Lupta, ianuarie 1936 (Anul 15, nr. 4258-4281)

1936-01-01 / nr. 4258

ANUL XV No. 4258 CONST. MILLE Fost director politic Dec. 1931 — Febr. 1937 Director EMIL D. FAGURE Redacţia şi adiţia: Bucureşti, str. Const. Mille 12 (Sărindar) PAGINI TELEFOANE: Direcţia 545-08 ^ Secretariatul 545-06 6 Administraţia 545-04 In pragul lui 1936 R­ăzboiu, s­au pace? Cu această chinuitoare între­bare stă omenirea în pragul lui 1936. Ea se pune cu o nelinişte spo­rită în urma discuţiunilor fră­mântate provocate de propune­rile şi negocierile pentru înlă­turarea conflictului armat din­tre Italia şi Abisinia. Marea Britanie e la al treilea al său ministru de Afaceri Stră­ine de când criza externă a pus la ordinea zilei cele mai ve şi mai complexe dintre pro­blemele internaţionale, iar Franţa îşi reexaminează toate hipotezele în care o pot aşeza dezlănţuirea unui conflict pe continent.­ îndărătul asalturilor date ca­binetului Laval apare preocu­parea naţiunei franceze de a şti cari sunt forţele pe cari se poate bizui politica de pace în faţa primejdiei unei agresiuni. Niciodată poate aceiaşi preo­cupare n’a neliniştit în acelaş­imp mai mult Marea Britanie. A fost destul ca Italia să ia iele pe continentul african, pacea să se simtă americi în tot restul lumei. Aeasta arată cât de naivă, cât de ipocrită apare vre­­m­ea d-lui Mussolini ca ea să lase Italia „în pace urmeze ...liniştită „expe­­sa colonială”, fi prea simplu — dacă fi atât de complicat, cum că realităţile, fi fost foarte simplu ca de­­ d-lui Mussolini Liga Na­­r să fi renunţat la exis­ei şi să se fi prefăcut că­­ a aflat că Italia, mem- Ligei, a atacat cu armele a­l­altă membră a Li­e, când un atac similar repetat pe continentul eu­­„ , agresorul ar fi între­bat: cu ce drept Liga Naţiuni­lor se emoţionează şi intervine, dacă cumva Liga n’ar fi conti­nuat a se face că n’aude şi nu vede. Dacă mari puteri occidentale, ca Anglia şi Franţa, s’au emo­ţionat în măsura în care se con­stată, în ce îngrijorare trebue să se simtă oare micile state, mijloace de apărare infinit mai restrânse? Dacă cele două mari naţiuni şi civiliza­ţiuni din vestul Eu­ropei — cea britanica şi cea franceză — vor să ştie precis de pe acum cari vor fi drepturile şi datoriile lor reciproce în even­tualitatea unei tulburări a pă­­cei în Europa, cu cât mai mult frământă o asemenea proble­mă pe micile state în rapor­turile lor cu cele mari? Examinând eventualitatea u­­nei agresiuni a Italiei împotri­va forţelor navale britanice din Mediterana, pe urma unei extensiuni a sancţiunilor eco­nomice, „Le Temps” arată că Franţa îşi cunoaşte îndatoririle asistenţei mutuale franco-brita­­nice, aşa cum ele rezultă din o­­bligaţiunile pactului şi ale a­­cordului intervenit între Paris şi Londra în a doua jumătate a lui octombrie trecut. Este vor­ba însă de celelalte puteri me­­diteranene membre ale Socie­­tăţei Naţiunilor (Spania, Iugo­slavia, Grecia, Turcia şi Ira­­kul) egal îndatorate prin stipu­laţiile pactului de la Geneva. „Naţiunile mijlocii sau mici sunt cu deosebire interesate, spune marele cotidian­ francez, la menţinerea integrală a pro­­tecţiunei pe care instituţia in­ternaţională de la Geneva o da­torează tuturor membrilor ei. Nu ignorează nimeni că ele sunt acelea cari stăruie cu mai mul­tă ardoare ca regula pactului să joace mai inflexibil, dar tre­bue ca ele să ştie că egalitatea Statelor nu e o varbă deşartă, că Soc. Naţiunilor nu le con­feră numai drepturi, ci le im­pune şi datorii, că trebue să ştie să-şi ia în ceasurile de cri­ză răspunderile lor, ori cari ar putea fi riscurile, dacă voim ca securitatea colectivă să nu fie o formulă goală de înţeles,­­sau numai oneroasă pentru n­­aţiunile „mijlocii” şi mici nu meditat de mult asupra „riscurilor” lor şi dacă totuşi sunt „cu deosebire interesate la menţinerea integrală a protec­­ţiunei pe care instituţia inter­naţională de la Geneva o dato­rează tuturor membrilor ei” e vădit, că avantajele protecţiei egalează cel puţin, dacă nu în­trec chiar riscurile. Toate aceste naţiuni „mijlo­cii” şi „mici” — atâta vreme cât Liga Naţiunilor nu posedă încă instrumentul de forţă de­­gra­­cisiv în slujba protecţiei la care o obligă pactul —­ se­ întreabă însă dacă cel puţin forţele ce­lor două mari puteri — An­glia şi Franţa — sunt reciproc asigurate în slujba păcii. In pragul anului în care in­trăm, războiul îşi profilează um­bra. Alături de posibilităţile de constrângere ale Ligei Naţiuni­lor nu există de­cât forţele ar­mate reunite ale Franţei şi Ma­rii Britanii şi posibilităţile fi­nanciare şi industriale ale aces­tor mari puteri de a înlesni na­ţiunile „mijlocii” şi „mici” de a deveni şi tari, aşa ca „riscurile”­ lor să fie şi eficace. EMIL D. FAGURE LOC TINEREŢII! Oficiosul naţional-creştin al d-lui Goga dă alarma: „Pe minele politicianismului şi ale vieţii anchilozate, bătrâ­nii apar într’o postură penibi­lă. Loc tinereţii !” Asta fiindcă „şeful suprem” şi centenar a luat în serios pe „venim”?!... „CURAJ” „In Ardeal, scrie oficiosul na­­ţional-ţărănist, d. Goga n’are curaj să intre, nici chiar la braţ cu d. A. C. Cuza”. Cu toate astea căsătoria reli­gioasă s'a făcut şi mirii au de­pus şi jurământ. In Ardeal însă este conside­rată ca o căsătorie, sa fi mai bine zis, ca o conjugaţie aem­cuna­­ţie, deşi mirii sânt mai mult... în declinaţie. In speranţă că Franţa ar pu­tea acorda vr’un împrumut gu­vernului german de azi, presa acestuia scrie: „Nu este de ajuns ca una din părţi să întindă mâna...” Fireşte că nu e de ajuns... Ce folos că dela Berlin se ’ntinde mâna, d­acă dela Paris nu se deschide punga! TAMAN ! Cu privire, la tonul d-lui La­val faţă de Germania, „Berli­ner Tageblatt” scrie că „Germa­nia a privit totdeauna favora­bil (mai vorbă!) orice posibili­tate de înţelegere, cu condiţiei ca aceasta să fie compatibilă cu onoarea „unei naţiuni libere şi paşnice”. Taman cum e­ naţia germa­nă de azi: liberă şi paşnică! RIGOLO împrumutul Cadou! Ce forfoteală pe străzi! Mereu aceeaşi poveste: oameni intrigu saţ, agitaţi, cu o rază de mulţumire în ochi, intră şi ies din prăvălii, încărcaţi de pachete. Da­ruri de Anul nou Bine ’nţeles, cei cari pot cheltui. Celorlalţi le picură veninul amără­ciunii în suflet, privesc prin vitri­nele — adevărate crime socialei — marilor băcănii de pe calea Victo­riei, unde sunt etalate cele mai ini­maginabile bunătăţi gastronomice, scrâşnesc din dinţi şi nădăjduesc că poate va veni cândva şi ziua lor! In acest ajun de Anul nou, mă gândesc cu simpatie-------şi nu fac nici o ironie — la toate partidele noastre. Raporturile lor cu poporul — unul din factorii determinanţi — sunt mai mult sau mai puţin direc­te; dar cu alt factor constituţional contactul e direct. De aci poate por­ni totul — şi acest totul, e Puterea. De ce să ne înşelăm? Nu progra­mul, nu ideile, nu cine ştie ca ideal transcendental animă toate aceste grupări de stânga, de dreapta, sau de centru. Puterea — Puterea pen­tru ea însăşi, Puterea ca scop, nu ca mijloc — iată flacăra care mis­­tue măruntaele majorităţii oameni­lor noştri politici. Dar din cauza numărului prea mare de partide, unora le vine rân­dul la fericire foarte rar. Ştiţi, dvs., de pildă, că bunul nostru prieten Trancu-Iaşi stă de 9 ani în opozi­ţie? O viaţă de om! Aproape c’a ui­tat să mai guverneze! Va trebui să ia o pietricică in­gură, dacă-l va mai lovi iar norocul! Oare n’ar vrea Factorul Constitu­ţional să facă acum de Anul Nou un cadou tuturor partidelor noastre politice? Să le dăruiască un „Regu­lament al chemării la putere”, în care să se precizeze că îi vine rân­dul fiecăruia la dată fixă, că schim­barea guvernelor se va face din trei în trei luni — aşa cum se procedea­ză cu regimurile de import-export! — şi că nu va fi uitat nimeni? In felul acesta toţi se vor linişti, nu vom mai avea lupte şi adversităţi, campanii şi injurii. Fiecare va răs­­foii zilele calendarului şi-şi va în­semna cu roşu ZIUA LUI. Iar Sta­tului nu-i va merge nici mai bine, nici mai rău ca până acum Iată un practic cadou de Anul nou! Păcat că n’am trecere la Factorul Constituţional, să asculte odată şi sugestia mea! Nici nu ştie ce bine ar nimeri-o! DEŞCĂ ­TTH* Ei si?“ Nu ştiu cine a comparat partidele politice cu catedrala care, se ştie, are porţile deschise pentru toţi credincioşii. N’am văzut însă gonindu-se dintr’o catedrală tocmai drept credincioşii. In politică însă credinţa sau recunoştinţa sunt flori necunoscute. Ne amintim de ruptura ce s’a declarat în partidul naţio­­nal-ţărănesc atunci când a plecat d-rul Lupu. Emoţie în­tre naţional-ţărănişti, satisfacţie la adversarii lor. Dar condu­­cătorii, vinovaţi de această plecare ridicau din umeri şi răs­pundeau cu o prefăcută nepăsare: „Ei şi?” Este răspunsul clasic al românului când a făcut una lată. Aşa şi acum cu escluderea d-lui Dem. Dobrescu, unul dintre cei mai credin­cioşi şi devotaţi luptători ai partidului naţional-ţărănesc. A fost învinuit de acte de indisciplină şi... dat afară ca un simplu agent electoral,—aşa a declarat în întrunirea publică de Duminecă însuşi cel esclus, în jurul căruia s’au adunat mii d­e oameni, toţi soldaţi credincioşi naţional-ţărăniştilor. „Ei şi?” De câtva timp prea des auzim din partea conducătorilor ţărănişti acest refren rostit la supărare. Intr’adevăr, cele câteva amputări dureroase ce le-a su­portat partidul naţional-ţărănesc ar trebui să-i determine să se oprească cu astfel de operaţii. Una-două, — afară din partid! Şi apoi: „Ei şi?” Atunci când a plecat d-rul Lupu, apoi când a plecat d. Vaida şi când a demisionat d. Mironescu, am spus că prea s’au identificat aceşti fruntaşi politici cu partidul naţional­­ţărănesc pentru ca să-l mai poată părăsi definitiv. Pronos­ticurile noastre faţă de d-rul Lupu s’au îndeplinit. S’a reîn­­tors... acasă, în casa la a cărei construcţie a participat prin­tre primii. Avem profunda convingere că şi ceilalţi se vor întoarce, cei buni şi credincioşi. Aşa va fi şi cu d. Dem. Do­brescu reclamat de masse întregi de credincioşi. însuşi d-rul Lupu va fi acela care va contribui la actul de reparaţie ce se cuvine unui luptător de valoare, profund nedreptăţit. Ce frumos a decurs întrunirea de protestare contra es­­cînderei d-lui Dobrescu! Nici un fel de... răfuială. N’a fost o spălare de rufe în familie. S’au adunat câteva mii de oameni în jurul unui om nedreptăţit, a unui om ce suferă şi simte o nevoie şi mai mare de-a crede în partidul a cărui conducere l-a nedreptăţit. La o asemenea protestare nu se mai poate răspunde cu stereotipul şi uscatul: „Ei şi?”, — ci cu multă, multă sim­patie. L. T. A. Tineretul Ce subiect mai simpatic şi mai de actualitate spre a începe Anul Nou? Care părinte nu se gândeşte la odrasla sa? Care ţară nu’şi vede vii­torul în tineret? N’a proorocit poetul: „viitor de aur ţara noastră are şi prevăd prin secoli a ei înnălţare”? Şi ţara s'a înălţat aşa de sus încât tineretului de azi care e viitorul ei, îi incumbă îndatoriri şi mai mari ca celui de ori, ceiace înseamnă că’i incumbă şi o pregătire superioară celei pe care a avut’o marea generaţie a răsboiu­­lui. Or, tragedia tineretului de azi e ca se pune într’însul aşteptări mult mai mari ca pregătirea ce i s’a pu­tut da. Când tata e pe front şi bună parte din profesori deasemenea, nu se poate spune că tineretul se desvol­­tă în condiţii normale. Tineretul de azi nu e cel mai pregătit, ci cel mai părăsit — şi de familie şi de Stat — atât materialiceşte cât şi mo­raliceşte. Omenirea de azi are tineretul pe care’l merită o epocă în care a fost posibil un măcel ca acela prin care am trecut. Nu e educator cu răspundere îna­intea conştiinţei sale, care să nu fie frământat de problema pregătirei tineretului de azi, într’o scrisoare pe care rectorul Universităţei din Paris, d. Charlety, o adresează autorului dramatic Henry Bernstein, marele pedagog spune: „Intre generaţiile actuale şi ce­lelalte e ca un fel de ruptură. Sper mereu să găsesc cauzele şi să le a­­răt... Unul din leacuri e să nu lăsăm pe tinerii noştri singuri... A fi înţe­leşi şi prin urmare a nu fi părăsiţi — asta le ajunge. E ceea ce le pu­tem oferi mai bun. Instrucţia ştim bine să le-o dăm, dar nu mai este esenţialul în dezechilibrul prezent”. Esenţialul e să nu-i lăsăm singuri pe tinerii de azi, să nu lăsăm să se casce prăpastia şi mai adâncă între ei şi noi, adică între viitor şi trecut. Hiaturile sociale sunt cele mai pri­mejdioase. Rectorul Charlety a grăit ca un înţelept, obicinuit a nu vorbi până ce n’a meditat mult asupra unei pro­bleme. Să ne apropiem de tineret, să nu credem că trebue să­ „ridicăm” spre noi, ci să căutăm a’l cunoaşte, cu lipsurile dar şi cu adăugirile da­torite împrejurărilor excepţionale de azi. Vom regăsi în sufletele şi ini­mile lor vechiul fond moştenit. Ceeace s’a schimbat e felul vieţei — suprafaţa. Aurul e la fund. Să găsim drumul spre el şi să’l ştim scormoni. E. D. F. omca umai fid bi­ej bun. w J. J..Rousseau Ostracizatul! D. Ramsay MacDonald, fostul prim ministru al So­xei, în­ncearcă o nouă deziluzie. După ce a fost înfrânt la recentele alegeri par­ţiale în vechia sa circusnscripf­ie electorală, d. Mac­Donald comsumfase, în urma stăruinţelor primului ministru Baldw­in să candideze pentru un mandat de deputat „sigur”, acel al universităţilor scoţiene. Dar nici acest mandat nu mai e „sigur” fiindcă partidul scoţian a h­otărît să-i opună d-lui MacDo­nald un certra-caradida­, primejduindu-l astfel din nou reintrarea in Camera Comunelor. r]iiBiriirrTTiliíliÉMliliiiiillMMBiiiliigiliíriiiii~iríiBiiiiliiÉiliTliSijBiMI — La mulţi ani, cu... sănătate ! u­stiţi in cel de al treilea Reich »--cuvni­­­ " ■" ‘ Intre instanţele oficiale şi cele ale partidului naţional-sseiatist Germania lui Hitler ne-a obiş­nuit cu surprize. Răsturnarea ordinei vechi n’a însemnat însă totdeauna înlocuirea ei cu ordi­ne nouă, ci şi înfrângerea ori­cărui principiu elementar al ci­vilizaţiei. S’a discutat foarte mult de fe­lul în care se împarte justiţia în cel de al treilea Reich. S’au fă­cut dări de seamă asupra noilor legiuiri în care s’au introdus pa­ragrafele certate cu dreptul ele­mentar însă corespunzătoare mentalităţii rassiste, s’au insta­lat jurisdicţii noi, formate de multe ori din oameni fără che­mare şi care deţineau postul nu­mai în baza faptului că se dove­diseră fideli unui regim de bru­talitate şi opresiune. Ziarele germane au anunţat în ultimele zile că afacerea Sahm va fi judecată de instanţele ju­ridice superioare ale partidului. In Germania se vorbeşte în ge­nere foarte puţin despre aceste jurisdicţii strict naţional-socia­­liste. Cu toate că ele sunt puţin cunoscute de marele public, ele reprezintă instanţe de însemnă­tate în organismul Germaniei actuale. JURISDICŢII SPECIALE Jurisdicţiile partidului au luat fiinţă din misteriosul Uschla (Untersuchungs- und Schlicht­ungs-Ausschuss) un fel de Ge­stapo intern al partidului naţio­­nal-socalist. Imediat după veni­rea la putere a hitleriştilor, ju­risdicţiile acestea au fost înfiin­­ate în toate circumscripţiile Germaniei, fiind menite să ju­dece cazurile de nedisciplină ale membrilor partidului. Ori iată că depăşindu-şi mandatul, aceste instanţe au început să judece membrii pentru oricare altă fap­tă. Judecătorii care la început e­­rau onorari, primesc astăzi sala­rii foarte bune, mai ales aceia care fac parte din instanţele su­perioare. In genere, hotărîrile instan­ţelor partidului sunt date publi­cităţii. Ca şi cum ar fi vorba de o jurisdicţie legală. Judecătorii se conduc după indicaţiile date cu ocazia ultimului congres na­­ţional-socialist de la Nuernberg şi anume de a pedepsi sever pe unii şi de a fi indulgenţi faţă de aceia care şi-au câştigat taloane în lupta pentru parvenirea la putere a hitleriştilor. Evident că instanţele acestea de partid nu dispun de organe executive in­dependente de ele, insă faptul acesta nu le reduce cu nimica însemnătatea. JUDECĂTORII Pentru moment, tagma jude­cătorilor făcând parte din aceste jurisdicţii speciale, n’a fost în­cadrată. Judecătorii nu pot fi demişi, însă n’au obţinut încă inamovibilitatea. In genere, a­­ceşti judecători nu pot fi mu­taţi din postul lor decât în ur­ma ordinului expres al Fueh­­rer-ului. In orice caz însă aceşti judecători au obţinut să fie in­dependenţi în sensul că ei sunt subordonaţi numai jurisdicţiei de partid imediat superioare, iar nu conducătorilor politici ai acesteia. Din punct de vedere juridic nu există nici o legătură între a­­ceste instanţe speciale şi instan­ţele judecătoreşti oficiale. To­tuşi nu trebuie să se treacă cu vederea faptul că instanţele ju­­risdicţionale de partid sunt efec­tiv superioare instanţelor ofi­ciale, adică autoritatea morală a judecătorului naţional-socialist este mai mare decât a unui ju­decător oarecare, deoarece pri­mul face de obicei parte din ve­chea falangă din grupul celora care au luptat din primele zile în cadrele partidului. Un jude­cător obişnuit este totdeauna ob­sedat de felul cum va fi primită sentinţa pe care a dat-o de că­tre cercurile naţional-socialiste. SENTINŢE" ..TABU" Lucrul acesta se poate vedea Continuare.în pag. II-a M E

Next