Lupta, februarie 1936 (Anul 15, nr. 4282-4307)

1936-02-01 / nr. 4282

r ANUL XV No. 4282 Ipaae—< ■ ■■ ——­­CONST. MILLS Fost director poliţie Dec. 1931 — Febr. 1927 Director EMIL D. FAGURE Redacţia şi adiţia: Bucureşti, str. Const. Miile 12 (S ă r i n d a t) PAGINI TELEFOANE: Direcţia 343-08 4 Secretariatul 343-06 4 Administrata 343-04 C. S. 1 Februarie 1936 Nici Juriul, nici glorii, nici dra­­goste nu constituie unitatea de mă­sură sufletului ales, ci bunătatea* Lacoraaire am MUnüiaMi 99 Poporul germ­an n’are nimic de cerut României“ ? In declaraţiunea „destinată publicităţii” şi încredinţată d-lui George Brătianu de cer­curile conducătoare ale Reich­­ului, cu prilejul conferinţei ce i s’a cerut de Universitatea din Berlin, se spune, între altele, că „popor­ul german n’are ni­mic de cerut României”. Se spune aceasta mereu la ureche tineretului nostru de către propaganda hitleristă, care se exercită în mod spe­cial şi exclusiv asupra tineri­me­i şcolare. Românii caii se aflau sub­­drapel în timpul invaziei ger­mane în România cunosc bu­nătăţile ocupaţiei şi stipulaţii­le tratatelor impuse de condu­cătorii Reich-ului prin forţa armelor. Pe românii aceştia ar ar fi mai greu să-i convingă că „poporul german n’are ni­mic de cerut României”. Propaganda hitlerista profi­tă însă de faptul că în şcolile noastre, de la isgonirea năvăli­torului german încoace, nu s’a făcut tineretului un curs asu­pra tot ce Germania a impus românilor prin forţa armelor prin tratatele sale de „pace”. Am reprodus doar, într’un articol recent, dispoziţia din tratatul dela 7 Mai 1918 cu pri­vire la petrol, prin care Ger­mania instala la noi „Societa­tea fermieră de terenuri petro­lifere” căreia statul român era obligat „a ceda pentru o dura­tă de 30 de ani, dreptul exclu­siv de a exploata toate terenu­rile aparţinând statului român cari la data de 1 August 1914 nu făcuseră încă obiectul nici unei alte concesii de petrol”. In articolul 2 al Tratatului se mai spunea: „In caz când pentru aşezarea instalaţiilor enunţate în prezen­tul articol, ar fi nevoe să se dis­­pue de proprietăţile funciare ne­aparţinând Statului, guvernul român, după cererea Societăţii va trebui si IN CEL MAI SCURT TERMEN POSIBIL, SA PRO­­CEADÄ LA EXPROPRIERILE NECESARE în interesul şi în contul Societăţei. Interesele A­­părărei Naţionale vor fi, pe cât posibil, luate în consideraţie”. Am citat una din sutele de stipulaţiuni la fel cuprinse în tratatele de pace impuse Ro­mâniei prin „pacea” dela Bu­cureşti. Dar oare numai petrolul ro­mânesc era astfel confiscat de statul german? Articolul 4 din Tratatul dela 7 Mai 1918 glăsuia: „Statul român este ţinut, la ce­­cererea Societăţii, să pună la dispoziţia acesteia, lemnul care-i este necesar pentru trebuinţele exploataţiunii sale... Dacă această punere la dispoziţie nu are loc în cele 6 săptămâni cari vor urma cererea, Societatea va avea dreptul, după în­ţelegere cu autorităţile forestiere, să-şi procure lemnul care-i este nece­sar, fie procedând la o cumpărare în socoteala Statului, fie luând ea în­săşi în una din pădurile domeniale cari convin m­ai bine pentru această furnitură”. Aci se vede limpede cum „poporul german n’are nimic de cerut României”, când stă­­pânitorii lui îşi pot dicta in­tenţiile lor binevoitoare faţă de poporul român. Voiţi să cunoaşteţi poate şi cum era organizată „Societa­tea fermieră a Terenurilor Pe­trolifere”? Aliniatul final al art. 11 din Tratat prevede: „Dreptul de a dispune de ac­ţiunile de preferenţă aparţine EXCLUSIV GERMANIEI, AU­STRIEI ŞI UNGARIEI în pro­porţia ce va fi fixată prin acor­dul de încheiat între aceste gu­verne. Acţiunile capitalului de fondaţie vor fi oferite, PÂNĂ LA CONCURENŢA DE ţi guvernu­lui român care va avea dreptul s­ă le transfere după voe unor reprezentanţi ai intereselor pri­vate”. Dar credeţi că numai petro­­lul Statului român trebuia să treacă în mâinile Germaniei? Tratatul a avut grijă şi de petrolul aparţinând societăţi­lor private. Articolul 1 al capitolului IV din Tratat stipulează: „Statul român este ţinut, la Monopol de Stat al comerţului de petrol şi încredinţează drep­tul de exploatare a acestui mo­nopol unei „Societăţi Comercia­le a Monopolului”. Această So­cietate va fi fondată pe bazele de mai jos de UN GRUP FINAN­CIAR DESEMNAT GUVERNU­LUI ROMÂN DE CĂTRE GU­VERNELE GERMAN ŞI AU­­STRO-UNGAR... „Dreptul de a dispune ele ac­ţiunile de preferenţă APARŢI­NE EXCLUSIV GERMANII­, AUSTRIEI ŞI UNGARIEI, în proporţia care va fi fixată prin­­tr’un acord ce trebue să intervie intre guvernele acestor state• Ac­ţiunile capitalului de fondare vor fi, PÂNĂ LA CONCUREN­ŢA UNUI SFERT DIN CAPI­TAL, oferite guvernului român care va avea dreptul să le trans­fere particularilor Iar articolul 2, aliniatul 1 stipulează: „Obiectul monopolului este drep­tul exclusiv de a dobândi petrolul brut. Uleiul recuperat din gazul na­tural este asimilat petrolului brut. Tot petrolul brut produs în Româ­nia, ca şi tot uleiul provenind din gazul natural, trebue transmise „So­­cietăţei de Monopol” în rezervoriile şantierelor de petrol sau în orice loc de producţie şi trebue luate în sar­cină de această societate, dacă une­ori aceasta nu lasă producătorului petrolul brut necesar pentru trebu­inţele exploatărei sale”. Astăzi „cercurile conducă­toare” ale Reich-ului asigură că„ poporul german n’are ni­mic de cerut României”. Când românii aud o asemenea decla­raţie, e natural că ei să des­chidă tratatele „păcii” de la Bucureşti şi să afle de acolo ce urmăreşte în România poli­tica de expansiune şi de he­­ghemonie a Germaniei în Ră­sărit. E o sursă mai bună de­cât declaraţiile „destinate pu­blicităţii”. Vom continua, deci, a desti­na publicităţii stipulaţiile prea uitate de contimporani şi atât de complect necunoscute tine­rei generaţii de la noi. EMIL D. FAGURE Ministrul de Finanţe­, pe care nerăbdarea publică îl făcea de luni de zile să plece în fiecare dimineaţă la Paris spre a semna acordul general de plăţi cu Fran­ţa, s-a ţinut tare şi a stat la Bu­cureşti. Acum, în fine, pleacă pentru a semna ce a vrut şi a nu semna ce i- a vrut. Pe franţuzeşte aceasta se chi­ama: — Tout vient ă point â qui sait attendre, CĂMĂŞILE Marc controversă în guvern: cum o cămașă albastră poate fi purtată fără a contraveni legii de apărare a statului. S-a convenit că poate fi purta­tă individual, fără insigne, con­­turoane, ghioage și alte reteveie. întrebare: dar dacă extremiştii schimbă cămaşa? In politică asta se face peste noapte!... FOTOGRAFIILE Ministrul de Interne a distri­buit gazetarilor fotografiile „ar­mamentului” întrebuinţat în campania electorală. Trebue să recunoaştem că fa­ţă de ghioagele şi revolverele na­ţional creştine, armamentul na­ţional ţărănist este, de­ocamda­­tă, inferior. Perfecţionarea lui se impune, ADEVĂR GRĂI­T La a 3-a aniversare a instală­rii nazzismului în Germania, Elidler a spus „veteranilor trupe­lor de asalt”: — ,,Tot ce sânteţi, sânteţi prin mine. Tot ce sânt, sânt prin voi!” Exact. Rămâne însă să se pronunţe alţii mai imparţiali —­ şi asupra „trupelor” şi asupra Führer-ului. Fiindcă e evident că ei despre ei au cea mai bună opinie. SĂ ÎNCERCE... Reprezentanţii Rusiei şi Uru­­guayiului la Geneva au mulţu­mit d-lui Titulescu pentru me­­diaţiunea sa, care a dus la o îm­păcare intre cele două ţări. Să încerce d. Titulescu, dacă-i dă mâna, să facă la noi o media­­ţiune... internă!­... RICOLO RĂBDARE spre a se atinge cel puţin egali­­tatea!­.. Creionul actualităţii Un nou plebiscit CANCELARUL. — Te poftesc să rotezi afirmativ la întrebarea dacă, vrei sau nu colonii! SUPUSUL GERMAN. — Dar nu e întreaga Germanie o colonie a d-tale Stăpâne, ce-ţi mai trebue alta? Teorie şi practică Am citit declaraţiile făcute ori presei de ministrul de interne. Dar ştiţi că d. Inculeţ se pricepe să spue lucruri frumoase? Ia auziţi câte­va probe: „Nu pactizăm nici cu dreapta, nici cu stânga. Noi avem drumul no­stru trasat de crezul partidului no­stru”. Alta: „In guvernare noi avem drumul nostru, drumul democraţiei, care, în împrejurările de azi, trebue nu numai practicată, dar şi apărată”. Admirabil, nu e aşa? Dar să ve­deţi ce mai urmează: „Cu textele de legi nu se poate face transacții cu nimeni”. „Legile, atâta timp cât ele sânt în vigoare, se aplică fără termen". „Autorităţile îşi fac totdeauna da­toria”. Ei, ce spuneţi de aceste declara­ţii? Vorba ceea: să vezi şi să nu crezi!­­ Iată-l pe d. Inculeţ cel mai mare... teoretician al legilor şi aplicării lor, cel mai vajnic teoretician al... de­mocraţiei! Numai practica îl omoară! Textul declaraţiilor d-sale e o mi­nune, e nu se poate mai frumos, mai logic întocmit. Păcat — cum se spune în „Scrisoarea perdută” des­pre Industria românească — păcat numai că nu există! Adică nu există concordanţă între declaraţie şi a­­plicare, între practică şi teorie! — D-le ministru de interne, în ce mă priveşte eu m’am fixat: îţi pun 10 la compoziţie şi 3 la purtare! DEŞCA Pentru menţinerea ordine! Interne D. I. Inculeţ ministrul internelor a făcut presei declaraţii asupra incidentelor electorale din ultima vreme, ocupându­­se în acelaş timp şi de problema menţinerii ordinei şi liniş­­tei în genere, în întreaga ţară. Declaraţiile ministrului de interne corespund fără îndo­ială unei politici normale de stat, într-o ţară cu un regim monarhic constituţional şi parlamentar bine precizat prin legile fundamentale ale ţării. De altfel asigurări de menţi­neri a ordinei şi de aplicare strictă a legilor le-a făcut în ne­numărate rânduri atât actualul guvern cât şi guvernele precedente. Ceea ce nu a împiedicat însă ca ordinea să fie mereu tulburată iar îngăduinţa regretabilă a autorităţilor să lase intacte focarele desordinelor şi violenţelor. Mai mult decât atât, experienţele tragice pe care însăşi partidul liberal le-a încercat în decursul vremii în această materie, experienţe care au culminat în asasinarea lui I. G. Duca, nu au avut alte consecinţe decât declaraţii categorice, circulări energice sau în cazul cel mai bun adăugirea unor noui articole şi aliniate la legile existente. In practică însă 071 f o vil f% rmvovnnlnt r­­o o tvnil haa î« ---_________i_ “***“* wu u ‘iww umc m iujj iu rtelij UI tU A A ti VUIUa­le de menţinere a ordinei şi liniştei interne au dus până în prezent la rezultate exact contrarii celor urmărite. Dovadă că este aşa sunt însăşi declaraţiile d-lui minis­tru de interne, care recunoaşte existenţa unor formaţiuni politice înarmate deci ilegale conform legilor existente. Pen­tru ce oare s’a tolerat reapari­ţia unor asemenea formaţiuni, cu toate experienţele tragice ale trecutului nu prea îndepăr­tat şi cu toate asigurările şi ordinele date şi înnoite de ac­tualul guvern? A fost neapărat nevoe ca nouă incidente sângeroase să atragă atenţia guvernului asupra primejdiilor ce ameninţă ordinea internă? D. ministru de interne vorbeşte şi despre o „psihoză” ce ar exista în momentul de faţă. Oare această „psihoză” nu este şi ea rezultatul îngăduinţei arătate de gu­vern faţă de profesioniştii dez­ordinei şi faţă de pescuitorii în apele tulburi ale demagogiei extremiste? Ceea ce e important în mo­mentul de faţă este ca declara­ţiile d-lui ministru de interne să nu rămână fără consecin­ţe practice şi imediate, iar bunele sale intenţii să fie tradu­se în fapte pe care să le înţeleagă odată pentru totdeauna tulburătorii ordinei şi să le poată aprecia, în adevărata lor valoare, opinia publică serioas­ă a ţării. L. T. A. Justiţie Am avut prilejul să pledăm îna­intea Secţiunilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Şi am înţeles, rolul şi rostul adevărat al Instituţiei menită să apere­ legile şi să pedepsească pe acei care nu le respectă în litera lor strictă. O at­mosferă de religiozitate domnea în incintă. Costumele magistraţilor, toge roşii împodobite cu ermină a­­copereau fondul negru al costumu­lui judecătoresc, te transpuneau — fără vrere — cu gândul, în sala Do­gilor din vestita Veneţie. Avocaţii, mari sau mici, tineri sau bătrâni, ştiu acolo să-şi cântă­rească vorbele rostite, apărând cau­za clienţilor respectivi. Oricât de stăpân ai fi pe tine, este imposibil să opreşti valul de emo­ţie care te cuprinde în faţa specta­colului impresionant al înalţilor magistraţi ajunşi în vârful pirami­dei ierarhiei judecătoreşti. In sală nici un murmur nu se aude, nici un sgomot nu tulbură desbaterile. Justiţia se împarte so­lemn de magistraţii cari­ o slujesc cum propovăduesc preoţii credinţa de pe amvon. Ieşi pe sala,­ unde palpită patima şi toate durerile, necazurile şi rău­tăţile omeneşti, buimăcit. Contras­tul este atât de izbitor încât te nău­­ceşte. N­u mai ştii încotro să apuci. Cobori scările şi intri în sălile tri­bunalului. Atmosfera s-a schimbat cu desăvârşire. Pare că ai trăit un vis frumos şi te-a trezit cruda rea­litate în sgomotul infernal care se prelungeşte, din sala paşilor pier­duţi, până în incinta secţiilor. Iar dacă ai nenorocul să ai de lucru la ,,completele paralele” ale secţiilor Tribunalului, nu ştii ce să deplângi mai întâi. Pe magistraţii siliţi­­ să stea ore întregi pironiţi pe scaune incomode, într’o sală neîncăpătoare, neaerisită, în, care se îngrămădesc avocaţii, martorii, împricinaţii şi curioşii, sau pe justiţiabilii siliţi de nevoi să apară înaintea forurilor judecătoreşti? Nu mai este justiţie. Sentinţele nu mai impresionează, jurământul martorilor nu are nimic solemn în el, iar ideia de respect în împărţito­­rii dreptăţii piere pe zi ce trece. La instanţele inferioare — lipsite de localuri proprii, îngrămădite în case particulare cu camere minus­cule, situaţia este mai de plâns. Ce se poate face? Minuni, desigur, dacă cineva ar vrea să organizeze— cu ajutorul publicului — cadrul pe care-1 merită şi instituţia şi mem­bri corpului judecătoresc cu care, pururea, ţara noastră s’a mândrit cu drept cuvânt. Lipseşte, însă, o­­rciul de iniţiativă in venirea căruia credem încă. RADU MATEI Relaţiile franco-engleze Noul ministru de externe al Franței, care, a­­flându-se la Levadra, cu prilejul funeraliilor relieiul George, a avut importante întrevederi cu d. Bald­win, primul ministru englez şi cu d. Eden, conducă­torul politicei externe a imperiului britanic. Se ştie că d. F­răncii­n e pentru o legătură cât mai strânsă între Franţa şi Anglia. D. PLANO IN Paris, patria celor fără patrie Un Babilon modern.­Tragedii de Despre Paris s’a scris şi­­ se vor scrie încă multe. Poeţii iau găsit porecle strălucite, au făcut comparaţii care nu pot decât să măgulească mân­dria celor care locuesc bătrâ­na Luteţie. Cu toate acestea nimeni nu s’a oprit asupra Pa­risului cosmopolit, asupra Pa­risului nu citadela culturii şi a artelor frumoase, ci patrie a tuturor izgoniţilor din lume, a tuturor celor fără patrie. O tradiţie bizară face ca la paris să se adune toţi emi­granţii politici ai tuturor ţări­lor. Tradiţia democrată a Fran­ţei face ca sub mantia ei apă­rătoare să-şi găsească adă­post toţii aceia pe care i-a iz­gonit din propria ţară obscu­rantismul şi reacţiunea. Un statistician a stabilit că la Pa­ris trăiesc astăzi indivizi apar­ţinând la 44 de naţiuni. De multe ori de existenţa a­­cestor oameni nu au ideie nici măcar parizienii. Cu toate a­­cestea, pe marile bulevarde poţi întâlni alături de massele compacte de emigranţi ruşi, germani, spanioli, etc., aristo­craţi mingreli, part­iculari­şti armeni, democraţi din Vene­zuela, duhoborţi sibirieni, pa­­nislamişti indieni, revoluţio­nari georgieni, regatişti ucrai­­nieni, republicani greci, turci tradiţionalişti, chinezi comu­nişti şi coreani, ba chiar şi conspiratori anumiţi care s’au refugiat la Paris de teama gu­vernelor coloniale franceze. UN FENOMEN DE ABSORB­­ŢIUNE Cei mai numeroşi sunt desi­gur emigranţii ruşi. La­ Paris poţi găsi astăzi un contingent însemnat de ofiţeri din garda imperială cari sânt simpli şo­feri, stenotipiste princiare, lu­crătoare de fabrici contese şi avocaţi cari pe vremuri dispu­neau de ţinuturi întinse în au­­tocrata Rusie. Tot ceea ce este interesant de remarcat în ultima vreme în rândurile emigranţilor ruşi este faptul că între timp a crescut o nouă generaţie care, născută pe teritoriu franţu­zesc, se bucură de toate drep­turile cetăţenilor republicei. Cu această nouă generaţie s-a petrecut de altfel un fenomen relativ obişnuit. Ea a fost dez­naţionalizată, absorbită direct de massa franţuzească. Cine ar putea oare să-i distingă de francezul autentic? Asimilarea aceasta este atât de pronunţată încât foştii emi­granţi şi-au schimbat numele, prefăcând un Lermontot în Lermontois, un Merlot în Mer­­lais, etc. Dealtfel fenomenul a­­cesta nu se remarcă numai în Franţa şi nu trebue uitat că hughenoţii francezi, emigraţi în Germania, au fost dezna­ţionalizaţi, numai numele lor amintind astăzi originea ga­lică. Un lucru însă tr­ebue să-i e­­videnţiem şi anume unitatea absolută a naţiunii franceze, ale emigranţilor unitatea care nu poate fi con­testată de absolut nimeni. Şi nu trebuie să se uite că naţiu­nea franceză e sudată, e un a­­malgam de atâtea alte naţiuni, care au fost absorbite de vigu­roasa ramură galică. ARISTOCRAŢII SPANIOLI Un contrast faţă de emi­granţii ruşi îl creiază emi­granţii spanioli cari de fapt sânt cei mai recenţi. Mândrii hidalgi, care se poartă impe­cabil, care vorbesc o franceză dintre cele mai frumoase, nu vor să renunţe la titlurile lor pompoase care de altfel nu le mai sunt recunoscute nici mă­car în patria lor republicană. Oamenii aceştia refuză să o­­cupe vreun post, socotindu-se înjosiţi prin a lucra în străină­tate. Pe stradă, în localurile publice nu sunt de întâlnit de­cât în foarte rare cazuri, căci un hidalgo care nu are maşina lui proprie, nu iese d­in casă. Un senior nu merge pe jos. Lo­cuinţele lor sunt aranjate în genul acelora din patrie şi toţi frecventează zilnic biserica lor naţională de pe rue de la Pompe. SĂRMANE FEMEI! Puţină lume ştie ce viaţă grea duc soţiile emigranţilor spanioli de la Paris. Credem că sânt puţini acei cari se pot lăuda că au cunoscut o spa­niolă, emigrantă. Spaniolul este foarte sociabil, frecven­tează cu plăcere societatea a­­leasă, dar nu-şi aduce nicio­dată cu sine soţia, ba chiar e­­vita să spună ca este căsăto­rit. Motivul acestei atitudini este că spaniolul socoate că franţuzoaica frivolă şi uneori masculinizată nu poate să fie (Continuare în pagina II-a) Citiţi in pag. 6-a: întrevederile regelui Carol cu conducătorii Franţei Continuare în pag. II-a Nu sunt eu denunţătorul! Redeschiderea cazului Din când în când, dramele ri­sipite dealungul anilor de luptă din timpul războiului răzbat pâ­nă la noi. Parte din ele au fost scrise şi strânse, pentru a se ve­dea câtă râvnă de entuziasm şi jertfă, au fost secerate în tumul­tul asalturilor. Cele mai mişcă­toare rămân, fără îndoială, acte­le de impresionant şi lucid e­­roism ai celor căzuţi în aşa zise­le misiuni speciale.. martirei Edith Cavei! Cine poate uita bunăoară mi­şcătorul destin împlinit de miss Caveil în slujba patriei. Undeva, acolo pe teritoriul Belgiei cotro­pite de duşmani, ea a săvârşit a­­tâtea acte menite să rămână tot atâtea titluri de glorie şi de nobleţe ale unei rase care şi-a meritat supremaţia. Din spitalul­­ care îngrijea de răniţi, volun­tara decisă să moară făcea lega-­ tură cu vreun spion din împreju­rimi, transmitea atâtea ştiri e­­senţiale, împlinea cu alte cuvin­te misiunea cea mai grea dintre toate, aceia de a fi descoperită şi împuşcată pe loc. Mai noro­coasă şi mai iscusită decât alţii, ea a reuşit să deruteze mult timp serviciul de spionaj german. Pâ­nă într’o zi când, fără să fie prin­să, i-a întrerupt misiunea un de­nunţător. A urmat o judecată su­mară şi moartea, fără prea mul­tă pierdere de vreme. După încheerea păcii, cazul miss Cavei­ a fost deschis. A în­ceput munca cronicarilor erois­mului şi cercetarea m­iilor de do­sare. Atunci a fost judecat şi de­nunţătorul eroicei martire. Iată cum îl descrie Geo London în „Le Journal”. Aproape că nu-mi vine să cred ochilor. E într’adevăr el? Uriaşul acesta cu părul alb, cu faţa sup­tă şi trăsături fine, îmbrăcat ele­gant şi burghez... Şi totuşi e el. II regăsesc în minte. Acum patrusprezece ani. Gaston Quien. Denunţătorul pus în serviciul Germaniei, omul din boxa acuzaţilor de la Consiliul de război din Paris, cea mai ori­bilă amintire ce apasă asupra fiecărui francez, trădătorul, de­nunţătorul missei Caveil. Condamnat la moarte în 1919, Quien a izbutit să reformeze ser­­tinţa. Vicii de formă cari­ l-au schimbat pedeapsa în douăzeci de ani detenţiune. I-a împlinit... I-a împlinit cu excepţia indulgenţelor pe cari justiţia o acordă deţinuţilor mo­del, încarcerat şaptesprezece ani în închisoarea de la Clair­vaux, Quien a văzut într’o zi de­­schizându-i-se porţile ocnei. A reintrat în viaţă,, o­dată cu totul schimbată. S’a întors în oraşul natal. Şi-a regăsit copila măritată şi mamă de copi. Trăeşte pe lângă ea şi nutreşte un mare vis. Mi l-a mărturisit. Acela de a spăla în­grozitoarea acuzare ce i s’a a­­dus- J- \ — Nu sunt eu denunţătorul. Am spus-o. Am jurat-o din pri­ma zi a arestării mele şi o voi repeta până mi-oi da sfârşitul... Quien vine la Paris pentru a se pune în legătură cu Henry Darmon, apărătorul lui din 1919 şi 1920. Vrea să introducă o ce­rere de revizuire a procesului pe lângă Curtea de Casaţie. Nu neagă trecutul puţin cam întunecos. în momentul când a izbucnit războiul, ispăşea o în­chisoare de două luni pentru ex­­crocherii. S’a mirat când genun­­hii l-au pus in libertate. Susţine însă, că n’a fost deloc auxiliarul

Next