Lupta, septembrie 1935 (Anul 14, nr. 4157-4181)

1935-09-01 / nr. 4157

■TC»* --------­CONST. MILLE Past director politie Det. 1921 — Febr. 1927 Director EMIL D. FAGURE Redacţia şi ad-tia: Imraftstr. Const. Mille 12 (Sărindar) PACINI TELEFOANE: Direcția «143*08 ^ Secretariatul 343*00 ^ Administrația 343*04 M­­­C.MTyjiHflica 1 Septembrie tváo . “ O exi^1)fanţcs veche a dovedit că exemplul pSecat de sus ca* hoard 'fgptoarce clasele și du­ce cu eT byilite sau râul. ^ A. GRUN Balanţa comercială e activă? Problemele economice şi co­merciale, ca şi cele valutare, apasă aşa de greu viaţa de stat şi economia naţionala în­cât trebue o doză de politi­cianism acut ca să jonglăm cu ele în împrejurările de azi. Vămile au publicat zilele a­­cestea cifrele statistice privi­toare la comerţul exterior pe semestrul Ianuarie-Iunie 1935 şi chiar cele pe Iulie. Din ele ar rezulta că am a­­vut pe primele şase luni ale anului în curs un import de 5 miliarde 908 milioane lei şi un export de 7 miliarde 988 de milioane, — adică un activ de 2 miliarde 80 de milioane în prima jumătate a anului. Iar pe iulie activul se menţine în proporţia de 1 miliard 330 de milioane la export şi 726 de milioane la import. Oficiosul guvernului crede a şti că cifra comerţului no­stru creşte şi semnalează că în chiar ultima şedinţă a de­legaţiei economice a guvernu­lui s’a examinat vânzarea a 3000 vagoane de grâu în Gre­cia, cu obligaţia pentru expor­tatori de a depune 60 la sută din devize. Concluziile ar fi pripite — mai ales dacă le-am generali­za. Dar, dacă cifrele direcţiu­­nei vămilor sunt definitive şi reale, evident că sunt îmbu­curătoare. Natural însă că pierd mult din valoarea lor concludentă prin faptul că exportul produ­selor noastre se face în mare parte spre ţările cu valută slabă. Aşa se m şi explică de ce, deşi balanţa comercială în­cepe să devie activă, întâmpi­năm totuşi mari dificultăţi în operarea transferului datorii­lor externe­ D. Victor Rădulescu, care a ţinut la Paris limbagiul cifre­lor şi al realităţilor, pare a fi convins pe conducătorii gu­vernului francez nu numai de probitatea intenţiunilor în ce priveşte ţinerea angajamente­lor externe ale statului ro­mân, ci şi de justeţa argumen­tului că atâta vreme cât Ro­mânia nu va fi ajutată să plă­tească şi în produse româ­neşti, sporindu-se exportul ei peste cotele contingentate, a­­tâta vreme va fi nedrept a i se imputa neputinţa la care o condamnă starea de fapt. Pe când însă guvernul fran­cez nu poate nici ascunde, nici ignora evidenţa acestei stări de fapt, creditorii străini — sau cel puţin o parte din ei — continuă a rămâne surzi la aceste explicaţiuni. Finanţa internaţională continuă a res­pinge explicaţiunile, întru­cât tradiţia ei este că bun platnic e cel ce plăteşte la scadenţă. Or, ultimii zece ani au dove­dit, pe Continent ca şi peste Ocean, că preceptul acesta e lipsit şi de dreptate şi de un spirit financiar corespunzător realităţilor economice şi co­merciale de azi. Ceea ce e mai curios şi pa­radoxal este faptul că guver­nele străine, chiar după ce au înţeles perfect şi admis expli­caţiunile statului nostru, pe de-o parte nu pot exercita per­suasiunea lor asupra creditori­lor străini, iar pe de altă par­te, de îndată ce încearcă a căuta mijloacele­­ spre a spori cotele, de contingentare la im­port, se izbesc de diferitele ca­tegorii de producători cari re­clamă continua urcare a pre­ţului produselor şi deci re­­stricţiuni la import. Şi dacă ar fi numai pretenţiile rezo­nabile ale producătorilor. Dar sunt şi supra­licitările politi­ce ale demagogiei care îngreu­iază enorm o situaţie în destul de complicată. Ironia soartei e că guvernele pretind a face „economie dirijată” — ceea ce nu înseamnă, ipso facto, că tre­bue să exagereze în sensul u­­nui super-intervenţionism. Din potrivă, cu deosebire în Franţa — atât sub preceden­tul cabinet al d-lui Flandin, cât şi sub cel actual în care ministerul de Comerţ e con­dus de d. Georges Bonnet, ca­re a fost unul din principalii autori ai sugestiunilor econo­mice de la Stresa, principiul activărei schimburilor inter­naţionale a fost recunoscut ca unicul regenerator serios în e­­conomia mondială. Numirea d-lui Rist la conducerea Con­siliului Economic Superior în­fiinţat de curând prin decre­­tul-lege, al guvernului Laval, este încă o indicaţiune că lu­mea conducătoare franceză îşi dă seama că nu se poate con­tinua cu exagerarea regimu­lui comercial de contingen­­tare. In ziua când ţările cu va­­lută­ forte vor contribui în egală parte la stabilirea unei balanţe comerciale active a României, chestiunea operă­­rii transferului pentru plata datoriilor noastre externe va fi fost rezolvată. Şi cei dintâi folosiţi vor fi amicii noştri francezi, iar ceii mai bucuroşi vor fi românii. ALFA DE CE LA NÜRNBERG? S’a lămurit şi o chestie care intriga pe­­curioşi: Dece. „Fuehrer’-ul l-a invitat pe d. Cuza la Congresul na­zist din Nuernberg? Fiindcă defilarea congresului se va face pe piaţa Weber! Totul se explică! OFICIUL DE DEVIZE E vorba ca, din nou, să se ia Băncii Naţionale controlul devizelor, dăndu-l unor contro­lori speciali. Dar, vorba epigramistului Cu­za: Cine controlează controlorii?! AŞTEPTARE O telegramă din Roma spune că acolo sar fi aşteptând „cu mare nerăbdare”, rezultatul deli­berărilor de la Bled cari, după cercurile italiene, ar permite re­luarea negocierilor relative la Faptul Dunărean. Cu cât mobilizează mai mult in Abisinia, cu atâta Ducele se gândește mai mult la „An der schoenen blauen Donau". O, du lieber Johan Strauss! RIGQLO Creionul actualităţii Proorogarea LEONTE MOLDOVAN: Am venit să-ţi mulţumesc pentru prooroga­­rea Parlamentului. TÄTARASCU: Cum asta? LEONTE MOLDOVAN: Cu prooro­­mai rămân o lună preşedin- SenatS­I­KUI garea, te la S Românul întreţinerea Românul se ţine bine ţii în timp de pace şi în timp de război­, se abţine cu plăcere de la alegeri, se menţine între 70 şi 128 kgr. greutate. De în­dată însă ce e vorba de întreţinere îşi dă în petec. Plăteşte cât voiţi un palat pentru minister, un spital ultim modal, o şcoală tot model, o fermă idem — dar când vine vorba la întreţinere, răspunsul e sistematic: — Nu’s fonduri! Sunt ele pentru multe şi de toate — dar fonduri de întreţinere a in­stituţiilor nu există. Sunt milioane pentru avioane, dar întreţinerea aparatelor e un lucru care nu se cunoaşte. D’aia avem mai mult accidente decât avioane. D. subsecretar al aerului, in re­centele sale declaraţii asupra cauze­lor accidentelor, a semnalat şi „lipsa de întreţinere” a aparatelor. E curios, cu toate aceste, când e vorba de femei românul întreţine câte trei. De îndată ce e vorba însă de întreţinut ceva gospodăreşte, îşi dă în petec. PRO­DEŞCĂ Solidaritatea Micii înţelegeri Conferinţa Micii înţelege­ri, care a întrunit la Bled, pe miniştrii de externe ai României, Cehoslovaciei şi­­Iugosla­viei s’a terminat. Comunicat­ul dat ziarelor, nu va sur­prinde desigur pe nimeni. Unitatea şi solidaritatea Micii înţelegeri, în toate chestiuni­le care privesc politica ex­ternă a statelor succesorale nu a fost niciodată desmin­­ţită, oricât de grele au fost îm­prejurările internaţionale. De data aceasta, Mica In­ţelegere a ţinut să precizeze şi să sublinieze cu tărie anga­jamentul pe care statele com­ponente înţeleg să-l ia pentru apărarea intereselor comu­ne pe terenul politic, diploma­tic şi militar. Mica înţelegere este păzit­oarea păcii în centrul Euro­pei- Nici România, nici Iugoslavia, nici Cehoslovacia, nu au revendicări teritoriale, ni­ci nu urmăresc o politică de cuceriri. Ele înţeleg, însă, să apere, cu dârzenie, patrimo­niul comun ieşit din jertfa de sânge de pe câmpurile de război. In scopul asigurării păcii, Mica înţelegere rămâne credincioasă instituţiei Ligii Naţiunilor şi caută să sprijine formarea pactului oriental şi dunărean care pot contribui la asigurarea păcii mondiale. Reprezentanţii Micii înţelegeri au ţinut să se pronunţe şi asupra problemei restaură­rii Habsburgilor agitată, în ultima vreme, de cercurile revizioniste. Şi in această ches­tiune, Mica înţelegere nu şi-a schimbat atitudinea hotărî­­tă sprijinită pe textele catego­rice ale tratatelor de pace. Restaurarea Habsburgilor nu poate fi tolerată de statele succesorale cari văd în ea un pericol pentru viaţa­­ internă a statelor respective şi un atentat la integritatea lor terito­rială. România, Iugoslavia şi Cehoslovacia consideră in­staurarea arhiducelui Otto pe tron ca un caz de război. Mica înţelegere a pecetluit, deci, soarta fostei dinastii şi a spulberat, încă odată, ilu­ziile acelora cari cred că mai este posibilă revenirea timpu­rilor de odinioară. Glasul reprezentanţilor Micii înţelegeri — în impre­sionanta solidaritate de la Ried — va pune capăt agitaţiu­nilor dela Budapesta şi Viena şi cauza păcii va fi, din nou, servită. L. T. A. Henri Barbusse Telegraful ne aduce o veste, care întristează generaţia tranşeelor. A murit Henri Barbusse! Vestea cade grea, neverosimilă. 11 ştiam bolnav, departe de pământul Franţei dragi, dar nu puteam bănui atât de apro­piat, de neaşteptat sfârşitul unei e­­xistenţe frământată de probleme­­şi de luptă, în care scriitorul de au­tentic talent care era Barbusse adu­cea o infinită dragoste de mai bine. Credinţele lui politice, pentru cari milita cu însuşiri de luptător ne la­să, ni­ au fost totdeauna străine. Pe noi nu ne-a interesat decât din cu­riozitate profesională, activitatea di­rectorului şi animatorului de la .,l’Humanité” şi de la „Le Monde”. Pentru noi Henri Par­busse nu era de­cât autorul lui „Le l­eu”. Sânt dramaturgi ai unei singure piese; sânt poeţi ai unui singur po­em şi scriitori ai unei singure cărţi. Henri Barbusse n’a scris decât „Le Fet­”. Atât. Restul nu-i decât... lite­ratură. Iar singură „Le Feti” îi va păstra viitorimei numele.­in plin carnagiu în cea mai crân­cenă , i mai atroce din marile învăl­mășeli ce le-a cunoscut istoria uni­versală, când scrisul era colorat nu­mai cu vopselile împrumutate de marile cartiere generale, şi când o­­piniile personale amuţiseră, din tea­mă, din laşitate, s’a ridicat un sin­gur glas puternic, ţâşnit din adâncu­rile desnădejdei, car­e a clamat grandoarea şi mizeria, simplă, ură­­cioasă, omenească, a tranşeelor. Vo­luntarul de război Henri Barbusee, ostaşul citat prin ordine de zi pe ar­mată pentru eroism, ostaşul pe a că­­rui tunică strălucea „Crucea de 9­ăz­­boi”, a avut curajul, în plin război, să arate hidoşenia imensă şi de atâ­tea ori scârnavă, care e războiul. Pentru această carte, care alături de „Menschen im Krieg” a lui An­dreas Latzko e marele, adevăratul document, de valoare istorică, al raz­boiului, pentru această carte l-am iubit pe Henri Barbusse. Acum ,­ moartea aduce liniş­te definitivă existenţei de mare sbu­­cium a lui Barbusse. înduioşaţi, depunem o lacrimă pe amintirea celuia ce a scris „Le Feu”. ADRIAN RANTE După manevre Marile manetre als armatei itan­care s’au ter­minat. Priîî aceste excepţionale operafa&sni milita­re, Ducele a voit să dea Evopei o formidabila im»­presiune de m­assa. Isîtr’adevăr, reprezentanţii ar­matelor străine cari at* asrmărit desfăşurarea ma­nevrelor, au înţeles deosebita semnificaţie a o­­perafiîtor din acest an şi şi-au dat seama de pute­rea armată a Sfansei« Isstă­ I, în d­isesel nostru, pe regele Victor Ema­nuel III, purtând un „bonet pedicier”, intr’o con­­vorbire ■ cu 'd­* - Mussolini, în uniformă fascistă., «Gs» pă ce au urmărit ,împreună, neîntrerupt și cu ar­m­a­­fie, peripețiile operațiilor, militare. M­onte Carlo în pădurea virgină începuturile colonizării Aiustraliei.­Grime şi dispariţii Puţină lume cunoaşte poves­tea adevărată a colonizării Au­straliei. In cronicile de pe vre­muri indicaţiile sunt foarte pu­ţine şi poate că intenţionat se lasă multe lucruri neexplicate. Este cert că în Australia s’a petrecut fenomenul obişnuit acolo unde este vorba de o co­lonizare. Elementele coloni­zatoare nu erau dintre cele mai de frunte ale ţărilor de origină şi astfel se expli­că fie ce primele însemnări nu conţin decât aproape numai relatări de crime, încălrări sau dispariţii misterioase. Prin secolul al XIX-lea colo­niştii nu porneau să-şi găsea­scă o meserie care să le aducă cu preţul unei munci îndelun­gate şi liniştite numai bună starea materială. Toţi visau să descopere mine de aur sau de diam­ante şi să realizeze ast­fel peste noapte avem­ însem­nate. Lucrurile s’au petrecut ai­doma şi în Australia. ÎNCEPUTUL GOANEI DUPĂ AUR Australia a fost la începutul secolului al XIX-lea o simplă colonie în care erau deportaţi indivizii periculoşi siguranţei Angliei. Treptat, d­in cauza con­­diţiunilor economice mereu mai aspre au început să por­­nească spre noua ţară a făgă­duinţei oameni cari nu­ mai pu­teau să-şi găsească un rost în patria lor. , Toţi căutau mine de aur şi de diamant, căci epoca aceasta de emigrare coincidea­ cu aceea a goanei după aur în Klondike. Intr’o bună zi un englez, anu­me Swift, a descoperit în timp ce se afla la vânătoare un mi­neral extrem de greu­ care s’a dovedit că era aur. Omul, foarte prudent, a evi­tat să povestească cuiva despre norocul său. Cu toate acestea, doi italieni, colonişti și ei, sur­prinşi de fericirea subită a colo­­nistului englez, au început să-l urmărească pas cu pas. Ca să-l poată însă urmări pe Swift, era necesar ca cei doi să-şi rişte în repetate rânduri viaţa, căci un marş prin păduri­le virgine însemna o serie de pericole de moarte. Şerpii ve­tul este atât de mic, încât abia ninoşi pândeau la tot pasul, a­­nimalele sălbatice foiau şi­­mlaş­­tinile înşelau pasul călătorului. O DISPARIŢIE Cronica începuturilor exploa­tărilor aurifere a Australiei con­ţine în acest punct un . lapsus.. Intr’o zi Swift a pornit la vâ­nătoare în pădure şi nu s’a mai­ reîntors. Nimeni nu a putut da vreodată vreo explicaţie asu­pra împrejurărilor în care şi-a găsit moartea primul miner al Australiei.­­­­ert este că după­ câtăva vreme, cei doi italieni au poves­tit tovarăşilor că au descoperit în inima pădurii virgine o sur­să bogată de aur. Imediat s’a format o societate de colonişti, cari au pornit să exploateze lo­cul. Astfel a luat fiinţă primul o­­raş miner din Australia, Tee­­narits Creeks. încă şi azi orăşe­lul mai are două sute de locui­tori, cari evident că nu o duc a­­tât de bine că şi înaintaşii lor, căci rezervele explorate fără so­coteală au fost secătuite. UN CHINEZ APARE IN ORAS Orașul are astăzi o singură casă boierească, fiindcă este con­struită din cărămizi. Toate ce­lelalte sunt nişte cocioabe. Mi­nerii mai scot şi astăzi aur din vechile filoane, dar randamen-continuare în pag. lî­a Citiți în pag. 6: Concesionarea bogăţiilor Abisiniei Istorii mari nu se mai repetă... Aproape fiecare din cititorii acestor rânduri a spus vreodată în viaţă, că „istoria se repetă”. Nu ştim precis cine a fost isco­ditorul acestui „adevăr”. Cert este însă că vreme îndelungată lumea a crezut in el. Istoria nu se repetă. Nu se re­petă fiindcă nu se repetă în via­ţă nimic din fenomenele soci­ale sau psihologice. Formele sunt în continuă evoluţie şi dacă situaţiile sunt identice, soluţiile­­care se găsesc sunt în mod fatal diferite. Dar să nu ne luăm în discuţii contradictorii intermi­nabile. Cert este că formula de mai sus nu se aplică în legătură cu fiinţa generaţiilor. Fiecare în parte prezintă as­pecte distincte sufleteşti şi , de, multe ori ceia ce ni se pare nouă astăzi „roman” a fost o crudă realitate pentru o generaţie ca­re nu este chiar atât de depăr­tată de noi. O EXCURSIE IN INDIA Cele de mai sus ne-au venit in minte citind d intr’o gazetă stră­ină povestea vieţii şi morţii tragice a unei aristocrate en­gleze, a lady-ei Norah Cecilia de Vah­l, care a aşteptat zadar­nic timp de douăzeci de ani în­deplinirea visului ei de dragoste. Lady de Vahl a pornit acum vreo douăzeci de ani în excur­­siune în India. Aci a luat parte la vreo câteva vânători în jun­glă, expediţii care nu erau lip­site de pericol, după cum îi pă­reau tinerei şi frumoasei femei. In cursul unei asemenea vâ­nători lady de Wahl şi tovarăşii ei au fost prinşi de o ploaie to­renţială în mijlocul junglei. Vânătorii speriați de vremuiie, s’au răspândit care în­cotro, frumoasa femeie repezindu-se să se adăpostească într’o vâlcea a­­propiată. Spre norocul ei apăru atunci un detașament de infanterie, sub comanda unui colonel anume Robert Vivien, care se repezi spre neștiutoarea lady, o scoase din vâlcea și o adăposti în alt loc. Se întâmplase ca valea în ca­re se adăpostise tânăra lady să foiască de şerpi veninoşi, lucru cunoscut colonelului care-şi fă­cea serviciul de ani de zile în armata colonială. Acesta şi-a dat imediat seama de pericolul iminent în care se afla necunos­cuta și a salvat-o la timp. CA IN FILME S’a petrecut totul ca într’o scenă de film. Cei doi s’au În­drăgostit pe loc unul de altul și înainte ca lady de Valii să părăsească India, logodna celor doi­ era stabilită. Bogata lady a mai revenit în cursul aceluiaş an de trei ori să-şi revadă logodnicul şi mai ales să-l convingă să-şi dea de­misia din armată şi să vie să trăiască în Anglia. Robert Vivien a refuzat însă propunerea. Voia să iasă la pen­sie astfel ca să nu fie constrâns să trăiască de pe urma soţiei sale. Insistenţele lady-ei de Wahl au fost zadarnice. Colonelul re­uşea din economiile pe care le făcea să vie din cinci în cinci ani în Anglia ca să-şi vadă fa­milia şi logodnica. Lady de Yahl îl aştepta cre­dincioasă, fără să încredinţeze însă nimănui secretul logodnei ei misterioase. Regreta însă for­midabila ei avere care o împie­dicase să se căsătorească cu băr­batul ales.­­ CU TREI ANI ÎNAINTE Vremea trece însă relativ re­pede şi Norah Cecilia Vahl vedea apropiindu-se termenul făgăduinţei. Mai rămăseseră vreo mie de zile până ce colo­nelul să iasă la pensie şi să re­­vie în Anglia spre a se căsători Intre timp însă vremea lăsa­se pe obrajii frumoasei lady nu numai urme ci şi într’o bună zi medicii au trebuit să o anun­ţe că sfârşitul nu mai este de­parte. Lady de Wahl n’a răs­puns nimic. A primit ştirea re­semnată şi i-a trimis logodnicu­lui ei o scrisoare prin care-1 ruga să-şi grăbească sosirea, a­­nun­­­ndu-i tot­odată sfârșitul ei apropiat. Nenorocul a voit însă ca lady de Vahl să moară înainte ca scrisoarea să fi ajuns în depăr­tata garnizoană a logodnicului. UN TESTAMENT Testamentul lady-ei de la­lz a provocat în prima clipă uimi­re. Legatarul universal era un necunoscut ofițer din armata colonială, un oarecare Robert Vivien. Nimeni n’a bănuit în prima clipă dureroasa poveste de dragoste a celor doi. Mândrul colonel a primit de data aceasta dania de ultimă oră a celeia pe care a iubit-o, și-a dat demisia din armată și a venit să stră­juiască în apropierea locului ei de vecinică odihnă. Din istoria aceasta dureroasă ar fi de dorit ca unii să tragă câteva învăţăminte — sunt lu­cruri bune şi rele în ea. In orice caz este o întâmplare riguros adevărată.

Next