Lupta, noiembrie 1936 (Anul 15, nr. 4513-4537)

1936-11-01 / nr. 4513

r k * K Apărarea patrimoniului Statului Se anunţa o serie de proecte de legi cu vădit caracter de moralizare. S-au speriat oamenii politici de misterul cu care se irosesc avuţiile publice; de miracolul îmbogăţirilor rapide; de amoralitatea care a pus stăpânire, din nenorocire, pe aparatul administrativ al Statului. Actualul guvern vrea sa apere, prin lege, patrimoniul Sta­tului. întrebarea este dacă Statul îşi cunoaşte patrimoniul. Şi noi susţinem că nu. Iată, de pildă, departamentul agriculturii şi domeniilor în sarcina căruia a intrat marea operă a reformei agrare. Ministe­rul nu are o catagrafie a foturilor râmase la dispoziţia Statului, după împroprietărirea celor îndreptăţiţi. Nu se ştie la minister, cu preciziune, ce întinderi pose­dă Statul în fiecare judeţ. De ce? Pentru că aceste terenuri sunt ţinute „ascunse” de cei interesaţi să Ie exploateze şi să Ie culeagă roadele. Aşa se explică îmbogă­ţirea unor funcţionari periferici în dauna Statului fără ca auto­ritatea să aibă cunoştinţă că este furată. De lipsa uniei statistici exacte au profitat unii funcţionari in­corecţi cari au vândut, cu acte In regulă, pământul statului la particulari pricinuind, astfel, pagube importante. Ceva mai mult. Statul dispune de un imens masiv fores­tier. Nu există (în vechiul regat) un cadastru al proprietăţii Sta­tului. Aşa se explică un fapt fan­tastic: Sute de hectare de pă­dure intră In patrimoniul particular, prin folosinţă de lungă du­rată, din cauza neglijenţei sau a relei credinţe a funcţionarilor periferici. Am văzut cazuri când arhi­va conţinând delimitări de pă­duri, cari au costat pe stat sute de mrii de lei, a fost vândută, cu planuri cu tot, ca maculatură! Apărarea patrimoniului Sta­tului? Dar dacă acest imens pa­trimoniu: păduri, terenuri de cu­ltură, mine, ferme, bălţi, herghe­lii, terenuri petrolifere, etc., etc., ar fi exploatate cu cinste, am fi „Arcadia ferice” in care nu ar exista şomaj sau oameni necăjiţi în lupta pentru existenţă. Astăzi, o avere imensă se ir­oseşte şi o mică parte din veni­tul, care ar trebui sa fie imens, intră lu­ buzunarele unor hoţi împotriva căror­a n­­au au înţeles, până acum, să ia nici umi fel de măsuri. Se anunţă, acum, un proect de lege. El ar trebui, însă, să fie precedat de o minuţioasa operațiune de inven­tariere a întregului patrimoniu pe care legea viitoare ar voi să-1 apere. • m «•! ’^jgsisss^ssL. *”*■ «.r.»­* - ’ ' L. T. A. ANUL XV No. 4513 CONST. MILLS Fest di­rette 7 perrHe Pec, 1931 — Febr. int Director EMIL O. FAGURE Redacţia şi adiţia: (fituresi), str. Const. Mill II (Sărindar) Noembrie 1336 Onoarea cere ca el să recunoască ^ adevărul. E un curaj mai hgăr şi al maî mult merit, atunci când mărturiseşti o eroare, decât atunci când aperi o iluzie, chiar când ea e împărtăşită de un întreg popor. MASARYK Cum se combate spiritul pacific ...—■ ......... '"**&&**+■ *&&**".......... Ceva despre „nationalismus latrans“ La paix n’est pas Vabsence de Ja guerre, c’esl une pertu, qui mit de la force de l’áme. SPINOZA. A pornit, la noi, iarăşi o ofen­sivă naţional-bolşevică în contra iniţiativei unui grup de distinşi intelectuali şi oameni politici cari au constituit un comitet na­ţional pentru pace, semnând un manifest vre­o 40 de personali­tăţi bine cunoscute. Rostul aces­tui comitet este ca să se confor­meze unei hotărâri luate la con­gresul pacifist din Bruxelles de a se intensifica acţiunea pacifistă tocmai fiindcă se agită elemente­le belicoase. Se poate o iniţiativă mai nobilă şi tot­odată mai pa­triotică? Naţionaliştii extremişti au însă altă părere. Acţiunea a­­ceasta pentru pace este o farsă pu­­să la cale de Cahalul masoni­lor, iar semnatarii manifestului nişte unelte ale judeo-comunis­­mului! Am putea pune pe două coloane cine sunt pacifiştii de la noi şi cine sunt belicoşii şi să lăsăm ca opinia publică să jude­ce în ce parte atârnă cuminţenia, înţelepciunea, prestigiul şi patrio­tismul cel luminat. Deocamdată ţinem să relevăm iarăşi că ofi­ciosul antisemit vorbind de peri­colul revizionismului german, a­­firmă, din nou, că nu ne prive­şte, deşi cenzura de la Berlin a suprimat această afirmaţie, din faimosul interview al d-lui Qoga. Mai ţinem să relevăm cum sunt calificaţi intelectualii, în mare parte eminenţi profesori univer­sitari, toţi acei 40 semnatari ai apelului Comitetului naţional de pace, sunt trataţi drept unelte ale universalismului politic jidovesc, borfaşi ai antifascismului, cretinii frontului popular, politicianii tu­turor compromisurilor şi ai tutu­ror trădărilor, etc. Iarăşi nu vom înşira numele acelor mari pa­trioţi cari defaimă astfel o gru­pare de elită intelectuală pentru că s’a pus în capul unei acţiuni nobile, oferind preşedinţia de o­­noare d-lui Titulescu, cel mai autorizat exponent al politicii pacifiste. De ce este, mă rog, suspect paralelismul ce se pre­tinde, că există între pacifismul bolşevic şi acel al intelectualilor din comitetul naţional pentru pa­ce? De ce adică n’ar fi ceva mai suspect naţionalismul integral al acelor cari merg mână în mână cu hitleriştii revizionişti? Când are să înceteze oare, în luptele noastre interne, acel urît şi primitiv obiceiu politicianist, de-a suspecta buna credinţă şi chiar patriotismul adversarilor, fie ei oricât de sus puşi, mai ales de către acei ce pretind, în mod ridicul, că ei monopolizează pa­triotismul, că unde sunt ei şi pen­tru ori­ce scopuri s’ar agita, a­­colo este adevăratul patriotism! Ne amintim de o polemică din trecut, dintre d-nii Iorga şi Me­hedinţi. Atunci d. Iorga se afla în fruntea unei vibrante acţiuni naţionale a tineretului universi­tar. A intervenit d. profesor Me­hedinţi şi a calificat acea mişca­re drept un „naţionalismus la­­trans”. Dacă într’adevăr acea mişcare a fost un „naţionalismus latrans” fără îndoială că „naţio­nalismul” de azi şi acei ce se a­­gită în numele lui e cel puţin un naţionalism la trans bolşevic. Concepţia stranie despre na­ţionalism ce o au agitatorii dela noi n’are măcar meritul origina­li­taţei. Este importată de acolo, unde patriotismul de culoare marţială şi revoluţionară a fost instaurat pentru a deslănţui un război şi de revanşă, unde patrio­tismul nu serveşte decât furni­­zorii armatei şi toate acele in­dustrii cari trăesc la adăpostul tarifelor prohibitive, tagmă care a finanţat crearea unei astfel de organizaţii naţionaliste şi a aşe­zat la Berlin dictatura lui Hitler. Noua religie naţională, care a­­gită azi unele popoare, este în­­temiată pe ură şi pe spiritul războinic. Din această cauză a pornit cursa nebună de înarma­re. Va fi sau nu va fi războiu, — aceasta nu se poate profetiza în toiul unei deslănţuiri cu caracter de neurastenie politică. Ceiace însă se poate profeti­za, ceiace este cert e că patrio­tismul va evolua către o nouă morală a națiunei care să-i în­găduie a se desvolta în pace sau are să facă foc unei alte forme de sentiment colectiv mult mai favorabilă păcei. Ceiace se mai știe este că i­­d­eologia care a format statele şi a determinat evoluţia lor către libertate şi democraţie, această democraţie derivă din războiu şi are menirea de a se opune forţei. E inadmisibil ca felul de pa­­riotism ce se agită azi să trium­fe, să se stabilizeze. Nu se pot conduce popoare în spiritul unui patriotism de rivalitate, de bănu­ială, de antagonism, căci nimic nu otrăveşte viaţa publică a unui stat decât tocmai patriotismul a­­gresiv. Mulţi patrioţi de această speţă au fost o nenorocire pen­tru ţara lor. Patriotismul nu tre­buie apoi să fie de clasă, un pri­vilegiu, un apanaj al câtorva a­­gitatori dintre cari unii au deve­nit patriotarzi de profesie în sta­re să arunce ţara în convulsiuni. Patriotismul nu trebuie să fie nici agresiv faţă de muncitorii ţării cari luptă nu numai pentru pacea şi justiţia socială, ci şi pen­tru pacea universală. O munci­torime a cărei pace socială şi ale cărei libertăţi sunt asigurate e cea mai puternică pavăză patrio­tică. Dovadă fapta socialiştilor francezi Paul Faure şi Jules Guesdes care s’au opus, sub a­­meninţarea insurecţiunei de a se abandona, la 19­14, Parisul, — fapt istoric. Agitarea de cătr­e extremiştii de dreapta a sceptrului bolşevic este deasemen­ea o tactică, o ma­noperă germană. Pericolul este într’o acţiune comună a organi­zaţiilor bolşevice naţionale cari ne-ar duce sigur la un nou mă­cel. De aceia se impune o intensă şi puternică acţiune pacifistă, în afară de Liga Naţiunilor căreia întradevăr îi lipseşte ceva şi a­­nume o mistică, o religiune şi care să sprijine morala ei. Socie­tatea Naţiunilor e prea tânără, cum a zis un spiritual publicist francez, ca s’o poţi iubi. Ea n’are deocamdată decât un pact. E prea rece. Deasemenea S.N. nu poate să-şi formeze o religie mi­litară, ea fiind creată tocmai pen­tru abolirea războiului. Ea nu este nici un punct de atracţie pen­tru muncitorime fiindcă mai toţi membrii cari o alcâinesc sunt capitalişti. Aşa­dar pentru a menţine tra­tatele ce au creat noua aşezare europeană ne trebuie nu numai o armătură diplomatică, ci e ne­voie să opunem ori­cărei acţiuni ce ameninţă pacea o contra-ac­­ţiune cât mai puternică. Acest pacifism nu are un caracter de laşitate. Ţările pacifiste sunt toc­mai cele mai tari şi mai bine pre­gătite pentru apărarea naţională, pregătire în scop defensiv, dar la nevoie gata de orice. Dar omeni­rea are oroare de războiu şi con­vingerea oamenilor cu scaun la cap este că victorioşii războiului de mâine, oricare ar fi, se vor alege cu o mizerie şi o nemulţu­mire generală mai mare decât a­­cea provocată de ultimul războiu. Dacă această convingere că un nou măcel nu ne va aduce pacea — şi aceasta o ştie bine omenirea întreagă — atunci la ce ar folosi o nouă conflagraţiu­­ne universală, cu consecinţe şi mai grave? Ar fi, cum o spune un mare pacifist, falimentul ra­­ţiunei omeneşti. De aceia credem că histeria naţional-bolşevică, cea mai pri­mejdioasă pentru pace, are să fie repede risipită. Va învinge curentul pacifist. Reacţiunea pa­cifistă e în marş. Ea va veni poa­te din America şi va câştiga Eu­ropa. Bine­înţeles însă că acei ce vor pacea să nu stea cu bra­ţele încrucişate, nici acei ce ţin la libertăţile cucerite. R. X. i­ APĂRARE Se face mare caz de proectul­­reche pentru apărarea patrimo­niului Statului, adică al ţării. Dar am citit de atâtea ori că „ţara a fost vândută!” — numai d. dr. Lupu a vândut cel puţin jumătate din ea! — încât nu ve­dem ce patrimoniu i-a mai ră­mas Statului!. BANCHET D. Dere Ioaniţescu a fost săr­bătorit ori, printr’un banchet, de amicii săi din Vlaşca şi Ilfov. E bun şi atât. Ambiţul cel ma­re al d-lui Dere e însă să fie săr­bătorit in Capitală! Dar aici mai trebue o tecuţă de autorizaţie şi din partea d-lui Costică Angh­e­­lescu, care însă no dă nici pen­tru Raiul întreg! PRESA Se alcătueşte un nou proect de lege cil Presei. De ce atâta frământare şi a­­tâtea coloane întregi de paragra­fe? Ajungea unul singur şi era mulţumit şi guvernul actual şi toate regimurile cari vor guver­na vreodată ţara. Şi anume: Art. 1 şi unicul: Presa e obligată să aprobe tot ce face guvernul. Iată singura „reformă” a pre­sei la care jinduesc oamenii noş­tri politici, or din ce partid ar face parte! Doar ne cunoaştem! RIGOLO ------- -# ---­ *f«2aaaZ Ziua Economiei Citesc in ziare că „Ziua de 31 Oc­tombrie este ziua Economiei, in lu­mea întreagă”. Şi mai citesc şi aceste cuvinte în­­tr-un apel adresat copiilor: „A economisi înseamnă a pune la o parte ceea ce prisoseşte după aco­perirea primelor necesităţi ale vie­ţii. Omul econom nu este avarul ca­re strânge bani pentru bani, ci a­­cela care face o dreaptă cumpănire între veniturile pe care le are şi cheltuelile pe care este nevoit să le facă. Grija aceasta o au oamenii maturi. O au părinţii noştri. Dar şi voi aveţi de multe ori bani la bunul vostru plac; sunt banii pe cari pă­rinţii sau rudele voastre vi-i dă­­ruesc”. Foarte frumoase cuvinte şi înţe­lepte sfaturi. Să mi se dea voe însă să fac şi eu o observaţie, pentru oamenii mari, la această rubrică. Secretariatul Ligii Naţiunilor a publicat la începutul acestei săptă­mâni un „Anuar al armamentelor”. Din datele oficiale cuprinse în a­­cest anuar reiese că în cursul anu­lui 1935 s’au cheltuit în lumea în­treagă 1,5 miliarde lire sterline. In 1925 aceste cheltueli erau nu­mai de 1.000.009.000 lire sterline. Aşa dar, numai într’un singur an, pentru tot arsenalul de arme cu care va fi masacrată şi stârpită omenirea atât de radical, s’a chel­tuit acea sumă pe care aproape nici n’o poţi concepe. Dar de unde s’a luat atâta bănet? Din două surse: din impozite Şi din împrumuturi de Stat — adică din mult slăvitele economii. Evident, că atunci când hora nebuniei e gene­rală, nici o ţară nu poate face ex­cepţie şi trebue să urmeze şi ea exemplul celorlalţi nebuni. Dar cât mai mulţumită ar fi omenirea, dacă ar şti că economiile ei merg pentru opere sociale, de cultură şi higiena, decât pentru aruncătoare de flăcări. Ori­cum, prea mare entuziasm nu poate avea nimeni ştiind că banul pe care şi l-a rupt de la gură, serveşte tocmai bine ca să cumpere o ghiu­lea mai mult cu care să fie sfărâ­mată o şcoală plină de copiii Un asemenea han, par’că l’aşi bea mai bine! Tot e mai nobil! DEȘCA Creionu! actualităţii Legea! CETĂŢEANUL: — Am citit d-te ministru, că faceţi o lege prin care să apăraţi patrimoniul Statului. Ia­tă, primiţi şi solniţa asta ca să-i pu­neţi legii puţină sare pe coadă! ifOJuMdLftL Rezoluţia data Waimar Editorii şî librarii germani au ţi­nut un congres la Weimar,­­adop­­tând o rezoluţiune,­ pacifică şi „culturală”, pe care au comunica­t-o telegrafic asociaţiilor de editori din toate ţările. Grijulii de soarta bunurilor spirituale ale popoarelor, — „săptămâna cărţii germane” le-a dat prilejul să ia iniţiativa, pentru un schimb de păreri, „în vederea unui acord internaţional” menit să salvgardeze pacea europeană.... Răspândirea cărţilor, „care prin denaturare răutăcioasă a adevărului istoric” jignesc popoarele şi pe con­ducătorii lor, duce în mod fatal la primejduirea civilizaţiei­­şi a păcii. Ceiace, — în răspunsul trimis de că­tre”­ Asociaţia editorilor români”, — face obiectul unei frumoase şi calde expuneri. Rezoluţiunea de la Weimar găseş­te, desigur, ecoul necesar, în ţara noastră şi în toate ţările democrate. Din nefericire însă, ea rămâne ina­plicabilă tocmai în Germania,­­ unde regimul de dictatură naţional­­socialistă a exclus orice libertate de gândire. Teroarea instaurată în cel de-al treilea Reich exclude posibi­litatea apariţiei vre­unei publică­­ţiuni libere. Delictele de opinie se plătesc cu viaţa. Lagărele de con­centrare adăpostesc scriitori şi zia­rişti reputaţi. Cărţile se ard în pie­ţele publice­, sub auspiciile condu­cătorilor Statului. Filosofia, istoria, dreptul,­­ toate disciplinele sunt „ajustate” şi adaptate intereselor regimului... Cum de mai pot vorbi editorii germani de serviciile­­ pe care vor să le aducă păcii, apărând „instituţiile şi tradiţiile sfinte” ale popoarelor? Şi cine, dacă nu Ger­mania, a declanşat valurile de ură şi de dispreţ ce periclitează cultura europeană şi liniştita convieţuire a popoarelor? Şi nu de la Weimar, — cu ocazia unor serbări cu caracter „cultural” — s’au lansat acum câţiva ani parolele duşmăniei? Desigur că răspândirea lucrărilor cu caracter de pacificare şi evitarea celor ce pot tulbura spiritele, îm­pingând omenirea la dezastre,­­ stă în mâinile editorilor şi librarilor. Iniţiativa venită din Germania hit­lerista se naşte, totuşi, cu defectul capital al nesincerităţii. Exemplele cele mai triste de denaturare a ade­vărului, de falsificare a istoriei şi de informare tendenţioasă, în toate domeniile literare, sociale şi econo­mice, — Germania le-a dat. Fără o dovadă concretă de punere în apli­care, — în propria lor ţară, —­ a frumoaselor principii enunţate în rezoluţiunea dela Weimar, — totul se reduce la un simplu dar odios act de fariseim cu scopuri politice. GEORGE SILVIU In turneu electoral ROOSEVELT Luna viitoare vos­ avea loc în Statele­ Unite alegerile preşidenţiale. Lupta e foarte grea. Adversarul lui Roosevelt, candidatul partidului republican, Laudon, e un ad­versar primejdios. Totuşi realegerea actualului preşedinte e aproape sigura. Până acum, Roosevelt a ţinut câteva discursuri în legătură cu alegerile. Ilustraţiunea de mai sus îl arată într’o gară, în tren, strângând mâinile ce­lor cari se îmbulzesc să-l vadă. Artiştii in fata microfonului Cum se organizează un program Cântăreţi din alte vremuri Trebue să recunoaştem că minunea cea mare a epocii noa­stre, cel puţin până în prezent, este, fără îndoială, radio-ul. Un ziar vienez publică un articol, în care se povesteşte, că cu ani de zile înainte, când patefonul, mai bine zis gramofonul, era socotit ca unul din lucrurile cele mai minunate ale lumii — locuitorii Vienii se duceau la un fel de magazin, unde pentru zece bani puteau să asculte glasul cântă­rețului favorit, sau o bucată mu­zicală anumită, executată de un maestru. Minunea de pe vremuri a fost adusă acuma, ca să spunem aşa, în casă. Lumea este comodă. Nu mai ţine să facă deplasări spre a asculta muzică bună, tea­tru sau o conferinţă. Vrea ca toate spectacolele să le aibă în casă şi desigur că nu va trece multă vreme, când televiziunea va face ca sălile de spectacole să se golească. Un micuţ aparat de radio faci­litează oricui ascultarea unui mare artist. Şi dacă artistul ca­re este ascultat nu este chiar în carne şi oase în faţa microfonu­lui, ce însemnătate poate avea acest lucru? Sunetul însă este aevea. O DISCOTECA Programul unui post modern de radio este format în mare parte din transmisiuni de muzi­că pe plăci. Ideea este excelen­tă, deşi în felul acesta se face o concurenţă nereală artiştilor. Probabil însă că se va găsi o formulă de împăciuire, pentru ca artiştii să nu păgubească de pe urma faptului că plăcile lor sunt executate la diverse micro­foane. Pentru a putea da un bun pro­gram, postul de radio trebue să dispute de o discotecă cât mai bogata. In această discotecă se vor găsi totdeauna tot felul de producţiuni, atât ale artiştilor în vaiţă cât şi ale celor morți. Placa de patefon a făcut să se poată învinge timpul. Glasul lui Carusso imprimat pe placa de celuloid sună tot atât de viu, tot atât de cuceritor ca şi cum artistul ar mai fi în viaţă. Glasu­rile marilor oameni de stat vor suna peste veacuri în urechile urmaşilor, cu ajutorul acestor două invenţii combinate, radio-ul şi patefonul. DELA DFCJ am\ŢIE LA CANTO Posturile de radio străine transmit în afara de muzică şi declamaţii, sau evenimentele zi­lei imprimate pe discuri, Ideea este strălucită. Undeva în pro­vincie are loc o solemnitate oarecare, care d­in cauze tehni­ce nu poate fi retransmisă ime­diat la radio. In cazul acesta placa de patefon este salvatoa­re. Evenimentul este imprimat pe plăci şi în aceiaş seară este retransmis. Marii actori declamă mai tot­deauna în fata microfonului, ca­re este în legătură cu aparatul de imprimat discuri. In felul a­­cesta posturile străine, mai ales postul Viena, pot transmite oricând declamaţia unui Moisî, actorul a cărei apariţie a revo­luţionat arta scenică. Dar discoteca prezintă şi alte , comori. O orchestră simfonică renumită, al cărei transport în faţa microfonului ar costa o a­­vere, poate fi totuşi auzită, când producţia ei este înregistrată pe plăci. In felul acesta ascultă­torul la radio poate să asiste la un concert dirijat de Stravinski,­ sau Mengelberg, etc., fără să se deranjeze măcar de pe scaunul său de acasă. Există astăzi imprimate pe plăci opere întregi, concerte simfonice, concerte de tot felul­­ de instrumente executate de cei mai mari maeştri pe care i-a a­­vut vreodată lumea. In discoteca unui post de ra­dio modern este concentrată in câteva zeci de mii de plăci toa­tă istoria culturii omeneşti şi este probabil că peste veacuri, radio-u­l şi patefonul, cari vor fi socotite nişte jucării naive ale oamenilor epocii noastre, vor fur­niza totuşi datele necesare pen­tru istoria strădaniilor celor din­­ veacul XX. Citiţi in pagina 6-a: Importanţa internaţională a vizitei Regelui la Fraga „Puritatea rasei, un mit“ Părerile marelui antropolog englez lordul Raglan Lordul Raglan, unul din cei mai mari antropologi ai Angliei, publică în ziarul „Daily Herald”, un foarte interesant articol inti­tulat „Puritatea rasei este nu­mai un mit”. Iată ce spune marele savant englez în acest articol, al cărui interes depăşeşte cadrul ăştiini­­fic. Cuvântul „rasă” este­ unul d­in cele mai importante, în voca­bularul acelor naţionalişti cari găsesc o plăcere în ura sau dis­preţul arătat semenilor lor, şi al acelora cari tind să facă din specificul înfăţişării sau limbei lor o scuză pentru persecuţiile pe cari le organizează. Şi Hitler a întrebuinţat ficţiu­nea purităţii de rasă ca o justi­ficare pentru persecuţiile sale împotriva evreilor, persecuţii cari sunt tot atât de lipsite de sens, pe cât sunt de brutale. Dar înainte de a discuta che­stiunea rasei, trebue să spunem ce înţelegem prin această no­ţiune. Ce este o rasă? Trebue să arătăm de la înce­put că o rasă nu este acelaş lu­cru cu o naţiune. O naţiune este o organizaţie politică. Un negru născut în Anglia aparţine naţiu­nii britanice, dar nu se poate spune că el aparţine şi rasei bri­tanice. Rasa este un termen pur fizic. E! este întrebuinţat pentru cali­ficarea oamenilor în conformi­tate cu caracteristicile lor fizice, cu culoarea părului şi*­a "piel­ii, a ochilor, înălţimii, staturii şi în special cu conformaţiunea era-' niulu­i. Antropologii se ocupă în ade­văr de împărţirea oamenilor în categorii, tot aşa cum ar face cu rasa câinilor de pildă. Din nefe­ricire însă, ştiinţa nu a r­euşit în­că să califice oamenii cu aceiaşi preciziune cu care ea se face la câini şi la alte animale. Ar fi foarte lesne pentru cla­sificarea noastră ştiinţifică dacă toţi oamenii negri ar fi mici de statură, dacă toţi oamenii gal­beni ar avea capul rotund şi da­că toţi albii ar avea părul în­tins, ceea ce nu este cazul. Intre (Continuare în pagina IT-a)

Next