, în afară de cota de devize la care Banca Naţi­onală are dreptul după siste­mul preconizat de d-s­a, co­merţul de devize să fie liber. Orice exportator să negocieze pe piaţă cum va voi devizele obţinute din export pentrucă numai astfel, într’un regim de perfectă libertate, s’ar stimu­la la maximum exportul ro­mânesc. D. Manolescu-Strunga a res­pins hotărît sistemul prime­lor valutare preconizat de re­prezentanţii Băncii Naţionale. Şi mai vrea ceva d. I. Ma­­nolescu-Strunga. D-sa doreşte să plătească toate arieratele cu mărfuri româneşti fără eşa­lonarea pe care ar primi-o toţi creditorii industriei şi comer­ţului naţional, în faţa imposi­bilităţii de plată în care ne a­­flăm. Nu se poate ajunge şi cu ce- ---------------- — I­­m ---------------­ # Ce vrea Vl . Manolescu­ (Continuare în pag. II-a) PRELUNGIRE lv­indu-se destule dificultăţi şi neînţelegeri în ce priveşte rati­ficarea acordului comercial cu Germania, ministrul ele Comerţ nu l-a prezentat Consiliului de miniştri. Totuşi şeful delegaţiei germa­ne n’a considerat elegant să dea tot timpul necesar ca această chestie să poată fi pusă la punct -j­ ci şi-a prelungit şederea în Bucureşti, unde şade şi aş­teaptă.­­ E şi acesta un sistem de diplo­maţie... comercială! PREA TÂRZIU Ministrul de Finanţe francez şi-a dat demisia în momentul când s-a văzut că proectul fi­nanciar de depline puteri va fi respins de Cameră. Nu se justifică totdeauna pro­verbul francez, mai bine mai târziu decât niciodată. Era mai bine mai de­vreme. LEII BLOCAŢI Capitalul german de lei blo­caţi în România s’a pus in miş­care spre a-l valorifica in ţară. Cel italian, de-asemenea. O să ajungem acolo că numai românii o să-şi ţie leii blocaţi în seef-uri — până se vor devalo­riza ! RIGOLO Creionul actualităţii Strategie HITLER. — Pe dinic arezi să pu­tem pătrunde în România? SCHACHT. — Prin masivul Exter­nelor nu se poate, căci e grozav de întărit şi de păzit. Singurul punct slab şi fără apărare e Valea Comer­ţului, zisă şi Codrul lui Strunga! HITLER. — Atunci, înainte! Căsătoriile mixte Un ziar „Numeris-clauzist” & „Valahist” se arată extrem de alar­mat de faptul că la Timișoara, in cursul lunii Aprilie, din 75 de căsă­torii, 31 au fost mixte. Noi, deocamdată, n'avem încă o lege, ca în Germania hitleristă, prin care căsătoriile mixte să fie inter­zise. Până să vie o asemenea lege, fie­care locuitor al ţării e încă stă­pân pe sufletul şi pe mădularele lui şi le plasează unde-i place sau unde îi convine mai bine. Slavă Domnului, în poporul nostru căsătorii mixte au fost cu miile, cu sutele de mii. Avem dealungul Du­nării populaţii întregi ieşite din că­sătorii încheiate între români şi bulgari; avem în regiunea Galaţi­lor, Brăilei şi Constanţei căsătorii mixte greco-române, armeano-ro­­mâne, cu miile; avem în alte oraşe căsătorii româno-evree destul de numeroase şi nu s’a prăpădit na­ţiunea română de pe urma lor. N’am avut la oraşe, pe vremea domniei fanarioţilor, aproape numa’ căsătorii mixte şi majoritatea cla­sei noastre conducătoare, a cărtu­rarilor şi scriitorilor, a clericilor n’a fost ea rezultanta acestor încru­­cişeri cari au dat o elită strălucita ca inteligenţă, cultură şi vioiciune de spirit? Dar, zice confratele nostru „va­lahist”: „Multiplicând acest număr de douăsprezece ori pe an în toate o­raşele din Ardeal, Banat, Bucovina, Basarabia şi chiar în vechiul regat, vom avea o imagine fidelă a inva­ziei străinilor la adăpostul legilor româneşti”. Aşa­dar, pentru că într’o lună am avut, la Timişoara — oraş prin ex­celenţă pestriţ ca populaţie, 31 de căsătorii mixte trebue musai să avem, la fel, şi la Tg. Jiu, Târgo­­vişte sau Buzău? Dar sunt oraşe la noi în cari toată populaţia minori­tară nu e de 31 de suflete! Dar a cere seriozitate şi bunăcre­­dinţă celor cari manevrează astfel de „statistici”, înseamnă a-i împin­ge la sinucidere! Să renunţăm, deci! DESCĂ Ofensiva Germaniei in bazinul dunărean Nu e greu de identificat ofensiva Germaniei în basinul dunărean. Greşala Italiei de a începe pregătirea conferinţei propu­se la Stresa pentru garantarea independenţei Austriei şi în­ţelegerea economică în basinul dunărean printr’o confe­rinţă italo-austro-ungară la Veneţia, nu a contribuit cu pu­ţin la întârzierea conferinţei dela Roma şi la încurajarea Germaniei de a declanşa o nouă ofensivă în Austria şi în acelaş timp, de astă-dată, în toate statele dunărene. După ce Ungaria s’a aşezat la Veneţia în jurul aceleiaş mese cu Italia şi Austria, ea a făcut a doua zi mari demon­­traţiuni în jurul vizitelor la Buda-Pesta a mareşalului Ma­ckensen şi a generalului Goering. Acesta din urmă a trecut dela Buda-Festa Ia Sofia şi în­trucât Belgradul a evitat vizita sa, s’a fixat la Bubrovnik, pe coasta dalmată, de unde a răspândit ştirea că s’ar putea să meargă şi la Bucureşti. Nu noi putem şti dacă a făcut sondagii in acest sens. Ceeace ştim însă este că, pe când acest locotenent al can­celarului german executa ofensiva sa politică în basmnul du­nărean, la Bucureşti o delegaţie germană desfăşura ofensi­va ei „economică”, cu repercusiuni politice şi externe şi in­terne. In­ acelaş timp, presa noastră naţionalistă de dreapta, destul de sugestionată, la început, de nazismul german, este nevoită să constate acum că acesta a deslănţuit asupra României, o acţiune de propagandă prin corupţie, asupra căreia atrage atenţia guvernului. E bine că se dezleagă ochii unora şi că uneltirile acestea cari pot avea grele consecinţe, încep să fie văzute la fel de toţi românii. E cea dintâi datorie spre a se putea opune o rezistenţă conştientă şi unitară. Germania va constata încă odată că a făcut o mare greşală de psichologie când şi-a închipuit că jocul poli­tic de-a „fronturile” interne, va sparge frontul naţional li­nic al conştiinţei româneşti. L. T. A. Să nu exagerăm... v- . Asistăm de­ câtva timp la un f­el de poliţism linguistic; sunt câţiva oameni, foarte de treabă în fond, cari, cum te prind cu un neologism, te denunţă prin gazete că nai sim­ţul limbii româneşti, că eşti un stri­cător de grai şi că vina ta este pira­midală. Trebue să se facă însă o distinc­­ţiune: evident, nu toate acele fran­­ţuzisme, ca potaj de fasole sau rab­­dăşambru, pot fi primite în limba literară. Dar nici nu putem elimina toate neologismele. Din potrivă, tot ce îmbogăţeşte limba cu expresii noui pentru nuanţe noui, trebue pri­mit. Orice cuvânt nou care s’a des­părţit semantic — ca înţeles, cât de puţin de sinonimul său mai vechi, trebue acceptat, fiindcă îmbogăţeşte limba. Şi de obicei, aceasta este soarta neologismelor de mult şi des întrebuinţate; ele termină prin a exprima o nuanţă nouă a aceleiaşi noţiuni. Şi astfel, limba literară îl asimilează, fiindcă-i este trebuitor unei exprimări mai nuanţate. Neologismele au şi ele rostul lor; unele sunt mai sugestive, în com­­plexul unei fraze literare, mai evo­cative, mai muzicale... In fine, limba nu este ceva mort, ceva care se­­poate fixa pentru tot­deauna într’un anumit tipar, aşa cum o grăim azi, de pildă. Limba e vie, evoluează neîncetat, e mereu în devenire. E îndrăzneţ lucru, să te proclami dictator al limbii, şi să dai sentin­ţa: de azi, acestea vreau să fie cu­­vintele limbii noastre, şi nu altele. Mereu în transformare, mereu a­­finându-se, îmbogăţindu-se, limba literară nu te ascultă. Ea îşi asimi­lează, ca orice organism viu, ele­mentele noui de care are nevoe, primeşte altoiuri streine, tinde să poată exprima gânduri din ce în ce mai fine. Această evoluţie e necesară şi nu trebue — nu poate fi de altfel,­­ o­­prită prin mijloace artificiale. Lim­ba literară are grijă singură să eli­mine elementele scrâşnitoare, ce nu i se pot încorpora în mod firesc. Pentru aceasta, avem nevoe de scrii­tori cari să aibă geniul limbii româ­neşti, nu de o poliţie stilistică. AL. BOGDAN gy Şeful armatei polone In locul mareşalului Pilsudsky, a fost numit inspector general al armatei poloneze — deci, şe­ful ei — generalul Ryds-Smigly, unul din colabo­ratorii militari cei mai apropiaţi ai mareşalului. GENERALUL RYDS-SMIGLY Gangsterii şi-au făcut reapariţia în Statele­ Unite Cum a fost răpit micul George Weyerhauser.- Goana poliţiei după bandiţi.-O mamă disperată.-Răpitorii cer 200.000 dolari Răpirea micului George ,Weyerhauser, fiul milionaru­lui Weyerhauser din Taco­ma a stârnit o vie emoţie în Statele Unite. După cum au anunţat tele­gramele, copilul, în vârstă de 9 ani a fost răpit de bandiţi Sâmbătă dimineaţa pe când se înapoia,dela şcoală. Trimişii speciali ai ziarelor engleze dau următoarele amă­nunte asupra împrejurărilor în, care s’a produs această ră­pire care aminteşte de faimoa­sa dispariţie a copilului avia­torului Lindbergh. DE LA ŞCOALĂ SPRE CASĂ Micul George a plecat de la şcoală împreună cu doi colegi cari l-au însoţit până la ca­sele lor. Sora lui George îl aştepta la o mică distanţă de casa unuia din colegi. Pentru a ajunge la automobilul în care-l aştepta sora sa, micul George a trecut pe o alee străjuită de ambele părţi de copaci deşi. Se crede că bandiţii l-au aşteptat pe George Weyerhauser pe acea­stă alee şi l-au răpit. De abea 6 ore după dispari­ţia copilului, părinţii au pri­mit o scrisoare din partea ban­diţilor, prin care li se cereau 200 mii dolari pentru restitui­rea copilului. Scrisoarea a sosit la locuin­ţa familiei Weyerhauser în­tr’un­ plic care purta adresa scrisă chiar de micul George. Scrisoarea a fost scrisă la maşină pe hârtie foarte fină şi poartă semnătura „The E­­goist” (Egoistul). CE CER BANDIŢII Deşi părinţii nu au comuni­cat nici poliţiei nici presei tex­tul integral al mesajului ban­diţilor pentru a nu provoca mânia acestora, ziariştii au putut totuşi afla că scrisoarea începe cu următoarele cuvin­­­­te: „ Nu vrem să facem nimă­nui nici un rău” pentru a cere apoi ca cel mai târziu în ter­men­ de 5 zile să i se plătească o sumă de 200.000 dolari drept preţ de răscumpărare a copi­lului. Scrisoarea încheie cu ame­ninţarea că în cazul când­­s’ar cere ajutorul poliţiei, copilul va fi măcelărit. îndată după primirea scri­­soarei a fost arborat pe a­­coperişul castelului familiei Weyerhauser, situat pe o co­lină o imensă pânză albă care era vizibilă pe o întindere de mai multe mile. Acesta este semnul propus de bandiţi prin scrisoare, în cazul când fami­lia s’ar hotăra să plătească su­ma pretinsă de răpitorii mi­cului George. GOANA DUPĂ RĂPITORI Echipa specială a forţelor poliţieneşti federale, denumi­tă „G.­men” şi organizată a­(Continuare în pag. II-a) Micul George Weyerhaeuser Citiţi în pag. B: Un guvern de largă uniune pentru apărarea francului francez (Continuuare în pag. II-a) De vorbă cu prinţul afişului — O artă murală veşnic nouă şi de efect Nu s'ar putea desprinde un prea mare număr de pagini asu­pra vieţii acelui „prinţ al afişu­lui”, Capiello, care se bucură de o unanimă admiraţie în rândurile artiştilor parizieni. Existenţa acestui virtuos al caricaturei a curs potolită ca apele Se­nei, pe ale cărei ţărmuri copilul umil de altădată a fost pătruns de vibraţiile artei relevată cu dia­bolică perseverenţă dealungul vieţii lui de magică inspiraţie. In ultimul număr al revistei „Can­dide” Charles Kunstter publică acest interview cu maestrul sem­nelor grafice şi plastice. Pereţii atelierului sunt acope­riţi în întregime de planuri în care nu şti ce să admiri mai în­tâi: gradaţia liniilor sau echili­brarea subiectului. ■ Dansatoare în costume din „O­­mie şi una de nopţi”, viziuni inspirate dintr’o divină dragoste pentru afiş, eclip­sând preocuparea tonurilor, a densităţii şi­ a compoziţiei. Sunt cartoanele cari vor întru­ni mâine o mare friză, destinate unui bar pe care Capiello urmea­ză a-l decora. — M’am născut la Livornie, îmi spune el, şi dela vârsta de ze­­ce ani am început să desenez şi să pictez. Am venit la Paris în 1897. Am vrut să stau aci numai o singură lună şi am rămas pen­tru totdeauna. Aproape imediat după ce am sosit la Paris, m-am întâlnit în­tâmplător pe bulevard cu Pucci­ni. Am asistat împreună la o re­prezentaţie a „Boemei”, la Ope­ra Comică. Eram nedespărţiţi. Cu prilejul sucesului operii sale, am fă­cut un­ desen, care a apă­rut în revista „Le Rire”. Arséne Alexandre, pe atunci director, m’a încurajat. A urmat apoi întreaga serie de caricaturi: Bejane, Sarah Bernhardt şi Yvette Guilbert... Şi Jeanne Granier... — Ați colaborat câţiva ani însă la „Le Journal”, „Gaulois”, „Fi­garo” şi alte ziare. — Până în 1904. — In anul în care v’aţi consa­crat afişului. — Măturisesc că această artă murală m’a sedus. Nimic mai pa­sionant pentru mine, decât cău­tarea unei forme veşnic nouă, care să producă totdeauna un e­­fect.­­ Am vorbit apoi despre per­soanele pe cari le-a cunoscut şi a căror caricatură a executat-o. Cei mai nemulţumiţi de săgeţile caricaturii, erau mai curând băr­baţii decât femeile. — Intr’o zi, îmi spune maes­trul Cappierlo, Calmette, directo­rul lui „Figaro”, m’a rugat să mo­dific un desen pe care i-1 dădu­sem ui aceeași dimineața.­Dese­nul reprezenta pe Emmanuel A­­réne și Capus, asistând la o re-­ petiție de la teatrul Renaissance. Cei doi scriitori nu erau tocmai flatați... — Dar Sarah Bernhardt, a că­rei caricatură a­i executat-o de atâtea ori? — A acceptat cu bună voință orice fel de desen până într-o zi... Era, pare-mi-se, prin 1900. Ju­les Mures mi-a propus să plec în turneu cu marea artistă în Ame­rica. „Tu ai să ilustrezi articolele pentru „Figaro”. Sara11 ne-a invitat la dejun. Ne-a primit în marele ei salon din bulevardul Pererse, aranjat cu atâta graţie şi cu acel gust seducător care o caracteriza. — Foarte frumos ultimul d-tale desen, mi-a spus ea. Dar vezi... eu nu sunt atât de forte cum m-ai schiţat acolo. Spunându-mi toa­te acestea a luat aceiași atitudi­ne din desenul meu. Nenorocirea a făcut ca în „Francesca da Rimini”, să-mi vie ideia s’o reprezint privind-o din spate cu braţul petrecut în jurul gâtului. Deşi n’am avut nici un fel de intenţie maliţioasă, Sarah a so­cotit desenul drept lipsit de res­pect şi nu mi-a iertat-o niciodată. In timpul dejunului, am admi­rat îndelung o mare compoziție așezată în sufragerie. Reprezen­ta doi ogari ridicând boturile lor către o masă încărcată cu fructe. Doamna Capiello mi-a povestit că unul din ogari îl primiseră în dar de la D’Anunzio.­­— Intr’o zi în care avusese loc o cursă de ogari la Saint- Cloud, D’Annuzio ne-a dăruit a­­cest câine. „Narissa’ era fru­mos şi graţios ca un ara­besc de agate... D’Annunzio iu­bea câinii cu o dragoste de ma­mă. Venea de multe ori prin sur­prindere în timpul mesei, să va­dă cum îi merge Narissei. Dacă supa era bună, dacă era destul de caldă. Nu cumva să fie rece. Câte scrisori nu primeam în ca­re ne făcea cele mai minuţioase recomandaţii cu privire la sănă­tatea Narissei. —­ Ştii că am câştigat, fără să mă gândesc, marele premiu al Parisului. Bine­înţeles la cursele de cai. Sunt doi ani de atunci. Surpriza cea mare a fost că, a doua zi, am primit o cutie cu ciocolată însoţită de o bucată de carton pe care scria: „Adânc re­cunoscătoare!”. Dedesupt sem­nau cinci nume de femei. Am a­­flat mai târziu că era vorba de cinci tinere lucrătoare de la o oarecare casă de croitorie. Ju­caseră pe „Cappiello”. Şi ,,Ca­­rpiello” câştigând cursa. te­adu­

Next