Lupta, februarie 1936 (Anul 15, nr. 4282-4307)
1936-02-01 / nr. 4282
r ANUL XV No. 4282 Ipaae—< ■ ■■ ——CONST. MILLS Fost director poliţie Dec. 1931 — Febr. 1927 Director EMIL D. FAGURE Redacţia şi adiţia: Bucureşti, str. Const. Miile 12 (S ă r i n d a t) PAGINI TELEFOANE: Direcţia 343-08 4 Secretariatul 343-06 4 Administrata 343-04 C. S. 1 Februarie 1936 Nici Juriul, nici glorii, nici dragoste nu constituie unitatea de măsură sufletului ales, ci bunătatea* Lacoraaire am MUnüiaMi 99 Poporul german n’are nimic de cerut României“ ? In declaraţiunea „destinată publicităţii” şi încredinţată d-lui George Brătianu de cercurile conducătoare ale Reichului, cu prilejul conferinţei ce i s’a cerut de Universitatea din Berlin, se spune, între altele, că „poporul german n’are nimic de cerut României”. Se spune aceasta mereu la ureche tineretului nostru de către propaganda hitleristă, care se exercită în mod special şi exclusiv asupra tinerimei şcolare. Românii caii se aflau subdrapel în timpul invaziei germane în România cunosc bunătăţile ocupaţiei şi stipulaţiile tratatelor impuse de conducătorii Reich-ului prin forţa armelor. Pe românii aceştia ar ar fi mai greu să-i convingă că „poporul german n’are nimic de cerut României”. Propaganda hitlerista profită însă de faptul că în şcolile noastre, de la isgonirea năvălitorului german încoace, nu s’a făcut tineretului un curs asupra tot ce Germania a impus românilor prin forţa armelor prin tratatele sale de „pace”. Am reprodus doar, într’un articol recent, dispoziţia din tratatul dela 7 Mai 1918 cu privire la petrol, prin care Germania instala la noi „Societatea fermieră de terenuri petrolifere” căreia statul român era obligat „a ceda pentru o durată de 30 de ani, dreptul exclusiv de a exploata toate terenurile aparţinând statului român cari la data de 1 August 1914 nu făcuseră încă obiectul nici unei alte concesii de petrol”. In articolul 2 al Tratatului se mai spunea: „In caz când pentru aşezarea instalaţiilor enunţate în prezentul articol, ar fi nevoe să se dispue de proprietăţile funciare neaparţinând Statului, guvernul român, după cererea Societăţii va trebui si IN CEL MAI SCURT TERMEN POSIBIL, SA PROCEADÄ LA EXPROPRIERILE NECESARE în interesul şi în contul Societăţei. Interesele Apărărei Naţionale vor fi, pe cât posibil, luate în consideraţie”. Am citat una din sutele de stipulaţiuni la fel cuprinse în tratatele de pace impuse României prin „pacea” dela Bucureşti. Dar oare numai petrolul românesc era astfel confiscat de statul german? Articolul 4 din Tratatul dela 7 Mai 1918 glăsuia: „Statul român este ţinut, la cecererea Societăţii, să pună la dispoziţia acesteia, lemnul care-i este necesar pentru trebuinţele exploataţiunii sale... Dacă această punere la dispoziţie nu are loc în cele 6 săptămâni cari vor urma cererea, Societatea va avea dreptul, după înţelegere cu autorităţile forestiere, să-şi procure lemnul care-i este necesar, fie procedând la o cumpărare în socoteala Statului, fie luând ea însăşi în una din pădurile domeniale cari convin mai bine pentru această furnitură”. Aci se vede limpede cum „poporul german n’are nimic de cerut României”, când stăpânitorii lui îşi pot dicta intenţiile lor binevoitoare faţă de poporul român. Voiţi să cunoaşteţi poate şi cum era organizată „Societatea fermieră a Terenurilor Petrolifere”? Aliniatul final al art. 11 din Tratat prevede: „Dreptul de a dispune de acţiunile de preferenţă aparţine EXCLUSIV GERMANIEI, AUSTRIEI ŞI UNGARIEI în proporţia ce va fi fixată prin acordul de încheiat între aceste guverne. Acţiunile capitalului de fondaţie vor fi oferite, PÂNĂ LA CONCURENŢA DE ţi guvernului român care va avea dreptul să le transfere după voe unor reprezentanţi ai intereselor private”. Dar credeţi că numai petrolul Statului român trebuia să treacă în mâinile Germaniei? Tratatul a avut grijă şi de petrolul aparţinând societăţilor private. Articolul 1 al capitolului IV din Tratat stipulează: „Statul român este ţinut, la Monopol de Stat al comerţului de petrol şi încredinţează dreptul de exploatare a acestui monopol unei „Societăţi Comerciale a Monopolului”. Această Societate va fi fondată pe bazele de mai jos de UN GRUP FINANCIAR DESEMNAT GUVERNULUI ROMÂN DE CĂTRE GUVERNELE GERMAN ŞI AUSTRO-UNGAR... „Dreptul de a dispune ele acţiunile de preferenţă APARŢINE EXCLUSIV GERMANII, AUSTRIEI ŞI UNGARIEI, în proporţia care va fi fixată printr’un acord ce trebue să intervie intre guvernele acestor state• Acţiunile capitalului de fondare vor fi, PÂNĂ LA CONCURENŢA UNUI SFERT DIN CAPITAL, oferite guvernului român care va avea dreptul să le transfere particularilor Iar articolul 2, aliniatul 1 stipulează: „Obiectul monopolului este dreptul exclusiv de a dobândi petrolul brut. Uleiul recuperat din gazul natural este asimilat petrolului brut. Tot petrolul brut produs în România, ca şi tot uleiul provenind din gazul natural, trebue transmise „Societăţei de Monopol” în rezervoriile şantierelor de petrol sau în orice loc de producţie şi trebue luate în sarcină de această societate, dacă uneori aceasta nu lasă producătorului petrolul brut necesar pentru trebuinţele exploatărei sale”. Astăzi „cercurile conducătoare” ale Reich-ului asigură că„ poporul german n’are nimic de cerut României”. Când românii aud o asemenea declaraţie, e natural că ei să deschidă tratatele „păcii” de la Bucureşti şi să afle de acolo ce urmăreşte în România politica de expansiune şi de heghemonie a Germaniei în Răsărit. E o sursă mai bună decât declaraţiile „destinate publicităţii”. Vom continua, deci, a destina publicităţii stipulaţiile prea uitate de contimporani şi atât de complect necunoscute tinerei generaţii de la noi. EMIL D. FAGURE Ministrul de Finanţe, pe care nerăbdarea publică îl făcea de luni de zile să plece în fiecare dimineaţă la Paris spre a semna acordul general de plăţi cu Franţa, s-a ţinut tare şi a stat la Bucureşti. Acum, în fine, pleacă pentru a semna ce a vrut şi a nu semna ce i- a vrut. Pe franţuzeşte aceasta se chiama: — Tout vient ă point â qui sait attendre, CĂMĂŞILE Marc controversă în guvern: cum o cămașă albastră poate fi purtată fără a contraveni legii de apărare a statului. S-a convenit că poate fi purtată individual, fără insigne, conturoane, ghioage și alte reteveie. întrebare: dar dacă extremiştii schimbă cămaşa? In politică asta se face peste noapte!... FOTOGRAFIILE Ministrul de Interne a distribuit gazetarilor fotografiile „armamentului” întrebuinţat în campania electorală. Trebue să recunoaştem că faţă de ghioagele şi revolverele naţional creştine, armamentul naţional ţărănist este, deocamdată, inferior. Perfecţionarea lui se impune, ADEVĂR GRĂIT La a 3-a aniversare a instalării nazzismului în Germania, Elidler a spus „veteranilor trupelor de asalt”: — ,,Tot ce sânteţi, sânteţi prin mine. Tot ce sânt, sânt prin voi!” Exact. Rămâne însă să se pronunţe alţii mai imparţiali — şi asupra „trupelor” şi asupra Führer-ului. Fiindcă e evident că ei despre ei au cea mai bună opinie. SĂ ÎNCERCE... Reprezentanţii Rusiei şi Uruguayiului la Geneva au mulţumit d-lui Titulescu pentru mediaţiunea sa, care a dus la o împăcare intre cele două ţări. Să încerce d. Titulescu, dacă-i dă mâna, să facă la noi o mediaţiune... internă!... RICOLO RĂBDARE spre a se atinge cel puţin egalitatea!.. Creionul actualităţii Un nou plebiscit CANCELARUL. — Te poftesc să rotezi afirmativ la întrebarea dacă, vrei sau nu colonii! SUPUSUL GERMAN. — Dar nu e întreaga Germanie o colonie a d-tale Stăpâne, ce-ţi mai trebue alta? Teorie şi practică Am citit declaraţiile făcute ori presei de ministrul de interne. Dar ştiţi că d. Inculeţ se pricepe să spue lucruri frumoase? Ia auziţi câteva probe: „Nu pactizăm nici cu dreapta, nici cu stânga. Noi avem drumul nostru trasat de crezul partidului nostru”. Alta: „In guvernare noi avem drumul nostru, drumul democraţiei, care, în împrejurările de azi, trebue nu numai practicată, dar şi apărată”. Admirabil, nu e aşa? Dar să vedeţi ce mai urmează: „Cu textele de legi nu se poate face transacții cu nimeni”. „Legile, atâta timp cât ele sânt în vigoare, se aplică fără termen". „Autorităţile îşi fac totdeauna datoria”. Ei, ce spuneţi de aceste declaraţii? Vorba ceea: să vezi şi să nu crezi! Iată-l pe d. Inculeţ cel mai mare... teoretician al legilor şi aplicării lor, cel mai vajnic teoretician al... democraţiei! Numai practica îl omoară! Textul declaraţiilor d-sale e o minune, e nu se poate mai frumos, mai logic întocmit. Păcat — cum se spune în „Scrisoarea perdută” despre Industria românească — păcat numai că nu există! Adică nu există concordanţă între declaraţie şi aplicare, între practică şi teorie! — D-le ministru de interne, în ce mă priveşte eu m’am fixat: îţi pun 10 la compoziţie şi 3 la purtare! DEŞCA Pentru menţinerea ordine! Interne D. I. Inculeţ ministrul internelor a făcut presei declaraţii asupra incidentelor electorale din ultima vreme, ocupânduse în acelaş timp şi de problema menţinerii ordinei şi liniştei în genere, în întreaga ţară. Declaraţiile ministrului de interne corespund fără îndoială unei politici normale de stat, într-o ţară cu un regim monarhic constituţional şi parlamentar bine precizat prin legile fundamentale ale ţării. De altfel asigurări de menţineri a ordinei şi de aplicare strictă a legilor le-a făcut în nenumărate rânduri atât actualul guvern cât şi guvernele precedente. Ceea ce nu a împiedicat însă ca ordinea să fie mereu tulburată iar îngăduinţa regretabilă a autorităţilor să lase intacte focarele desordinelor şi violenţelor. Mai mult decât atât, experienţele tragice pe care însăşi partidul liberal le-a încercat în decursul vremii în această materie, experienţe care au culminat în asasinarea lui I. G. Duca, nu au avut alte consecinţe decât declaraţii categorice, circulări energice sau în cazul cel mai bun adăugirea unor noui articole şi aliniate la legile existente. In practică însă 071 f o vil f% rmvovnnlnt ro o tvnil haa î« ---_________i_ “***“* wu u ‘iww umc m iujj iu rtelij UI tU A A ti VUIUale de menţinere a ordinei şi liniştei interne au dus până în prezent la rezultate exact contrarii celor urmărite. Dovadă că este aşa sunt însăşi declaraţiile d-lui ministru de interne, care recunoaşte existenţa unor formaţiuni politice înarmate deci ilegale conform legilor existente. Pentru ce oare s’a tolerat reapariţia unor asemenea formaţiuni, cu toate experienţele tragice ale trecutului nu prea îndepărtat şi cu toate asigurările şi ordinele date şi înnoite de actualul guvern? A fost neapărat nevoe ca nouă incidente sângeroase să atragă atenţia guvernului asupra primejdiilor ce ameninţă ordinea internă? D. ministru de interne vorbeşte şi despre o „psihoză” ce ar exista în momentul de faţă. Oare această „psihoză” nu este şi ea rezultatul îngăduinţei arătate de guvern faţă de profesioniştii dezordinei şi faţă de pescuitorii în apele tulburi ale demagogiei extremiste? Ceea ce e important în momentul de faţă este ca declaraţiile d-lui ministru de interne să nu rămână fără consecinţe practice şi imediate, iar bunele sale intenţii să fie traduse în fapte pe care să le înţeleagă odată pentru totdeauna tulburătorii ordinei şi să le poată aprecia, în adevărata lor valoare, opinia publică serioasă a ţării. L. T. A. Justiţie Am avut prilejul să pledăm înaintea Secţiunilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Şi am înţeles, rolul şi rostul adevărat al Instituţiei menită să apere legile şi să pedepsească pe acei care nu le respectă în litera lor strictă. O atmosferă de religiozitate domnea în incintă. Costumele magistraţilor, toge roşii împodobite cu ermină acopereau fondul negru al costumului judecătoresc, te transpuneau — fără vrere — cu gândul, în sala Dogilor din vestita Veneţie. Avocaţii, mari sau mici, tineri sau bătrâni, ştiu acolo să-şi cântărească vorbele rostite, apărând cauza clienţilor respectivi. Oricât de stăpân ai fi pe tine, este imposibil să opreşti valul de emoţie care te cuprinde în faţa spectacolului impresionant al înalţilor magistraţi ajunşi în vârful piramidei ierarhiei judecătoreşti. In sală nici un murmur nu se aude, nici un sgomot nu tulbură desbaterile. Justiţia se împarte solemn de magistraţii cari o slujesc cum propovăduesc preoţii credinţa de pe amvon. Ieşi pe sala, unde palpită patima şi toate durerile, necazurile şi răutăţile omeneşti, buimăcit. Contrastul este atât de izbitor încât te năuceşte. Nu mai ştii încotro să apuci. Cobori scările şi intri în sălile tribunalului. Atmosfera s-a schimbat cu desăvârşire. Pare că ai trăit un vis frumos şi te-a trezit cruda realitate în sgomotul infernal care se prelungeşte, din sala paşilor pierduţi, până în incinta secţiilor. Iar dacă ai nenorocul să ai de lucru la ,,completele paralele” ale secţiilor Tribunalului, nu ştii ce să deplângi mai întâi. Pe magistraţii siliţi să stea ore întregi pironiţi pe scaune incomode, într’o sală neîncăpătoare, neaerisită, în, care se îngrămădesc avocaţii, martorii, împricinaţii şi curioşii, sau pe justiţiabilii siliţi de nevoi să apară înaintea forurilor judecătoreşti? Nu mai este justiţie. Sentinţele nu mai impresionează, jurământul martorilor nu are nimic solemn în el, iar ideia de respect în împărţitorii dreptăţii piere pe zi ce trece. La instanţele inferioare — lipsite de localuri proprii, îngrămădite în case particulare cu camere minuscule, situaţia este mai de plâns. Ce se poate face? Minuni, desigur, dacă cineva ar vrea să organizeze— cu ajutorul publicului — cadrul pe care-1 merită şi instituţia şi membri corpului judecătoresc cu care, pururea, ţara noastră s’a mândrit cu drept cuvânt. Lipseşte, însă, orciul de iniţiativă in venirea căruia credem încă. RADU MATEI Relaţiile franco-engleze Noul ministru de externe al Franței, care, aflându-se la Levadra, cu prilejul funeraliilor relieiul George, a avut importante întrevederi cu d. Baldwin, primul ministru englez şi cu d. Eden, conducătorul politicei externe a imperiului britanic. Se ştie că d. Frănciin e pentru o legătură cât mai strânsă între Franţa şi Anglia. D. PLANO IN Paris, patria celor fără patrie Un Babilon modern.Tragedii de Despre Paris s’a scris şi se vor scrie încă multe. Poeţii iau găsit porecle strălucite, au făcut comparaţii care nu pot decât să măgulească mândria celor care locuesc bătrâna Luteţie. Cu toate acestea nimeni nu s’a oprit asupra Parisului cosmopolit, asupra Parisului nu citadela culturii şi a artelor frumoase, ci patrie a tuturor izgoniţilor din lume, a tuturor celor fără patrie. O tradiţie bizară face ca la paris să se adune toţi emigranţii politici ai tuturor ţărilor. Tradiţia democrată a Franţei face ca sub mantia ei apărătoare să-şi găsească adăpost toţii aceia pe care i-a izgonit din propria ţară obscurantismul şi reacţiunea. Un statistician a stabilit că la Paris trăiesc astăzi indivizi aparţinând la 44 de naţiuni. De multe ori de existenţa acestor oameni nu au ideie nici măcar parizienii. Cu toate acestea, pe marile bulevarde poţi întâlni alături de massele compacte de emigranţi ruşi, germani, spanioli, etc., aristocraţi mingreli, particularişti armeni, democraţi din Venezuela, duhoborţi sibirieni, panislamişti indieni, revoluţionari georgieni, regatişti ucrainieni, republicani greci, turci tradiţionalişti, chinezi comunişti şi coreani, ba chiar şi conspiratori anumiţi care s’au refugiat la Paris de teama guvernelor coloniale franceze. UN FENOMEN DE ABSORBŢIUNE Cei mai numeroşi sunt desigur emigranţii ruşi. La Paris poţi găsi astăzi un contingent însemnat de ofiţeri din garda imperială cari sânt simpli şoferi, stenotipiste princiare, lucrătoare de fabrici contese şi avocaţi cari pe vremuri dispuneau de ţinuturi întinse în autocrata Rusie. Tot ceea ce este interesant de remarcat în ultima vreme în rândurile emigranţilor ruşi este faptul că între timp a crescut o nouă generaţie care, născută pe teritoriu franţuzesc, se bucură de toate drepturile cetăţenilor republicei. Cu această nouă generaţie s-a petrecut de altfel un fenomen relativ obişnuit. Ea a fost deznaţionalizată, absorbită direct de massa franţuzească. Cine ar putea oare să-i distingă de francezul autentic? Asimilarea aceasta este atât de pronunţată încât foştii emigranţi şi-au schimbat numele, prefăcând un Lermontot în Lermontois, un Merlot în Merlais, etc. Dealtfel fenomenul acesta nu se remarcă numai în Franţa şi nu trebue uitat că hughenoţii francezi, emigraţi în Germania, au fost deznaţionalizaţi, numai numele lor amintind astăzi originea galică. Un lucru însă trebue să-i evidenţiem şi anume unitatea absolută a naţiunii franceze, ale emigranţilor unitatea care nu poate fi contestată de absolut nimeni. Şi nu trebuie să se uite că naţiunea franceză e sudată, e un amalgam de atâtea alte naţiuni, care au fost absorbite de viguroasa ramură galică. ARISTOCRAŢII SPANIOLI Un contrast faţă de emigranţii ruşi îl creiază emigranţii spanioli cari de fapt sânt cei mai recenţi. Mândrii hidalgi, care se poartă impecabil, care vorbesc o franceză dintre cele mai frumoase, nu vor să renunţe la titlurile lor pompoase care de altfel nu le mai sunt recunoscute nici măcar în patria lor republicană. Oamenii aceştia refuză să ocupe vreun post, socotindu-se înjosiţi prin a lucra în străinătate. Pe stradă, în localurile publice nu sunt de întâlnit decât în foarte rare cazuri, căci un hidalgo care nu are maşina lui proprie, nu iese din casă. Un senior nu merge pe jos. Locuinţele lor sunt aranjate în genul acelora din patrie şi toţi frecventează zilnic biserica lor naţională de pe rue de la Pompe. SĂRMANE FEMEI! Puţină lume ştie ce viaţă grea duc soţiile emigranţilor spanioli de la Paris. Credem că sânt puţini acei cari se pot lăuda că au cunoscut o spaniolă, emigrantă. Spaniolul este foarte sociabil, frecventează cu plăcere societatea aleasă, dar nu-şi aduce niciodată cu sine soţia, ba chiar evita să spună ca este căsătorit. Motivul acestei atitudini este că spaniolul socoate că franţuzoaica frivolă şi uneori masculinizată nu poate să fie (Continuare în pagina II-a) Citiţi in pag. 6-a: întrevederile regelui Carol cu conducătorii Franţei Continuare în pag. II-a Nu sunt eu denunţătorul! Redeschiderea cazului Din când în când, dramele risipite dealungul anilor de luptă din timpul războiului răzbat până la noi. Parte din ele au fost scrise şi strânse, pentru a se vedea câtă râvnă de entuziasm şi jertfă, au fost secerate în tumultul asalturilor. Cele mai mişcătoare rămân, fără îndoială, actele de impresionant şi lucid eroism ai celor căzuţi în aşa zisele misiuni speciale.. martirei Edith Cavei! Cine poate uita bunăoară mişcătorul destin împlinit de miss Caveil în slujba patriei. Undeva, acolo pe teritoriul Belgiei cotropite de duşmani, ea a săvârşit atâtea acte menite să rămână tot atâtea titluri de glorie şi de nobleţe ale unei rase care şi-a meritat supremaţia. Din spitalul care îngrijea de răniţi, voluntara decisă să moară făcea lega- tură cu vreun spion din împrejurimi, transmitea atâtea ştiri esenţiale, împlinea cu alte cuvinte misiunea cea mai grea dintre toate, aceia de a fi descoperită şi împuşcată pe loc. Mai norocoasă şi mai iscusită decât alţii, ea a reuşit să deruteze mult timp serviciul de spionaj german. Până într’o zi când, fără să fie prinsă, i-a întrerupt misiunea un denunţător. A urmat o judecată sumară şi moartea, fără prea multă pierdere de vreme. După încheerea păcii, cazul miss Cavei a fost deschis. A început munca cronicarilor eroismului şi cercetarea miilor de dosare. Atunci a fost judecat şi denunţătorul eroicei martire. Iată cum îl descrie Geo London în „Le Journal”. Aproape că nu-mi vine să cred ochilor. E într’adevăr el? Uriaşul acesta cu părul alb, cu faţa suptă şi trăsături fine, îmbrăcat elegant şi burghez... Şi totuşi e el. II regăsesc în minte. Acum patrusprezece ani. Gaston Quien. Denunţătorul pus în serviciul Germaniei, omul din boxa acuzaţilor de la Consiliul de război din Paris, cea mai oribilă amintire ce apasă asupra fiecărui francez, trădătorul, denunţătorul missei Caveil. Condamnat la moarte în 1919, Quien a izbutit să reformeze sertinţa. Vicii de formă cari l-au schimbat pedeapsa în douăzeci de ani detenţiune. I-a împlinit... I-a împlinit cu excepţia indulgenţelor pe cari justiţia o acordă deţinuţilor model, încarcerat şaptesprezece ani în închisoarea de la Clairvaux, Quien a văzut într’o zi deschizându-i-se porţile ocnei. A reintrat în viaţă,, odată cu totul schimbată. S’a întors în oraşul natal. Şi-a regăsit copila măritată şi mamă de copi. Trăeşte pe lângă ea şi nutreşte un mare vis. Mi l-a mărturisit. Acela de a spăla îngrozitoarea acuzare ce i s’a adus- J- \ — Nu sunt eu denunţătorul. Am spus-o. Am jurat-o din prima zi a arestării mele şi o voi repeta până mi-oi da sfârşitul... Quien vine la Paris pentru a se pune în legătură cu Henry Darmon, apărătorul lui din 1919 şi 1920. Vrea să introducă o cerere de revizuire a procesului pe lângă Curtea de Casaţie. Nu neagă trecutul puţin cam întunecos. în momentul când a izbucnit războiul, ispăşea o închisoare de două luni pentru excrocherii. S’a mirat când genunhii l-au pus in libertate. Susţine însă, că n’a fost deloc auxiliarul