Lupta, noiembrie 1935 (Anul 14, nr. 4209-4234)

1935-11-01 / nr. 4209

ANUL XIV No 4209 CONST. MILLE Fort director politic Dec. 1931 — Febr. 1927 Dl/actor EMIL D. FAGURE Redacţia ţi adi ţia: Bucureşti, str. Const. Mille 1? PAGINI (Sărindar) TELEFOANE: Direcţia 343-08 + Secretariatul 343-06 #­ Administraţia 343-04 G. Vineri oenu­îrie 1935 Sfaî cu ceî Segcifi­ra pe care doresc să o aibă cei mari cu fine, SENECA Guverne de aventură? In ultimul consiliu de cabi­net, primul ministru a pus sub ochii colaboratorilor săi toa­te dificultăţile externe şi in­terne, dând a se înţelege că nu mai e nevoie să fie sporite cu c­ele izvorîte din faptul că o po­litică de departament, fără luarea în seamă a politicii şi a nevoilor generale creiază di­ficultăţi şi inlăuntrul cabine­tului.­­ Se poate deduce că şeful guvernului cunoaşte îndatori­rile pe care le impune situaţia internaţională destul de con­fuză şi îngrijorătoare şi că e departe de a­ se complace în optimism şi beatitudine. Credem că nu ne înşelăm Când spunem că şi situaţia in­ternă trece peste politică de partid şi că încordările între partidele cari au guvernat, gu­vernează şi vor mai guverna, cu toate răspunderile ce de­curg pentru ţară şi pentru ele, pot duce la urmări din cele mai funeste. A intrat în capul celor ră­tăciţi şi cari nu au ce pierde, că mulţimile pot fi sugestiona­te de cei îndrăzneţi şi că ast­fel, minorităţile turbulente şi violente pot uzurpa puterea sau în tot cazul se pot „valo­rifica” pe asemenea cale. . E un aspect de politică in­ternă foarte asemănător cu acela pe care-l prezintă, pe planul extern şi internaţional, statele turbulente care, ame­ninţând cu violenţa, urmă­resc prăbuşirea noului aşeză­mânt european care garantea­ză existenţa României de azi. Asemănarea nu e întâmplă­toare. Aceste elemente de a­­ventură din lăuntru lucrează mână în mână cu cele din afa­ră. De altfel, guvernul nu poate să nu ştie că bani străini au început să alimenteze în ulti­mii doi ani la noi anumite agi­taţiuni interne. Nu e vorba la noi de lupte­le unor partide cari prin pro­grame şi ideologii bine defini­te ar fi aşezate mai la „stân­ga” sau mai la „dreapta”, ci e vorba, dacă prin violenţă şi inavuabile servicii se pot stre­cura ca pretendenţi la cârma Statului elemente fără nici o răspundere şi fără nici o ga­ranţie nu numai pentru liniş­tea internă şi ordine, ci, mai ales, pentru siguranţa Româ­niei de azi. Sub o formă glumeaţă, d. Iorga, care, când priveşte ca spectator amuzat aspectele poli­tice interne, vede adesea mult mai just ca prin ochelarii par­ţialităţii, înfăţişează astfel pre­tenţiile elementelor de aven­tură. „Alţii sunt siguri că pot iz­goni pe minoritari din tot ce au usu­r­at ca să aşeze în loc pe Român aşa cum este astăzi, din vina multora, dar puţin şi din vina lor. Dintr’un singur gest vom scăpa şi de vermina plebei misere a evreilor din Nord. ,,Un al treilea grup va pu­tea proporţionaliza pe Români cu ne Românii şi vom avea ast­fel Români rabini la Sinagogă, Evrei­i­ Iitropoliţi şi Unguri ire­­dentişti miniştri la Budapesta şi la Berlin. „Fără a mai vorbi de cei ce pun în perspectivă iertarea tu­turor datoriilor şi un mic bac­şiş de la boierii radicali pe de­asupra”. Fireşte că d. Iorga nu se învo­­eşte nici cu „Statul ţărănesc”. Dar este oare comparaţie posi­bilă între un partid ca cel na­ţional-ţărănesc, care a mai a­­vut răspunderea Statului şi între elementele cari afişează năzbâtiile pe cari d. Iorga le ridiculizează fiindcă nu-şi poa­te închipui că se poate vorbi de ele în mod serios? Ce rămâne serios e ceea ce trebue salvat din haosul pe ca­re-l înfăţişează elementele po­litice de violenţă şi de aven­tură. Şi acesta e Statul româ­nesc de azi. Temeliile lui, ca şi întregi­rea teritorială şi etnică a nouii Românii sunt ameninţa­te de un val de anarhie şi in­conştienţă. Ori se vor trezi partidele în­cadrate în aşezarea de azi a acestui Stat şi, văzând ceva mai departe decât luptele din­tre ele, vor ridica zăgazul or­­dinei împotriva aventurilor a­­narhice, ori se vor prăbuşi nu numai ele ci şi temeliile nouii Românii. Naţiuni mari, cu alte resur­se ca ale noastre, îşi iau măsu­rile împotriva violenţei şi a­­narhiei. S’a uitat tocmai la noi, asa­sinarea lui Duca şi asasinatele dela Marsilia? Cu circulari administrative nu se chiamă la ordine agita­torii tuturor aventurilor. Pen­tru aceasta trebue ceva mai mult. Trebue ca ei să nu se poată folosi tocmai de zâzania dintre partidele de ordine, ca, luând, cu scopuri vădite, când partea unuia, când partea ce­luilalt, să se infiltreze în viaţa publică şi să o tulbure cu agi­taţiile lor criminale. Experienţa din alte State a a­­rătat în chip destul de eloc­vent unde se poate ajunge când partidele de ordine pierd busola şi odată cu ea simţul re­alităţilor. Dacă era explicabil ca impe­rialismele învinse şi desmem­­brate să cadă în anarhie, ar fi monstruos ca ele să reuşeas­că, prin alimentarea agitaţiu­nilor şi instalarea guvernelor de aventură în statele tinere şi democratice, să primejduias­că libertatea popoarelor libe­rate de sub jugul lor. România a avut oamenii de Stat cari au pregătit şi consoli­dat această liberare. Cei de azi au o sarcină ceva mai uşoară: s’o apere şi s’o păstreze. De sigur că nu aventurile vor îndeplini asemenea sar­cină. ALFA PLATA CUPONULUI Acum câte­va luni, un percep­tor hec având ce vinde, cu toba, a sere­strul unui ţăran, rămas în urmă cu impozitele, fata, Floarea, o codănacă de 17 ani! Acum, din alt perceptor, a făcut aceeaşi ispravă în comu­na Valea Lungă, de lângă Blaj. De astă-dată pe fată o chia­mă Harghita şi are 21 de ani! Mă rog, ce vrea d. Victor An­­tonescu cu aceste măsuri seve­re? Să plătească cuponul în străinătate cu astfel de... mo­nedă?! ŢUICA După ce i-au cucerit invitân­­du-i la o masă cu mititei şi mo­mite, aviatorii noştri au dăruit camarazilor lor sovietici o plos­că cu ţuică şi 12 ţoiuri. Mititei, înţeleg: sânt imbata­bili! Dar ţuică? Eşim noi la concurs cu votca rusească? A fost o gravă imprudenţă! APARAT PRIMEJDIOS Dacă e adevărat ce spune un savant străin că a inventat un aparat cu care se pot citi gân­durile, sar isprăvi şi cu viaţa conjugală, dar şi cu cea politi­că. Nici o săptămână n’ar putea dura o căsnicie, dacă bărbatul şi nevasta şi-ar putea citi exac amabilele lor gânduri recipro­ce, dar şi la fie­care consiliu de miniştri sau adunare de comitet, s ar face omor, dacă cei adunaţi ar putea afla — întocmai! — ce gândesc unii despre alţii! In tot cazul, la noi să se pue taxe prohibitive pe aparat, ca să nu pătrundă nici unul în ţară! RIGOLO Creionul actualităţii Foarte simplu! — Ai citit ce-a spus d. Tătărăscu la Iaşi? Că dacă ar fi în opoziţie, ar da concurs guvernului ! — Apoi tocmai asta cer şi ţără­niştii: să treacă dumnealui in opo­ziţie şi să le dea concurs! Iubire! Intr’o cuvântare rostită zilele tre­cute la Limburg an der Laim, d. Kerll, ministrul german al culte­lor a spus că şi hitlerismul e creştinism şi că esenţa lui sunt fapta şi iubirea. Mai mult , abea cu instaurarea hitlerismului, a în­ceput să domnească în Germania adevăratul creştinism. Până acum exista credinţa că creştinismul e cel propovăduit de Isus Cristos şi de apostolii lui. A­­cum se scoate la suprafaţă — în Germania — un creştinism al lui Adolf Hitler, pe care nu-l primesc nici catolicii, nici protestanţii, dar a cărui aplicare se încearcă pe ca­lea intervenţiei batalioanelor de a­­salt! Totuşi şi creştinismul cel vechi şi cel nou, au — după declaraţia d-lui Kerll — aceeaşi temelie: iu­birea. Cine nu ştie doar, că hitle­rismul e întemeiat pe iubire, că tră­sătura lui principală e iubirea ! Lagărele de concentrare sunt lă­caşuri de iubire; martirajul aplicat celor arestaţi isvora dintr’un sur­plus de iubire; asasinatele in massă din noaptea de 30 iunie 1934 au fost urmarea unei nemaipomenite iubiri! Roehm, Schleicher, Ernst, Kahr, Klausener, von Bredow, Hei­­m­es şi celelalte 470 de victime ale acelei nopţi sângeroase, au fost pla­saţi în iad sau în rai, pentru că şe­fii hitlerişti ii iubeau prea mult şi trebuiau să-şi manifesteze într’un fel acest sentiment vulcanic. Iar marele masacru pe care’l pre­gătesc uzinele de arme germane, a­­vea va dovedi tuturor cât de măreţ e creştinismul, întemeiat numai pe iubire, care încălzeşte inimele ge­neroase ale celor cari stăpânesc Reichul german! Cu cât mai sinceri şi mai loiali nu sunt neo-păgânii germani! Cel puţin aceştia nu mai au cu­vântul „iubire” pe buzele lor! DESCA O­fensiva hitleristă la noi bolşevismul naţional ce se desfăşură la noi este făţiş şi efectiv susţinut de organizaţiile hitleriste şvabe şi şase, organizaţii finanţate şi contro­late de către agenţii de propa­gandă a celui de al 3-lea Reich. Iar toţi acei ce pactizează cu aceste organizaţii sunt, fă­ră îndoială, în solda servicii­lor secrete ale ministerului de externe şi ale Reichswehr­­ului din Berlin. Aceste servicii, cel al Reic­h­swehr-ului are 2 milioane mărci pentru spionaj şi propagandă, iar serviciul de infor­­maţiuni şi cercetări de la ministerul de externe din Berlin are tot 2 milioane mărci—fond­uri destinate integral pentru spionaj şi corupţie în străin­ătate (Vezi cartea „Que vout Hitler?” de colonelul Chappat). Ceea ce se petrece de câtva timp la noi, îndrăzneala or­ganizaţiilor hitleriste, imixtiu­nea lor semeaţă în luptele in­terne, pune în evidenţă că ne aflăm în faţa unei acţiuni hit­leriste de mare anvergură. Nu odată bărbaţi de Stat cu răspundere, miniştri, au denunţat şi înfierat încercarea ce fac anumite elemente minoritare, ajutate de agenţi din Berlin, de-a încetăţeni şi la noi acţiunea hitleristă. S’a protestat, s’au luat câteva mă­suri anodine, s’a legiferat chi­ar, dar apoi s’au lăsat lucruri­le baltă. Acţiunea hitleristă co­ntinuă nestingherită ca şi cum ar intra în directivele noastre politice. In afară de gravitatea faptului în sine, nu se mai poate tăgădui că anumiţi politiciani, anumite organizaţiuni extre­miste cum şi o anumită presă susţine manifestările hitleriste, — aceasta este latura cea mai scandaloasă a acţiunei, tot atât de scandaloasă ca şi acea ticăloasă acţiune de corup­­ţiune desfăşurată de germani, la noi, în timpul neutralităţii de la 1914—1916. Pentru ce e scandaloasă şi ticăloasă această acţiune? Fiindcă se ştie că între cele 25 de puncte din programul lui Hitler declarat definitiv la 1926 nu este numai anexarea Austriei nu se cuprinde numai suprimarea tratatelor de la Ver­sailles şi Saint-Germain, dar se cuprind doctrina însuşi a lui Hitler din „Mein Kampf”, doctrină din care se desprin­de spiritul agresiv şi de reva­nşă al cehii de al 3-lea Reich. Ce să mai vorbim de poli­tica externă a lui Hitler! Dia­metral opusă tuturor interese­lor politice şi naţionale ale Ro­mâniei noui. Triumful hitleris­mului în Europa ar însemna înainte de toate prăbuşirea ac­tualei aşezări europene, zdro­birea Franţei, sfâşierea tuturor tratatelor, victoria Unga­riei, etc., etc. Acei dar cari pactizează cu mişcarea hitleristă sau o susţin, direct sau indirect, tră­dează interesele României noui. Iar acei ce sunt în solda propagandei hitleriste merită să fie puși la zid. L. T. A. Relax’ Ne plângem de surmenaj, ca efect al vieţii moderne... . Nu tot ce e american e bun. Dar nn chestiune de viaţă trepidantă şi de remedii, pentru efectele acestei vieţi moderne, americanii sunt spe­cialişti. Să vedem deci, ce-au inven­tat ei în acest sens. O gazetăriţă franceză care a făcut un reportaj la New York, ne spune că în America se aude de două­zeci de ori pe zi, cuvântul „relax”. Ce să fie acest relax? Un nou cok­­tain 1? O nouă expresie în genul lui „O. K.”? „Relax” e oarecum acel „ausspan­­nen” german, care înseamnă „a des­­h­ăma”. E un răgaz, o odihnă ne­cesară după o muncă grea. E o relaxare, o clipă de destin­dere, de calmare. E maşina care­ trebue lăsată în garaj, unsă şi re­pusă la punct, după o cursă de mulţi kilometri. La fel şi pentru oameni. Omul modern, susţin americanii, are ne­­voe de intervale de „relax”. Dar cum, în America, omul modern e, foarte ocupat, el introduce un re­lax, de câte ori activitatea îi per­mite aceasta: la bărbier, un sfert de oră de calm, între două discu­­ţiuni de afaceri, zece minute de ne­mişcare in fundul unui fotoliu con­fortabil, etc. Sunt chiar institute speciale de relax. Relaxul acesta însă cred că e ce­va specific încordării americane. Pe la noi, în apropierea Levantului, a­­des norma general adoptată de viaţă e relaxul, căreia îi trebue corectiv: mai multă activitate, mai multă muncă, mai multă ingeniozitate pen­tru a găsi noui activităţi rentabile, adaptate nevoilor timpului. Este, desigur, şomaj. Dar nici noi nu ne prea batem capul, ca să găsim ce-ar fi de făcut, ca să „prindă”, ca să­­ ne aducă un câştig corect. Funcţionarul ales îşi ia singur relax chiar în timpul serviciului; cafeneaua şi cinematograful sunt pline, la orice oră din zi. Iar când „am obosit” şi ne tre­bue relax, ne căutăm relaxul în fu­mul sălilor de ruletă şi „ne destin­dem” la partide de cărţi ce ţin până în zori şi de la care eşim zdrobiţi, ca să ne plângem apoi că viaţa moder­nă e foarte istovitoare... Grozav ne-ar trebui puţin anti­­relax... Ar fi un foarte sănătos anti­dot contra „vieţii moderne”... SANDU VORNEA „Trupele lungesc" Telegramele marelui cartier general italian ven­esc mereu de faptele de arme ale „trupelor indigene“. Intr’adevăr, „ascarii” din Eritreea — iată unul mai sus — colaborează în mod foarte activ la îna­intarea ofensivei italiene. O expediţie în Groenlanda Prin subscripţie publică Un an de zile în ţinutul banchizelor Relatăm mai jos, după coti­dianul parizian „Paris Soir”, felul în care a fost organizată ultima expediţie franceză în Groenlanda, la Angmagsalik. Relatăm faptele spre a se ve­dea că acolo unde există bună­voinţă se pot realiza lucruri minunate chiar atunci când criza financiară ar fi de două ori mai aspră, in Franţa mai există oameni de inimă care să înţeleagă rostul unei misiuni ştiinţifice. IDEEA EXPEDIŢIEI Din Franţa, Anglia, Dane­marca şi mai toate ţările nor­dice, pornesc în fiecare an, o­­dată cu venirea verii vapoare spre cercul polar, spre capitala Groenlandei, Angmagsalik. Navele, bine­înţeles, pornesc foarte rar şi de obiceiu, vasul care a ancorat odată în oraşul nordic, revine abia după un an. Din Franţa porneşte spre Nord în fiecare an vasul „Pour quois pas”?, pus sub comanda căpitanului Charcot. Acestui comandant de vas i s-a prezentat acum un an un tânăr, anume Paul Emile Vic­tor, care se ocupă cu geologia, cerându-i căpitanului să-l transporte împreună cu alţi câţiva prieteni în Groenlanda, unde urma să facă o serie de cercetări ştiinţifice. Căpitanul s-a simţit dator să­ le pună în vedere că, dacă nu există nici o dificultate pentru a ajunge în Angmagsalik, exis­tă însă una foarte însemnată la revenire, de­oarece în cazul cel mai fericit, ea nu se poate efectua decât după un răs­timp de un an. Un an petrecut dincolo de cercul polar, în societatea ex­clusivă a căpeteniilor eschimo­se, nu poate fi prea atrăgător măcar pentru un savant, mai ales atunci când nu mai este tânăr. Un an de zile dincolo de cer­cul polar? — De ce nu? (Pourquois pas?) a răspuns şeful expedi­ţiei. CÂND VREI! Din expediţie urmau să fa­că parte mai multe persoane şi anume: Paul Emil Victor în calitate de conducător, Robert Gessen ca medic, Michel Perez geolog, şi Fred Matteis ca re­porter cinematografic, căci ex­pediţia a fost filmată în între­gime. Partea oarecum dificilă a transportului, a fost rezolvată cu ajutorul comandantului Charcot. Rămăsese ca epediţia să mai capete şi fondurile ne­cesare pentru procurarea mij­loacelor de subsistenţă şi pen­tru materialul ştiinţific nece­sar. Ca pretutindeni, ministerul infracţiunii n’a găsit pentru această epediţie de incontesta­bil interes, decât suma de 8.000 franci, ceea ce reprezenta abia o infimă parte din ceea ce era necesar. Dar acolo unde nu ajută oioialităţile ajută de obiceiu oamenii cu bun simţ. Căpitanul Charcot, care a condus personal pe vremuri o expediţie, a trimis o serie în­treagă de scrisori mărilor in­dustriaşi, cari puteau furniza elementele — nu banii — ne­cesari expediţiei. Toţi au dat răspunsuri mai mult decât sa­tisfăcătoare. Materialul primit în dar din partea industriilor a întrecut orice aşteptare. Conducătorul expediţiei aminteşte că a ce­rut unei fabrici de ciocolată câteva lăzi din acest produs, atât de preţios ca aliment în ţinuturile nordice. Omul a tri­mis mai mult decât i s’a cerut. In una din lăzi membrii expe­(Citiţi continuarea în pag. II-a) Citiţi m pag. 3-a : Guvern Herriot - Flandin - Mandel în Franţa Continuare în pag. II-a D-l André Soares a scris­ o carte din acelea care impresionează — mai înainte de toate — prin origi­nalitatea aprecierilor personale, — isvorâte din studii şi observaţiuni — şi prin cutezanţa înfirmaţiunilor. Cele şaptesprezece personagii de care se ocupă nu sunt evocate în stilul biografic,, ci fiecăruia îi este consacrat un­ portret literar , care cată mai mult a reconstitui omul, adică a preciza firea, ca astfel sar­cina de a-i judeca opera să fie uşu­rată prin fixarea caracterului. Portrete psichologice şi deseori filozofice, ele exprimă morala şi mentalitatea fiecăruia. Dar nu documentele sau istoria au fost isvoarele din care şi-a cules convingerile d-l A. Suares — ci ele­mente neobişnuite în astfel de îm­prejurări — au contribuit la forma­rea lor. In primul rând viaţa şi opera fie­căruia, mai apoi studiind trăsături­lor făcute pe picturi ce au faima de-a fi conservat autenticitatea ex­presiilor; astfel „Portraits sans Mo­­dèles” devine oarecum cu modele şi chiar am putea adăuga că d-l A. Suarés este un fizionomist iscusit. Literatura oferită de volumul d-lui A. Suarés este de esenţă supe­rioară şi înfăţişează mecanismul gândirei eruditului care adresează o lucrare unei categorii de cetitori, fixată de acelaş nivel intelectual.­ Acest academic mod de descriere limitează perspectivele lucrărei,­ de­aceia rezumatului de mai jos am gă­sit de cuviinţă să adăugăm câteva date lămuritoare, căutând astfel a sublinia şi rolul instructiv al volu­mului. Despre Jeana d’Arc autorul nu a­­duce nimic nou, dar îi face un por­tret spiritual care elogiază în fraze elegante puritatea acţiunei nepieri­toarei fecioare. Henric VIII rege a rămas prover­bial prin cruzimea cu care-şi în­cheia idilele de dragoste. Ana de Boleyn şi Catherine Howard s’au sfârşit pe eşafod. Nici Catherine d’Aragon, Jane Seymour, Anne de Cleves sau Ca­therine Parr n’au avut o soartă mai bună, deşi eşafodul nu le-a fost ulti­ma etapă a vieţei. Fondatorul „anglicanismului” Hen­ric al VlII-lea s-a pronunțat contra catolicismului și a participat la lup­tele religioase. Autorul celebrei picturi, „Dansul Macabru” — Holbein'­­— a lăsat un portret al regelui Henric al VlII-lea care a inspirat mult pe d-l A. Soa­res.. . " .­­ ... . Dealtfel caracterizarea finală a d-lui A. Suares concretizează perfect personalitatea monarhului: „Cezar teolog, Henric VIII este a­­cest monstru de răutate, de înşelă­torie şi de viclenie. Neronele teolo­giei” Don Juan, personagiu legendar, simbolizând seducătorul, în calitate care a fost evocat de Delacroix. Mo­zart şi alţii, este o figură ce şi-a pă­strat neştirbită faima, până’n zilele noastre. „In mănăstirea Ea Charité, pe prag, afară din biserică, o treaptă serveşte de mormânt lui Don Juan: el a făcut să fie pus acolo pentru ca toată lumea să-l calce’n picioare. Şi a vrut să se graveze pe această pia­tră. Aci zace, oase şi cenuşe, cel mai rău om care a fost pe lume”. Şi iro­nia caustică dar spirituală a autoru­lui adaugă: „Cel mai rău om? — Se laudă. Un om care a făcut atâta plă­cere atâtor femei, cel puţin o mie şi trei, puţini cavaleri au fost mai binefăcători”. Cu Edgar Poe stilul d-lui A. Sua­res adaugă un aspect nou ansamblu­lui: începe opera critică. Analizele revizuesc sau cu aspri­me până la răutate sau cu îngăduin­ţă până la admiraţie. Obiectivismul însă nu-i abandonat în nici-o apre­ciere. Definiţiile sunt perle atât prin construcţia literară cât şi prin gân­direa exprimată: „Poe pune un pu­ternic cuget ca să umilească cuge­tarea şi ca să-i facă războia”. Sapho, sinucigaşa din Leucade, poeta din veacul al şaptelea care a precedat pe Christos, este din nou redeşteptată d­e fraze fierbinţi, poe­tic inspirate şi atingând culmi filo­zofice. După celebritatea dobândită la Lesbos şi în exil la Syracusa, Sapho, preoteasa lui Eros, determină cola­borarea lui Augier cu Gounod, apa­re în literatură prezentată de ..«IM­­phonse Daudet, un poem de I re primi Caen şi Arthur Bernéde inspirând 3' ” muzica lui Massenet, ca apoi sa­ fie imortalizată în bronz și marmură de Pradier. Această carieră de muză este dacă nu unică, cel puțin strălucitoare. Suétone a fost printre primii la­tini ce-au făcut să sclipească spiri­tul rasei în anecdotă. D-l A. Soares fie în desaprobare sau admiraţie pune atâta pasiune în exprimare în­cât uită că se apropie de mentali­tatea celor cu care nu-i de acord. Figura istoricului Suetone revine în discuţie graţie acestei evocări. Fedor Dostoievsky înfăţişează în primul rând o mare enigmă a vita­­lităţei. Slab până la ftizie, dezechi­librat fiziceşte până la epilepsie, mic de statură şi cu o fizionomie dezorganizată până la urâţenie, moa­re la 60 de ani într’un acces de he­­moptisie! Totuşi acest fizic a găzduit un ge­niu care a dat literaturei nepieri­toarele „Crimă şi Pedeapsă”, „Casa Morților” etc. Aprecierile d-lui A. Suarés devin­­exaltate, revoluționare. Personagiile luia Dostoievski, Raskolnikov, Sonia, et al., apar în concepția analitică a d-lui A. Suarés, sub înfațișc­ri ine­dite. Literatura franceză André Suarés: „Portraits sans Modeles“. (Grasset) Jeanne d’Arc, Henri VIII, Don Juan, Edgar Poe, Sapho, Suétone, Dostoievsky L’Aretin, Gounod, Hippocrate, Manón, Coriolan, Gobineau, Mathurin de Larchant, Hermaphrodite, Loyola, L’lmperatri ce Ophélie

Next