Lupta, septembrie 1935 (Anul 14, nr. 4157-4181)
1935-09-01 / nr. 4157
■TC»* --------CONST. MILLE Past director politie Det. 1921 — Febr. 1927 Director EMIL D. FAGURE Redacţia şi ad-tia: Imraftstr. Const. Mille 12 (Sărindar) PACINI TELEFOANE: Direcția «143*08 ^ Secretariatul 343*00 ^ Administrația 343*04 MC.MTyjiHflica 1 Septembrie tváo . “ O exi^1)fanţcs veche a dovedit că exemplul pSecat de sus ca* hoard 'fgptoarce clasele și duce cu eT byilite sau râul. ^ A. GRUN Balanţa comercială e activă? Problemele economice şi comerciale, ca şi cele valutare, apasă aşa de greu viaţa de stat şi economia naţionala încât trebue o doză de politicianism acut ca să jonglăm cu ele în împrejurările de azi. Vămile au publicat zilele acestea cifrele statistice privitoare la comerţul exterior pe semestrul Ianuarie-Iunie 1935 şi chiar cele pe Iulie. Din ele ar rezulta că am avut pe primele şase luni ale anului în curs un import de 5 miliarde 908 milioane lei şi un export de 7 miliarde 988 de milioane, — adică un activ de 2 miliarde 80 de milioane în prima jumătate a anului. Iar pe iulie activul se menţine în proporţia de 1 miliard 330 de milioane la export şi 726 de milioane la import. Oficiosul guvernului crede a şti că cifra comerţului nostru creşte şi semnalează că în chiar ultima şedinţă a delegaţiei economice a guvernului s’a examinat vânzarea a 3000 vagoane de grâu în Grecia, cu obligaţia pentru exportatori de a depune 60 la sută din devize. Concluziile ar fi pripite — mai ales dacă le-am generaliza. Dar, dacă cifrele direcţiunei vămilor sunt definitive şi reale, evident că sunt îmbucurătoare. Natural însă că pierd mult din valoarea lor concludentă prin faptul că exportul produselor noastre se face în mare parte spre ţările cu valută slabă. Aşa se m şi explică de ce, deşi balanţa comercială începe să devie activă, întâmpinăm totuşi mari dificultăţi în operarea transferului datoriilor externe D. Victor Rădulescu, care a ţinut la Paris limbagiul cifrelor şi al realităţilor, pare a fi convins pe conducătorii guvernului francez nu numai de probitatea intenţiunilor în ce priveşte ţinerea angajamentelor externe ale statului român, ci şi de justeţa argumentului că atâta vreme cât România nu va fi ajutată să plătească şi în produse româneşti, sporindu-se exportul ei peste cotele contingentate, atâta vreme va fi nedrept a i se imputa neputinţa la care o condamnă starea de fapt. Pe când însă guvernul francez nu poate nici ascunde, nici ignora evidenţa acestei stări de fapt, creditorii străini — sau cel puţin o parte din ei — continuă a rămâne surzi la aceste explicaţiuni. Finanţa internaţională continuă a respinge explicaţiunile, întrucât tradiţia ei este că bun platnic e cel ce plăteşte la scadenţă. Or, ultimii zece ani au dovedit, pe Continent ca şi peste Ocean, că preceptul acesta e lipsit şi de dreptate şi de un spirit financiar corespunzător realităţilor economice şi comerciale de azi. Ceea ce e mai curios şi paradoxal este faptul că guvernele străine, chiar după ce au înţeles perfect şi admis explicaţiunile statului nostru, pe de-o parte nu pot exercita persuasiunea lor asupra creditorilor străini, iar pe de altă parte, de îndată ce încearcă a căuta mijloacele spre a spori cotele, de contingentare la import, se izbesc de diferitele categorii de producători cari reclamă continua urcare a preţului produselor şi deci restricţiuni la import. Şi dacă ar fi numai pretenţiile rezonabile ale producătorilor. Dar sunt şi supralicitările politice ale demagogiei care îngreuiază enorm o situaţie în destul de complicată. Ironia soartei e că guvernele pretind a face „economie dirijată” — ceea ce nu înseamnă, ipso facto, că trebue să exagereze în sensul unui super-intervenţionism. Din potrivă, cu deosebire în Franţa — atât sub precedentul cabinet al d-lui Flandin, cât şi sub cel actual în care ministerul de Comerţ e condus de d. Georges Bonnet, care a fost unul din principalii autori ai sugestiunilor economice de la Stresa, principiul activărei schimburilor internaţionale a fost recunoscut ca unicul regenerator serios în economia mondială. Numirea d-lui Rist la conducerea Consiliului Economic Superior înfiinţat de curând prin decretul-lege, al guvernului Laval, este încă o indicaţiune că lumea conducătoare franceză îşi dă seama că nu se poate continua cu exagerarea regimului comercial de contingentare. In ziua când ţările cu valută forte vor contribui în egală parte la stabilirea unei balanţe comerciale active a României, chestiunea operării transferului pentru plata datoriilor noastre externe va fi fost rezolvată. Şi cei dintâi folosiţi vor fi amicii noştri francezi, iar ceii mai bucuroşi vor fi românii. ALFA DE CE LA NÜRNBERG? S’a lămurit şi o chestie care intriga pecurioşi: Dece. „Fuehrer’-ul l-a invitat pe d. Cuza la Congresul nazist din Nuernberg? Fiindcă defilarea congresului se va face pe piaţa Weber! Totul se explică! OFICIUL DE DEVIZE E vorba ca, din nou, să se ia Băncii Naţionale controlul devizelor, dăndu-l unor controlori speciali. Dar, vorba epigramistului Cuza: Cine controlează controlorii?! AŞTEPTARE O telegramă din Roma spune că acolo sar fi aşteptând „cu mare nerăbdare”, rezultatul deliberărilor de la Bled cari, după cercurile italiene, ar permite reluarea negocierilor relative la Faptul Dunărean. Cu cât mobilizează mai mult in Abisinia, cu atâta Ducele se gândește mai mult la „An der schoenen blauen Donau". O, du lieber Johan Strauss! RIGQLO Creionul actualităţii Proorogarea LEONTE MOLDOVAN: Am venit să-ţi mulţumesc pentru proorogarea Parlamentului. TÄTARASCU: Cum asta? LEONTE MOLDOVAN: Cu prooromai rămân o lună preşedin- SenatSIKUI garea, te la S Românul întreţinerea Românul se ţine bine ţii în timp de pace şi în timp de război, se abţine cu plăcere de la alegeri, se menţine între 70 şi 128 kgr. greutate. De îndată însă ce e vorba de întreţinere îşi dă în petec. Plăteşte cât voiţi un palat pentru minister, un spital ultim modal, o şcoală tot model, o fermă idem — dar când vine vorba la întreţinere, răspunsul e sistematic: — Nu’s fonduri! Sunt ele pentru multe şi de toate — dar fonduri de întreţinere a instituţiilor nu există. Sunt milioane pentru avioane, dar întreţinerea aparatelor e un lucru care nu se cunoaşte. D’aia avem mai mult accidente decât avioane. D. subsecretar al aerului, in recentele sale declaraţii asupra cauzelor accidentelor, a semnalat şi „lipsa de întreţinere” a aparatelor. E curios, cu toate aceste, când e vorba de femei românul întreţine câte trei. De îndată ce e vorba însă de întreţinut ceva gospodăreşte, îşi dă în petec. PRODEŞCĂ Solidaritatea Micii înţelegeri Conferinţa Micii înţelegeri, care a întrunit la Bled, pe miniştrii de externe ai României, Cehoslovaciei şiIugoslaviei s’a terminat. Comunicatul dat ziarelor, nu va surprinde desigur pe nimeni. Unitatea şi solidaritatea Micii înţelegeri, în toate chestiunile care privesc politica externă a statelor succesorale nu a fost niciodată desminţită, oricât de grele au fost împrejurările internaţionale. De data aceasta, Mica Inţelegere a ţinut să precizeze şi să sublinieze cu tărie angajamentul pe care statele componente înţeleg să-l ia pentru apărarea intereselor comune pe terenul politic, diplomatic şi militar. Mica înţelegere este păzitoarea păcii în centrul Europei- Nici România, nici Iugoslavia, nici Cehoslovacia, nu au revendicări teritoriale, nici nu urmăresc o politică de cuceriri. Ele înţeleg, însă, să apere, cu dârzenie, patrimoniul comun ieşit din jertfa de sânge de pe câmpurile de război. In scopul asigurării păcii, Mica înţelegere rămâne credincioasă instituţiei Ligii Naţiunilor şi caută să sprijine formarea pactului oriental şi dunărean care pot contribui la asigurarea păcii mondiale. Reprezentanţii Micii înţelegeri au ţinut să se pronunţe şi asupra problemei restaurării Habsburgilor agitată, în ultima vreme, de cercurile revizioniste. Şi in această chestiune, Mica înţelegere nu şi-a schimbat atitudinea hotărîtă sprijinită pe textele categorice ale tratatelor de pace. Restaurarea Habsburgilor nu poate fi tolerată de statele succesorale cari văd în ea un pericol pentru viaţa internă a statelor respective şi un atentat la integritatea lor teritorială. România, Iugoslavia şi Cehoslovacia consideră instaurarea arhiducelui Otto pe tron ca un caz de război. Mica înţelegere a pecetluit, deci, soarta fostei dinastii şi a spulberat, încă odată, iluziile acelora cari cred că mai este posibilă revenirea timpurilor de odinioară. Glasul reprezentanţilor Micii înţelegeri — în impresionanta solidaritate de la Ried — va pune capăt agitaţiunilor dela Budapesta şi Viena şi cauza păcii va fi, din nou, servită. L. T. A. Henri Barbusse Telegraful ne aduce o veste, care întristează generaţia tranşeelor. A murit Henri Barbusse! Vestea cade grea, neverosimilă. 11 ştiam bolnav, departe de pământul Franţei dragi, dar nu puteam bănui atât de apropiat, de neaşteptat sfârşitul unei existenţe frământată de problemeşi de luptă, în care scriitorul de autentic talent care era Barbusse aducea o infinită dragoste de mai bine. Credinţele lui politice, pentru cari milita cu însuşiri de luptător ne lasă, ni au fost totdeauna străine. Pe noi nu ne-a interesat decât din curiozitate profesională, activitatea directorului şi animatorului de la .,l’Humanité” şi de la „Le Monde”. Pentru noi Henri Parbusse nu era decât autorul lui „Le leu”. Sânt dramaturgi ai unei singure piese; sânt poeţi ai unui singur poem şi scriitori ai unei singure cărţi. Henri Barbusse n’a scris decât „Le Fet”. Atât. Restul nu-i decât... literatură. Iar singură „Le Feti” îi va păstra viitorimei numele.in plin carnagiu în cea mai crâncenă , i mai atroce din marile învălmășeli ce le-a cunoscut istoria universală, când scrisul era colorat numai cu vopselile împrumutate de marile cartiere generale, şi când opiniile personale amuţiseră, din teamă, din laşitate, s’a ridicat un singur glas puternic, ţâşnit din adâncurile desnădejdei, care a clamat grandoarea şi mizeria, simplă, urăcioasă, omenească, a tranşeelor. Voluntarul de război Henri Barbusee, ostaşul citat prin ordine de zi pe armată pentru eroism, ostaşul pe a cărui tunică strălucea „Crucea de 9ăzboi”, a avut curajul, în plin război, să arate hidoşenia imensă şi de atâtea ori scârnavă, care e războiul. Pentru această carte, care alături de „Menschen im Krieg” a lui Andreas Latzko e marele, adevăratul document, de valoare istorică, al razboiului, pentru această carte l-am iubit pe Henri Barbusse. Acum , moartea aduce linişte definitivă existenţei de mare sbucium a lui Barbusse. înduioşaţi, depunem o lacrimă pe amintirea celuia ce a scris „Le Feu”. ADRIAN RANTE După manevre Marile manetre als armatei itancare s’au terminat. Priîî aceste excepţionale operafa&sni militare, Ducele a voit să dea Evopei o formidabila im»presiune de massa. Isîtr’adevăr, reprezentanţii armatelor străine cari at* asrmărit desfăşurarea manevrelor, au înţeles deosebita semnificaţie a operafiîtor din acest an şi şi-au dat seama de puterea armată a Sfansei« Isstă I, în disesel nostru, pe regele Victor Emanuel III, purtând un „bonet pedicier”, intr’o convorbire ■ cu 'd* - Mussolini, în uniformă fascistă., «Gs» pă ce au urmărit ,împreună, neîntrerupt și cu armafie, peripețiile operațiilor, militare. Monte Carlo în pădurea virgină începuturile colonizării Aiustraliei.Grime şi dispariţii Puţină lume cunoaşte povestea adevărată a colonizării Australiei. In cronicile de pe vremuri indicaţiile sunt foarte puţine şi poate că intenţionat se lasă multe lucruri neexplicate. Este cert că în Australia s’a petrecut fenomenul obişnuit acolo unde este vorba de o colonizare. Elementele colonizatoare nu erau dintre cele mai de frunte ale ţărilor de origină şi astfel se explică fie ce primele însemnări nu conţin decât aproape numai relatări de crime, încălrări sau dispariţii misterioase. Prin secolul al XIX-lea coloniştii nu porneau să-şi găsească o meserie care să le aducă cu preţul unei munci îndelungate şi liniştite numai bună starea materială. Toţi visau să descopere mine de aur sau de diamante şi să realizeze astfel peste noapte avem însemnate. Lucrurile s’au petrecut aidoma şi în Australia. ÎNCEPUTUL GOANEI DUPĂ AUR Australia a fost la începutul secolului al XIX-lea o simplă colonie în care erau deportaţi indivizii periculoşi siguranţei Angliei. Treptat, din cauza condiţiunilor economice mereu mai aspre au început să pornească spre noua ţară a făgăduinţei oameni cari nu mai puteau să-şi găsească un rost în patria lor. , Toţi căutau mine de aur şi de diamant, căci epoca aceasta de emigrare coincidea cu aceea a goanei după aur în Klondike. Intr’o bună zi un englez, anume Swift, a descoperit în timp ce se afla la vânătoare un mineral extrem de greu care s’a dovedit că era aur. Omul, foarte prudent, a evitat să povestească cuiva despre norocul său. Cu toate acestea, doi italieni, colonişti și ei, surprinşi de fericirea subită a colonistului englez, au început să-l urmărească pas cu pas. Ca să-l poată însă urmări pe Swift, era necesar ca cei doi să-şi rişte în repetate rânduri viaţa, căci un marş prin pădurile virgine însemna o serie de pericole de moarte. Şerpii vetul este atât de mic, încât abia ninoşi pândeau la tot pasul, animalele sălbatice foiau şimlaştinile înşelau pasul călătorului. O DISPARIŢIE Cronica începuturilor exploatărilor aurifere a Australiei conţine în acest punct un . lapsus.. Intr’o zi Swift a pornit la vânătoare în pădure şi nu s’a mai reîntors. Nimeni nu a putut da vreodată vreo explicaţie asupra împrejurărilor în care şi-a găsit moartea primul miner al Australiei.ert este că după câtăva vreme, cei doi italieni au povestit tovarăşilor că au descoperit în inima pădurii virgine o sursă bogată de aur. Imediat s’a format o societate de colonişti, cari au pornit să exploateze locul. Astfel a luat fiinţă primul oraş miner din Australia, Teenarits Creeks. încă şi azi orăşelul mai are două sute de locuitori, cari evident că nu o duc atât de bine că şi înaintaşii lor, căci rezervele explorate fără socoteală au fost secătuite. UN CHINEZ APARE IN ORAS Orașul are astăzi o singură casă boierească, fiindcă este construită din cărămizi. Toate celelalte sunt nişte cocioabe. Minerii mai scot şi astăzi aur din vechile filoane, dar randamen-continuare în pag. lîa Citiți în pag. 6: Concesionarea bogăţiilor Abisiniei Istorii mari nu se mai repetă... Aproape fiecare din cititorii acestor rânduri a spus vreodată în viaţă, că „istoria se repetă”. Nu ştim precis cine a fost iscoditorul acestui „adevăr”. Cert este însă că vreme îndelungată lumea a crezut in el. Istoria nu se repetă. Nu se repetă fiindcă nu se repetă în viaţă nimic din fenomenele sociale sau psihologice. Formele sunt în continuă evoluţie şi dacă situaţiile sunt identice, soluţiilecare se găsesc sunt în mod fatal diferite. Dar să nu ne luăm în discuţii contradictorii interminabile. Cert este că formula de mai sus nu se aplică în legătură cu fiinţa generaţiilor. Fiecare în parte prezintă aspecte distincte sufleteşti şi , de, multe ori ceia ce ni se pare nouă astăzi „roman” a fost o crudă realitate pentru o generaţie care nu este chiar atât de depărtată de noi. O EXCURSIE IN INDIA Cele de mai sus ne-au venit in minte citind d intr’o gazetă străină povestea vieţii şi morţii tragice a unei aristocrate engleze, a lady-ei Norah Cecilia de Vahl, care a aşteptat zadarnic timp de douăzeci de ani îndeplinirea visului ei de dragoste. Lady de Vahl a pornit acum vreo douăzeci de ani în excursiune în India. Aci a luat parte la vreo câteva vânători în junglă, expediţii care nu erau lipsite de pericol, după cum îi păreau tinerei şi frumoasei femei. In cursul unei asemenea vânători lady de Wahl şi tovarăşii ei au fost prinşi de o ploaie torenţială în mijlocul junglei. Vânătorii speriați de vremuiie, s’au răspândit care încotro, frumoasa femeie repezindu-se să se adăpostească într’o vâlcea apropiată. Spre norocul ei apăru atunci un detașament de infanterie, sub comanda unui colonel anume Robert Vivien, care se repezi spre neștiutoarea lady, o scoase din vâlcea și o adăposti în alt loc. Se întâmplase ca valea în care se adăpostise tânăra lady să foiască de şerpi veninoşi, lucru cunoscut colonelului care-şi făcea serviciul de ani de zile în armata colonială. Acesta şi-a dat imediat seama de pericolul iminent în care se afla necunoscuta și a salvat-o la timp. CA IN FILME S’a petrecut totul ca într’o scenă de film. Cei doi s’au Îndrăgostit pe loc unul de altul și înainte ca lady de Valii să părăsească India, logodna celor doi era stabilită. Bogata lady a mai revenit în cursul aceluiaş an de trei ori să-şi revadă logodnicul şi mai ales să-l convingă să-şi dea demisia din armată şi să vie să trăiască în Anglia. Robert Vivien a refuzat însă propunerea. Voia să iasă la pensie astfel ca să nu fie constrâns să trăiască de pe urma soţiei sale. Insistenţele lady-ei de Wahl au fost zadarnice. Colonelul reuşea din economiile pe care le făcea să vie din cinci în cinci ani în Anglia ca să-şi vadă familia şi logodnica. Lady de Yahl îl aştepta credincioasă, fără să încredinţeze însă nimănui secretul logodnei ei misterioase. Regreta însă formidabila ei avere care o împiedicase să se căsătorească cu bărbatul ales. CU TREI ANI ÎNAINTE Vremea trece însă relativ repede şi Norah Cecilia Vahl vedea apropiindu-se termenul făgăduinţei. Mai rămăseseră vreo mie de zile până ce colonelul să iasă la pensie şi să revie în Anglia spre a se căsători Intre timp însă vremea lăsase pe obrajii frumoasei lady nu numai urme ci şi într’o bună zi medicii au trebuit să o anunţe că sfârşitul nu mai este departe. Lady de Wahl n’a răspuns nimic. A primit ştirea resemnată şi i-a trimis logodnicului ei o scrisoare prin care-1 ruga să-şi grăbească sosirea, anunndu-i totodată sfârșitul ei apropiat. Nenorocul a voit însă ca lady de Vahl să moară înainte ca scrisoarea să fi ajuns în depărtata garnizoană a logodnicului. UN TESTAMENT Testamentul lady-ei de lalz a provocat în prima clipă uimire. Legatarul universal era un necunoscut ofițer din armata colonială, un oarecare Robert Vivien. Nimeni n’a bănuit în prima clipă dureroasa poveste de dragoste a celor doi. Mândrul colonel a primit de data aceasta dania de ultimă oră a celeia pe care a iubit-o, și-a dat demisia din armată și a venit să străjuiască în apropierea locului ei de vecinică odihnă. Din istoria aceasta dureroasă ar fi de dorit ca unii să tragă câteva învăţăminte — sunt lucruri bune şi rele în ea. In orice caz este o întâmplare riguros adevărată.