Lupta, ianuarie 1936 (Anul 15, nr. 4258-4281)
1936-01-01 / nr. 4258
ANUL XV No. 4258 CONST. MILLE Fost director politic Dec. 1931 — Febr. 1937 Director EMIL D. FAGURE Redacţia şi adiţia: Bucureşti, str. Const. Mille 12 (Sărindar) PAGINI TELEFOANE: Direcţia 545-08 ^ Secretariatul 545-06 6 Administraţia 545-04 In pragul lui 1936 Războiu, sau pace? Cu această chinuitoare întrebare stă omenirea în pragul lui 1936. Ea se pune cu o nelinişte sporită în urma discuţiunilor frământate provocate de propunerile şi negocierile pentru înlăturarea conflictului armat dintre Italia şi Abisinia. Marea Britanie e la al treilea al său ministru de Afaceri Străine de când criza externă a pus la ordinea zilei cele mai ve şi mai complexe dintre problemele internaţionale, iar Franţa îşi reexaminează toate hipotezele în care o pot aşeza dezlănţuirea unui conflict pe continent. îndărătul asalturilor date cabinetului Laval apare preocuparea naţiunei franceze de a şti cari sunt forţele pe cari se poate bizui politica de pace în faţa primejdiei unei agresiuni. Niciodată poate aceiaşi preocupare n’a neliniştit în acelaşimp mai mult Marea Britanie. A fost destul ca Italia să ia iele pe continentul african, pacea să se simtă americi în tot restul lumei. Aeasta arată cât de naivă, cât de ipocrită apare vremea d-lui Mussolini ca ea să lase Italia „în pace urmeze ...liniştită „expesa colonială”, fi prea simplu — dacă fi atât de complicat, cum că realităţile, fi fost foarte simplu ca de d-lui Mussolini Liga Nar să fi renunţat la exisei şi să se fi prefăcut că a aflat că Italia, mem- Ligei, a atacat cu armele alaltă membră a Lie, când un atac similar repetat pe continentul eu„ , agresorul ar fi întrebat: cu ce drept Liga Naţiunilor se emoţionează şi intervine, dacă cumva Liga n’ar fi continuat a se face că n’aude şi nu vede. Dacă mari puteri occidentale, ca Anglia şi Franţa, s’au emoţionat în măsura în care se constată, în ce îngrijorare trebue să se simtă oare micile state, mijloace de apărare infinit mai restrânse? Dacă cele două mari naţiuni şi civilizaţiuni din vestul Europei — cea britanica şi cea franceză — vor să ştie precis de pe acum cari vor fi drepturile şi datoriile lor reciproce în eventualitatea unei tulburări a păcei în Europa, cu cât mai mult frământă o asemenea problemă pe micile state în raporturile lor cu cele mari? Examinând eventualitatea unei agresiuni a Italiei împotriva forţelor navale britanice din Mediterana, pe urma unei extensiuni a sancţiunilor economice, „Le Temps” arată că Franţa îşi cunoaşte îndatoririle asistenţei mutuale franco-britanice, aşa cum ele rezultă din obligaţiunile pactului şi ale acordului intervenit între Paris şi Londra în a doua jumătate a lui octombrie trecut. Este vorba însă de celelalte puteri mediteranene membre ale Societăţei Naţiunilor (Spania, Iugoslavia, Grecia, Turcia şi Irakul) egal îndatorate prin stipulaţiile pactului de la Geneva. „Naţiunile mijlocii sau mici sunt cu deosebire interesate, spune marele cotidian francez, la menţinerea integrală a protecţiunei pe care instituţia internaţională de la Geneva o datorează tuturor membrilor ei. Nu ignorează nimeni că ele sunt acelea cari stăruie cu mai multă ardoare ca regula pactului să joace mai inflexibil, dar trebue ca ele să ştie că egalitatea Statelor nu e o varbă deşartă, că Soc. Naţiunilor nu le conferă numai drepturi, ci le impune şi datorii, că trebue să ştie să-şi ia în ceasurile de criză răspunderile lor, ori cari ar putea fi riscurile, dacă voim ca securitatea colectivă să nu fie o formulă goală de înţeles,sau numai oneroasă pentru naţiunile „mijlocii” şi mici nu meditat de mult asupra „riscurilor” lor şi dacă totuşi sunt „cu deosebire interesate la menţinerea integrală a protecţiunei pe care instituţia internaţională de la Geneva o datorează tuturor membrilor ei” e vădit, că avantajele protecţiei egalează cel puţin, dacă nu întrec chiar riscurile. Toate aceste naţiuni „mijlocii” şi „mici” — atâta vreme cât Liga Naţiunilor nu posedă încă instrumentul de forţă degracisiv în slujba protecţiei la care o obligă pactul — se întreabă însă dacă cel puţin forţele celor două mari puteri — Anglia şi Franţa — sunt reciproc asigurate în slujba păcii. In pragul anului în care intrăm, războiul îşi profilează umbra. Alături de posibilităţile de constrângere ale Ligei Naţiunilor nu există decât forţele armate reunite ale Franţei şi Marii Britanii şi posibilităţile financiare şi industriale ale acestor mari puteri de a înlesni naţiunile „mijlocii” şi „mici” de a deveni şi tari, aşa ca „riscurile” lor să fie şi eficace. EMIL D. FAGURE LOC TINEREŢII! Oficiosul naţional-creştin al d-lui Goga dă alarma: „Pe minele politicianismului şi ale vieţii anchilozate, bătrânii apar într’o postură penibilă. Loc tinereţii !” Asta fiindcă „şeful suprem” şi centenar a luat în serios pe „venim”?!... „CURAJ” „In Ardeal, scrie oficiosul naţional-ţărănist, d. Goga n’are curaj să intre, nici chiar la braţ cu d. A. C. Cuza”. Cu toate astea căsătoria religioasă s'a făcut şi mirii au depus şi jurământ. In Ardeal însă este considerată ca o căsătorie, sa fi mai bine zis, ca o conjugaţie aemcunaţie, deşi mirii sânt mai mult... în declinaţie. In speranţă că Franţa ar putea acorda vr’un împrumut guvernului german de azi, presa acestuia scrie: „Nu este de ajuns ca una din părţi să întindă mâna...” Fireşte că nu e de ajuns... Ce folos că dela Berlin se ’ntinde mâna, dacă dela Paris nu se deschide punga! TAMAN ! Cu privire, la tonul d-lui Laval faţă de Germania, „Berliner Tageblatt” scrie că „Germania a privit totdeauna favorabil (mai vorbă!) orice posibilitate de înţelegere, cu condiţiei ca aceasta să fie compatibilă cu onoarea „unei naţiuni libere şi paşnice”. Taman cum e naţia germană de azi: liberă şi paşnică! RIGOLO împrumutul Cadou! Ce forfoteală pe străzi! Mereu aceeaşi poveste: oameni intrigu saţ, agitaţi, cu o rază de mulţumire în ochi, intră şi ies din prăvălii, încărcaţi de pachete. Daruri de Anul nou Bine ’nţeles, cei cari pot cheltui. Celorlalţi le picură veninul amărăciunii în suflet, privesc prin vitrinele — adevărate crime socialei — marilor băcănii de pe calea Victoriei, unde sunt etalate cele mai inimaginabile bunătăţi gastronomice, scrâşnesc din dinţi şi nădăjduesc că poate va veni cândva şi ziua lor! In acest ajun de Anul nou, mă gândesc cu simpatie-------şi nu fac nici o ironie — la toate partidele noastre. Raporturile lor cu poporul — unul din factorii determinanţi — sunt mai mult sau mai puţin directe; dar cu alt factor constituţional contactul e direct. De aci poate porni totul — şi acest totul, e Puterea. De ce să ne înşelăm? Nu programul, nu ideile, nu cine ştie ca ideal transcendental animă toate aceste grupări de stânga, de dreapta, sau de centru. Puterea — Puterea pentru ea însăşi, Puterea ca scop, nu ca mijloc — iată flacăra care mistue măruntaele majorităţii oamenilor noştri politici. Dar din cauza numărului prea mare de partide, unora le vine rândul la fericire foarte rar. Ştiţi, dvs., de pildă, că bunul nostru prieten Trancu-Iaşi stă de 9 ani în opoziţie? O viaţă de om! Aproape c’a uitat să mai guverneze! Va trebui să ia o pietricică ingură, dacă-l va mai lovi iar norocul! Oare n’ar vrea Factorul Constituţional să facă acum de Anul Nou un cadou tuturor partidelor noastre politice? Să le dăruiască un „Regulament al chemării la putere”, în care să se precizeze că îi vine rândul fiecăruia la dată fixă, că schimbarea guvernelor se va face din trei în trei luni — aşa cum se procedează cu regimurile de import-export! — şi că nu va fi uitat nimeni? In felul acesta toţi se vor linişti, nu vom mai avea lupte şi adversităţi, campanii şi injurii. Fiecare va răsfoii zilele calendarului şi-şi va însemna cu roşu ZIUA LUI. Iar Statului nu-i va merge nici mai bine, nici mai rău ca până acum Iată un practic cadou de Anul nou! Păcat că n’am trecere la Factorul Constituţional, să asculte odată şi sugestia mea! Nici nu ştie ce bine ar nimeri-o! DEŞCĂ TTH* Ei si?“ Nu ştiu cine a comparat partidele politice cu catedrala care, se ştie, are porţile deschise pentru toţi credincioşii. N’am văzut însă gonindu-se dintr’o catedrală tocmai drept credincioşii. In politică însă credinţa sau recunoştinţa sunt flori necunoscute. Ne amintim de ruptura ce s’a declarat în partidul naţional-ţărănesc atunci când a plecat d-rul Lupu. Emoţie între naţional-ţărănişti, satisfacţie la adversarii lor. Dar conducătorii, vinovaţi de această plecare ridicau din umeri şi răspundeau cu o prefăcută nepăsare: „Ei şi?” Este răspunsul clasic al românului când a făcut una lată. Aşa şi acum cu escluderea d-lui Dem. Dobrescu, unul dintre cei mai credincioşi şi devotaţi luptători ai partidului naţional-ţărănesc. A fost învinuit de acte de indisciplină şi... dat afară ca un simplu agent electoral,—aşa a declarat în întrunirea publică de Duminecă însuşi cel esclus, în jurul căruia s’au adunat mii de oameni, toţi soldaţi credincioşi naţional-ţărăniştilor. „Ei şi?” De câtva timp prea des auzim din partea conducătorilor ţărănişti acest refren rostit la supărare. Intr’adevăr, cele câteva amputări dureroase ce le-a suportat partidul naţional-ţărănesc ar trebui să-i determine să se oprească cu astfel de operaţii. Una-două, — afară din partid! Şi apoi: „Ei şi?” Atunci când a plecat d-rul Lupu, apoi când a plecat d. Vaida şi când a demisionat d. Mironescu, am spus că prea s’au identificat aceşti fruntaşi politici cu partidul naţionalţărănesc pentru ca să-l mai poată părăsi definitiv. Pronosticurile noastre faţă de d-rul Lupu s’au îndeplinit. S’a reîntors... acasă, în casa la a cărei construcţie a participat printre primii. Avem profunda convingere că şi ceilalţi se vor întoarce, cei buni şi credincioşi. Aşa va fi şi cu d. Dem. Dobrescu reclamat de masse întregi de credincioşi. însuşi d-rul Lupu va fi acela care va contribui la actul de reparaţie ce se cuvine unui luptător de valoare, profund nedreptăţit. Ce frumos a decurs întrunirea de protestare contra escînderei d-lui Dobrescu! Nici un fel de... răfuială. N’a fost o spălare de rufe în familie. S’au adunat câteva mii de oameni în jurul unui om nedreptăţit, a unui om ce suferă şi simte o nevoie şi mai mare de-a crede în partidul a cărui conducere l-a nedreptăţit. La o asemenea protestare nu se mai poate răspunde cu stereotipul şi uscatul: „Ei şi?”, — ci cu multă, multă simpatie. L. T. A. Tineretul Ce subiect mai simpatic şi mai de actualitate spre a începe Anul Nou? Care părinte nu se gândeşte la odrasla sa? Care ţară nu’şi vede viitorul în tineret? N’a proorocit poetul: „viitor de aur ţara noastră are şi prevăd prin secoli a ei înnălţare”? Şi ţara s'a înălţat aşa de sus încât tineretului de azi care e viitorul ei, îi incumbă îndatoriri şi mai mari ca celui de ori, ceiace înseamnă că’i incumbă şi o pregătire superioară celei pe care a avut’o marea generaţie a răsboiului. Or, tragedia tineretului de azi e ca se pune într’însul aşteptări mult mai mari ca pregătirea ce i s’a putut da. Când tata e pe front şi bună parte din profesori deasemenea, nu se poate spune că tineretul se desvoltă în condiţii normale. Tineretul de azi nu e cel mai pregătit, ci cel mai părăsit — şi de familie şi de Stat — atât materialiceşte cât şi moraliceşte. Omenirea de azi are tineretul pe care’l merită o epocă în care a fost posibil un măcel ca acela prin care am trecut. Nu e educator cu răspundere înaintea conştiinţei sale, care să nu fie frământat de problema pregătirei tineretului de azi, într’o scrisoare pe care rectorul Universităţei din Paris, d. Charlety, o adresează autorului dramatic Henry Bernstein, marele pedagog spune: „Intre generaţiile actuale şi celelalte e ca un fel de ruptură. Sper mereu să găsesc cauzele şi să le arăt... Unul din leacuri e să nu lăsăm pe tinerii noştri singuri... A fi înţeleşi şi prin urmare a nu fi părăsiţi — asta le ajunge. E ceea ce le putem oferi mai bun. Instrucţia ştim bine să le-o dăm, dar nu mai este esenţialul în dezechilibrul prezent”. Esenţialul e să nu-i lăsăm singuri pe tinerii de azi, să nu lăsăm să se casce prăpastia şi mai adâncă între ei şi noi, adică între viitor şi trecut. Hiaturile sociale sunt cele mai primejdioase. Rectorul Charlety a grăit ca un înţelept, obicinuit a nu vorbi până ce n’a meditat mult asupra unei probleme. Să ne apropiem de tineret, să nu credem că trebue să „ridicăm” spre noi, ci să căutăm a’l cunoaşte, cu lipsurile dar şi cu adăugirile datorite împrejurărilor excepţionale de azi. Vom regăsi în sufletele şi inimile lor vechiul fond moştenit. Ceeace s’a schimbat e felul vieţei — suprafaţa. Aurul e la fund. Să găsim drumul spre el şi să’l ştim scormoni. E. D. F. omca umai fid biej bun. w J. J..Rousseau Ostracizatul! D. Ramsay MacDonald, fostul prim ministru al Soxei, înncearcă o nouă deziluzie. După ce a fost înfrânt la recentele alegeri parţiale în vechia sa circusnscripfie electorală, d. MacDonald comsumfase, în urma stăruinţelor primului ministru Baldwin să candideze pentru un mandat de deputat „sigur”, acel al universităţilor scoţiene. Dar nici acest mandat nu mai e „sigur” fiindcă partidul scoţian a hotărît să-i opună d-lui MacDonald un certra-caradida, primejduindu-l astfel din nou reintrarea in Camera Comunelor. r]iiBiriirrTTiliíliÉMliliiiiillMMBiiiliigiliíriiiii~iríiBiiiiliiÉiliTliSijBiMI — La mulţi ani, cu... sănătate ! ustiţi in cel de al treilea Reich »--cuvni " ■" ‘ Intre instanţele oficiale şi cele ale partidului naţional-sseiatist Germania lui Hitler ne-a obişnuit cu surprize. Răsturnarea ordinei vechi n’a însemnat însă totdeauna înlocuirea ei cu ordine nouă, ci şi înfrângerea oricărui principiu elementar al civilizaţiei. S’a discutat foarte mult de felul în care se împarte justiţia în cel de al treilea Reich. S’au făcut dări de seamă asupra noilor legiuiri în care s’au introdus paragrafele certate cu dreptul elementar însă corespunzătoare mentalităţii rassiste, s’au instalat jurisdicţii noi, formate de multe ori din oameni fără chemare şi care deţineau postul numai în baza faptului că se dovediseră fideli unui regim de brutalitate şi opresiune. Ziarele germane au anunţat în ultimele zile că afacerea Sahm va fi judecată de instanţele juridice superioare ale partidului. In Germania se vorbeşte în genere foarte puţin despre aceste jurisdicţii strict naţional-socialiste. Cu toate că ele sunt puţin cunoscute de marele public, ele reprezintă instanţe de însemnătate în organismul Germaniei actuale. JURISDICŢII SPECIALE Jurisdicţiile partidului au luat fiinţă din misteriosul Uschla (Untersuchungs- und Schlichtungs-Ausschuss) un fel de Gestapo intern al partidului naţional-socalist. Imediat după venirea la putere a hitleriştilor, jurisdicţiile acestea au fost înfiinate în toate circumscripţiile Germaniei, fiind menite să judece cazurile de nedisciplină ale membrilor partidului. Ori iată că depăşindu-şi mandatul, aceste instanţe au început să judece membrii pentru oricare altă faptă. Judecătorii care la început erau onorari, primesc astăzi salarii foarte bune, mai ales aceia care fac parte din instanţele superioare. In genere, hotărîrile instanţelor partidului sunt date publicităţii. Ca şi cum ar fi vorba de o jurisdicţie legală. Judecătorii se conduc după indicaţiile date cu ocazia ultimului congres naţional-socialist de la Nuernberg şi anume de a pedepsi sever pe unii şi de a fi indulgenţi faţă de aceia care şi-au câştigat taloane în lupta pentru parvenirea la putere a hitleriştilor. Evident că instanţele acestea de partid nu dispun de organe executive independente de ele, insă faptul acesta nu le reduce cu nimica însemnătatea. JUDECĂTORII Pentru moment, tagma judecătorilor făcând parte din aceste jurisdicţii speciale, n’a fost încadrată. Judecătorii nu pot fi demişi, însă n’au obţinut încă inamovibilitatea. In genere, aceşti judecători nu pot fi mutaţi din postul lor decât în urma ordinului expres al Fuehrer-ului. In orice caz însă aceşti judecători au obţinut să fie independenţi în sensul că ei sunt subordonaţi numai jurisdicţiei de partid imediat superioare, iar nu conducătorilor politici ai acesteia. Din punct de vedere juridic nu există nici o legătură între aceste instanţe speciale şi instanţele judecătoreşti oficiale. Totuşi nu trebuie să se treacă cu vederea faptul că instanţele jurisdicţionale de partid sunt efectiv superioare instanţelor oficiale, adică autoritatea morală a judecătorului naţional-socialist este mai mare decât a unui judecător oarecare, deoarece primul face de obicei parte din vechea falangă din grupul celora care au luptat din primele zile în cadrele partidului. Un judecător obişnuit este totdeauna obsedat de felul cum va fi primită sentinţa pe care a dat-o de către cercurile naţional-socialiste. SENTINŢE" ..TABU" Lucrul acesta se poate vedea Continuare.în pag. II-a M E