Lupta, decembrie 1936 (Anul 15, nr. 4538-4560)

1936-12-01 / nr. 4538

­ h CONST. MILLS Fost directer policie des. 1931 — Febr. 1937 Director EMIL O. FAGURE Redacţia şi ad-ţia: ivureşfl, str. Const. M­ill fl PAGINI (Sărindari TELEFOANE: Direcţia £43­08 ♦ Secretariatul 5 ţi­n Decembrie 1936 EgeisfEoarte ca alţii nu­mai grijile şi supărările lui. ##* efe BesSasae Am XV Re. 4538 Ne-au venit fraţii de Dreptate, fraţii de Pace şi fraţii de Arme! Mâine e 1 Decembrie, ziua când acum­­8 ani — la 1 Decembrie 1918, — Ardelenii şi Bănăţenii, a­­dunaţi la Alba-Iulia, au trimis vorbă împilării mi­lenare că s’a ’ncheiat re­­featul şi că despărţindu­­se de Ungaria. Ardealul şi Banatul românesc se î­n­­cheagă pe veci României Mari. A fost destul ca popoa­rele liberate acum 18 ani de sub jugul austro-ma­­ghiar să audă rostindu-se cuvântul de „mutilare” la adresa Dreptăţei istori­ce o mie de ani aşteptată, ca, împinse de acelaş val, să ne trimită la Bucu­reşti solii frăţiei lor de Drep­tate, frăţiei de pace şi frăţiei de Arme, spre a răspunde într’un glas: — Suntem cu voi, lângă voi, alături de voi! Acum ca şi în războiul E răspunsul dat Regelui României Mari, care, când s’a dus la ei, le-a spus în numele poporului român: — Fraţi ne-au făcut su­ferinţele a o mie de ani, fraţi ne-au făcut armele purtate împreună pentru izbânda Dreptăţii noastre naţionale, fraţi rămânem întru apărarea ei. Frăţiei popoarelor dez­robite se asociază azi ca şi eri — mâine ca şi azi — frăţia marelui popor francez. Frăţia lui de suflet şi de arme a voit s’o întrupeze într’o delegaţie de strălu­ciţi ofiţeri francezi. Lor, ca şi fraţilor din Cehoslovacia şi Iugosla­via, le trimitem salutarea românească: -- Sa trăiţi! Mâine veţi veni în incin­ta Repr­ezentaţiunei Na­ţionale a Romanilor spre a reînnoi legământul sfânt. Să-i reamintim, aşa cum a fost rostit în aceiaşi in­cintă, acum doi ani, de i­­lustrul francez al cărui sânge a fost vărsat de mâini nelegiuite odată cu acela al Regelui-Soldat al­­Iugoslaviei. Louis Barthou, procla­mat cetăţean de onoare al României, spunea în şe­dinţa solemnă a Camerei române, la 21 Iunie 1934: —■ „Teritoriul Dv. este al „Dv. Vine ar vrea să ia din „el un centimetru pătrat, „s’ar isbi de rezistenţa „Tiv. Har, concetăţeni din a-România, rezistenţa Dv. „n’ar fi singură. Aveţi gla­­sul, sprijinul, i n i m a „Franţei, Cel care roste­­­şte împotriva Dv., împo­­„triva unităţei Dv. naţio­­„nale, împotriva frontie­­„relor Dv. fireşti cuvân­­­tul de „Revizuire” nu-şi „dă seama că acest cu­­„vănt ar însemna pentru „Dv. o abdicare sau tră­­„dare. Mai mult încăt nu „există un cetăţean ro­­­m­an care să vrea să ah­­,,dice şi care să vrea să „trădeze”. Azi, ca şi atunci, guver­nul Franţei fine acelaş b­uohagiu. La el se adaugă cuvân­tul Angliei, care spune Viimiei că şi Marea Brita­­nie va fi alături de ea de îndată ce ar suferi o agre­siune neprovocată. Cei ce ameninţă pacea, ameninţând hotarele ue­date cu atâta sânge, să desch­idă ochii: Frăţiile de emi, sânt şi frăţiile de azî şi de mâi­ne! 91LUPTA 1­ 4 Administraţia 343-04 SATISFĂCUT Nu de­geaba d. Iamandi e de la Iaşi. Are avantajul de a cunoaşte cum te poţi înţelege cu d. Cuza. Eri, la Senat, acesta la între­bat: — Regretaţi mişcările de dreapta? .— Toate mişcările de dreapta le regret, afară de a d-voastră, — i-a răspuns ministrul culte­lor. — Aceasta e şi părerea mea, a replicat d. Cuza. Vedeţi că nu e greu de satis­făcut d. Cuza. Trebue numai să-l cunoşti cum îl cunoaşte concetăţeanul său ieşan, d. Iamandi! POLITICA EXTERNĂ In discursul său de ori, d. Vaida a cerut să se facă politi­ca externă a lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. A acestuia din urmă s’a fă­cut. Când regele Ferdinand s’a încoronat Rege al tuturor Ro­mânilor la Alba-lulia. Acuma se cată să fie menţinu­tă politica dela Alba-lulia. Prin ce? In primul rând, prin unire şi nu prin dezunire. RUŞINE? Relevând enormitatea d-lui Manoilescu care a spus in Senat că dacă ne-am găsi pe picior de război alături cu Rusia, o gene­raţie întreagă ar refuza să-şi fa­că datoria de a lupta pentru ţară. — Ruşine! a strigat d. Mi­­clescu. — Nu cunoaşte ţara ! a adău­gat d. Eftimie Antonescu. O fi! Dar asta a voit d. Hit­ler să se poată spune în Parla­mentul român — şi, uite, d. Ma­noilescu a spus’o­­.„ BINE C’A SPUS’O! Vorbind în numele guvernu­lui, la Mesaj, d. Iamandi a spus ori în Senat: — Excesele de limbaj, cu violenţe ne mai auzite, cu în­demnuri directe la asasinat s’au găsit de cele mai multe ori în presa denumită „presa de dreapta”. Bine c’a spus’o guvernul, ba­rem cu ocazia solemnă a discu­ţiei Mesajului 1 — Dixi et salvavi animam meam, a zis proorocul Eze­chiel­­ RIGOLO Creionul actualităţi Ce vrea? — Ce amestecătură e asta, dom’le, ce propune d. Goga: alianţă şi cu Franţa şi cu Germania? Se poate? — Se poate, b­aticule, ca o platina­ta, si cu brinza si cu carnea! Şteimul d-lui Cuza Sâmbătă după amiază a continuat la Senat discuţia la mesaj. A vor­bit, timp de câteva ore, d. A. C. Cu­za, într’o chestiune de strictă ac­­tualitate, care interesează de aproa­pe toate straturile sociale ale popu­laţiei şi care poate influenţa enorm şi relaţiile şi alianţele externe ale României. E vorba de ceea ce a scris acum 1768 de ani, într’o seară de Joi spre Vineri, după ce a venit de la sina­gogă şi după ce a dumicat porţia obligatorie de ştiucă umplută ofe­­rită de soţie, rabinul Şloim sin­eţic. „Zidanul” acesta descoperit, nu se ştie cum de d. A. C. Cuza, ar fi „un şloim distins”, cum a spus oratorul la Senat şi toată evreimea din toa­tă lumea şi din toate timpurile, tre­bue să fie ţinută responsabilă de ceea ce a scris acel „distins” Iţic acum 17 secole! Şi ce a scris? D. Cuza are infor­­maţii precise că Şloimul d-sale ar fi consemnat pe hârtie că, , goimul” — adică creştinul — nu e bun de­­cât rasol, cu hrean, că experienţele sale — ale Șloimului—cu sărmăluţe din piept de creştin nu-l încurajează să recomande evreimii, organizată in „cahale" culinare, acest fel de mâncare! Timp de două ore, d. Cu­­zan a inzistat asupra unei fraze a­­tribuită de d-sa acelui rabin: „tob se be goim harog”, susţinând că ea înseamnă: .,pe cel mai bun dintre creştini, uddem”. Or, cei cari ii combat pe d. Cuza susţin că cu­vântul „tob” înseamnă „gras”, nu „bun”. Unii ar spune că aceasta e foarte firesc. Rabinul, ca expert gastronomic, susţinea, că nu poţi tăia şi prepara decât un „goi” — un creştin — gras, căci ce friptură sau tocăniţă poate eşi dintr’unul care e numai piele şi os? Totuşi noi am inchina să-l credem pe d. Cuza. Da 54 de ani, d-sa nu face altceva decât să analizeze această frază a rabi­nului Şloim Iţic, pe care d-sa îl gă­seşte atât de distins. Poate că, cu oare care bunăvoinţă, s’ar putea a­­junge la o înţelegere între d. Cuza şi Cabal, căci de ce noţiunea de „bun” n’ar însemna in acelaşi timp şi „gras”, ba chiar „fraged”? D. A. C. Cuza e senator de drept. In felul acesta, sub orice guvern, d-sa va fi prezent, ca să dea discu­ţie­ la mesaj adevărata ei însemnă­tate şi adevăratul ei rost. Exacta interpretare a cuvintelor lui Itic Stoim va aduce României propăşirea atât de mult aşteptată, iar Statului român — în aceste vre­muri externe atât de grele — con­solidarea şi forţa pe care­­ Io dorim cu toţii... DEŞCA Sä nf spunem, iiiauntru Constituţia, ratară, alianţele României Grăbiţii, neisprăviţii şi aventurierii cari, după ce au vântu­rat toate partidele, se găsesc într’o splendidă izolare, au găsit că după un deceniu şi ceva România Nouă e coaptă pentru o nouă schimbare de Constituţie. Ca şi cum pactele fundamentale ale naţiunilor şi statelor se schi­mbă ca şi cămăşile. Cum în­să doctrinele politi­ce ultra-moderne se sintetizează in canfast, mi e de mirare că umblă după schimbări şi culori de tot­ soiul. Doctrinarii­ aventurilor au crezut că pot motiva schimbarea Constituţiei prin cererea de a se desfiinţa Senatul. Fireşte, acolo se menţine zidul împotriva patria ei, a uşurin­ţei şi lipsei de cultură. Senatorul Iorga a răspuns, în discuţia Mesajului, că cu cât Parlamentul este atacat mai m­­uit, cu atâta tine la el mai mult. Omul de cultură şi de judecată nu fuge de discuţie şi chibzuire împreună, ci fuge de incultură şi tirania pretenţiei absolute. Şi a suprima Parlamentul ar însemna ca odată cu glasul mulţimei sa suprimi şi glasul culturei şi al judecăţii. Generaţia renaşterei culturale şi a întregirei naţionale s’a format în România liberă, constituţională şi parlamentară. Gla­sul profesorului Iorga a fost glasul ei şi cum ea este aceea care a inchiegat România de azi, glasul ei nu poate îi înăbuşit de pretenţiile inculturii şi aventurei. Sfătuind ca România să-şi menţină inlăuntru regimul politic care a ajutat-o să fie ce este, profesorul Iorga a mai sfătuit să menţinem în afară alianţele pe care onoarea poporului român nu Ie-a batjocorit şi nu ie-a părăsit nici­odată­„Sa ne ferească Dumnezeu, să ajungem acolo, să nu mai creadă nimeni în cuvântul României, şi mai ales nu este permis să se discute axiomele de poli­tcă externă, atunci când Regele României se duce în vinde fă ei şi rosteşte anumite cuvinte şi ia anumite asigurări. Când Carol al II-lea, a mers la Paris a­­cum câteva luni de zile, şi a spus­ , unde va fi soldatul român, trebue să înţeleagă foata lumea că soldatul român nu poate fi decât acolo. Iar când, din nou, Regele României a mers la Pra­ga şi cu un fast deosebit şi-a luat din nou angajamente aceste angajamente sunt neutru toată lumea. Ce însemnează improvizaţii la acestea de fiecare clipă? S’a făcut foarte bine că aţi spus: „nu cunosc altă politică în Ro­mânia decât aceea ce s'a făcut până acum”. D. Iorga a stabilit astfel adevărata unitate naţională şi e bine că din Senatul ţării să vie glasul care reuneşte credinţa Tronului cu aceea a Parlamentului şi a tuturor partidelor cari reprezintă înţelepciunea şi onoarea îiattisnei române — nici­oda­tă necredincioasă ori ingrată faţă de acei ce au stat alături de ea în ceasurile grele şi hotărî­to­are, cum a subliniat-o istoricul care-şî cunoaşte neamul. L­T 4 Tragedia lui Largo Caballero Abea acum câteva luni, frumoasa Spanie, era o ţară pacinică, munci­toare, aproape prosperă. Oarecari pa­siuni politice, îngrijorări sociale, ne­mulţumiri economice — ca pretutin­deni în această, lume atât de frămân­tată, care nu-şi mai poate regăsi e­­chiiibrul sufletesc, perdut în cumpli­ta încăerare de acum 20 de ani. Dacă n’ar fi fost acea mână de generali ambiţioşi, dacă n’ar­ fi exis­tat, acele junte militare cari au răscolit şi însângerat în Europa doar două ţări, arse de soarele martit: Spania şi Grecia! Generalul Franco a mărturisit-o u­­nui ziarist englez: — După planurile noastre, acţiu­nea militară trebuia să izbutească definitiv, în cel mult o săptămână. Numai întâmplarea, neprevăzută că o parte din flotă a rămas de partea guvernului, a prelungit lupta. Să scrutăm conştiinţa acestui mi­litar, care a luat asupra sufletului lui cea mai groaznică răspundere pe care o poate visa un om în cel mai chinuitor coşmar: dacă ar fi ştiut ce dezastru aduce asupra ţării lui, câte luni va dura lupta, câte zeci de mii de morţi, ce masacru al femeilor şi copiilor, ce sfărâmare a atâtor comori artistice, ce ruină e­­conomică, dacă ar fi ştiut câtă ne­spusă suferinţă aduce asupra po­porului din care face parte, ar mai fi avut el oare curajul moral, sau nesimţirea, sufletească de a deslăn­­ţui cataclismul? Ce victorie, cât de strălucită, i-ar mai putea reda som­nul, pe care trebue să-l fi perdut până la sfârşitul zilelor lui? Dar priviţi una din miile de tra­gedii de cart­e plină azi Spania: Largo Caballero, primul­­ ministru, îşi poate elibera fiul, ostatec în mâi­nile răsculaţilor, dacă îl graţiază pe José Primo de Rivera, şeful „Falan­gei spaniole”. El nu face gestul. Când mor atâţia din cei mai buni fii ai poporului, pe baricade, cu arma în mână, slăbiciunea şi părtinirea lui de părinte să întineze sacrificiul superb al atâtora, să arate că în fa­ţa jertfei există privilegiaţi, fiii celor cari deţin puterea? . Şi Largo Caballero lasă să por­nească glonţul care retează viaţa tâ­nără a lui Jose de Rivera, ştiind că el va fi urmat, imediat, de glonţul care va străpunge inima fiului lui, — adolescent frumos, care abea des­chisese ochii la soare! Să-ţi sângere inima de părinte şi să conduci, în acelaş timp, cu o e­­nergie de fel, apărarea eroică a u­­nui Stat şi a unui popor! Nu sunt subiecte de zguduitoare tragedii? Poate că n’avem scriitori, dar tragedia sufletească a lui Largo Caballero nu se poate să nu-şi gă­sească într’o zi poetul! Şi de va fi o pană de geniu, vor păli toate tragediile antipe, rod al imaginaţiei, atât de firave pe lângă ceea ce poate furniza viaţa reală, a­­cum, sub ochii noştri!­­ G. MILLIAN Luptătorii pentru pace ministru de externe ai Ar­antinei, căruia Funda* ■punea IMphe! î-a acordat p­inului ei pentru pace pe anul IÎîSQ. Den Caries Saavedra f­­amas, care a prezidat în* ta**« sesiune adunarea Lisg 1 M­afiumilor, este iniţia* teroli pactului de neagres .;:ne­încheiat în 5933 în* tre statele sud american­e­. Deasemenea a prezidat conferinţa care a restate­­îit pacea între Bolivia şî Farquay.­­ E un pacifist convins care s’a distins mult pe a­­cest teren. CARLOS SJU4 SORA LAMAS Olanda şi cisătorîa­­ prinţesei luliana Poporul p­ardez astîar.ta cu îşiiripare csatora moştenitoarei tro­­nu­ri.-Miri prigotri în csp­­aia Olandei.-O scurtă anscdotă Prinţesa luliana se căsătoreş­te. Este vorba de o prinţesă ca­re va fi chemată să conducă de­stinele unui popor destoinic, ca­re, în decursul veacurilor, a ştiut să-şi apere cu hotărîre in­dependenţa şi prestigiul. Ţara peste care va domni într’o bună zi prinţesa Iuliana­ este Olanda, ţară cu oamenii cei mai cumpă­taţi din întreaga Europă. Cu toate acestea, se pare că în ultimele zile poporul acesta atât de echilibrat a fost cuprins de o bizară febră. Animaţia pe străzi este mai mare decât de o­­biceiu, magazinele sunt pline, oamenii sunt mai voioşi. Ba mai mult chiar, dacă un străin s’ar pomeni pe neaşteptate în mijlo­cul olandezilor, fără să ştie de motivele care-i fac atât de ve­seli, ar crede cine ştie ce lu­cruri despre acest popor. Gândiţi-vă doar că un cetăţean a închiriat dreptul de a sta a­­târnat de felinarul din faţa porţii sale, sau dreptul de a sta căţă­rat pe gard... Trebue neapărat sa dăm o ex­plicaţie în legătură cu rândurile de mai sus. După cum au fost a­­nunţate oficial, serbările căsă­toriei prinţesei moştenitoare a Olandei, vor avea loc în luna ianuarie în capitala ţării, la Ha­­ga. Oraşul acesta, care are pes­­te 400.000 de locuitori, va mai primi încă odată atâţia oaspeţi, veniţi special spre a asista la solemnităţile cununiei. Cortegiul nupţial, care va fi strălucit va parcurge străzile o­­raşului, iar locuitorii vor să se asigure de pe acum că vor avea locuri bune. In momentul de fa­ţă nu se cunoaşte parcursul şi tocmai acest lucru este speculat de aceia cari locuesc dealungul străzilor prin care ar fi posibil să treacă cortegiul. Există astăzi la Haga o adevă­rată bursă a locurilor. Spre e­­xemplu, un loc la fereasta unui apartament situat la etajul întâi este cotat la 100 de fiorini, ceea­ce reprezintă o sumă de aproape zece mii lei. Un loc la fereastra de la etajul al doilea costă numai 75 fiorini, iar la al treilea și a! patrulea etaj locurile costă nu­mai cincizeci de fiorini. In schimb un loc într’un bal­con la etajul întâi costă două sute de fiorini. Să nu creadă ni­meni că aceste preturi fantastice fac ca locurile să nu fie vându­te. Din contră. Astăzi aproape că nu se mai găsesc locuri de vânzare. S-au închiriat — cum spuneam mai sus — locuri pe nişte felinare care se află în poarta unui cetăţean. Locurile acestea au fost închiriate de niş­te reporteri fotografi, cari plă­tesc pentru acest drept suma de 75 fiorini fiecare. UN APARAT ORIGINAL Am spus mai sus că întreaga viaţă comercială a orașului re­simte influenta binefăcătoare a apropriatelor serbări. Dar acei cari profită mai mult sunt pro­prietarii magazinelor de optică, de­oarece în numai câteva săp­tămâni au desfăcut peste zece mii de binocluri. Alte aparate ce au foarte mare căutare sunt nişte binocluri care au un adaus în felul periscoapeor de­­ sub­marine, astfel că persoana care priveşte prin el poate să stea în mijlocul mulţimei şi cu toate a­­cestea să vadă perfect cele ce se petrec în drum. Căsătoria prinţesei Iuliana, care este foarte iubită de popor, cu prinţul german von Lippe Biesterfeld, este o adevărata sărbătoare naţională. Prinţesa, care a fost crescută ca oricare alt copil de burghez, este foarte inteligentă. La Haga se poves­teşte cu multă plăcere anecdotă următoare: Intr’o zi prinţesa ur­ca scările facultății juridice, un­de urma cursurile ca oricare alt cetățean. Un tânăr care venia în urma ei, neștiind cu cine are a face a făcut o glumă relativ la picioarele prințesei, care nu-i erau pe plac. Zâmbind, prin­țesa Juliana își întoarse capul spre tânărul ei coleg și-i spuse: — Nu uita domnule că picioa­rele acestea care nu-ți sunt pe plac, sprijină întreaga casă de Orania. Casa domnitoare olandeză, poartă acest nume. Citiţi in pagina 6­3 O reuniune solemnă Scrisoare din Paris In jurul personalităţii lui Leo Ferrero, cu prile­ul reprezentării dramei sale satirice „ANGELICA“ la Theatre des Mathurins... întorc ultima foaie din „Es­­poirs”, prima parte a unui ro­man triptic a cărui invenţie şi substanţă ne dau tonul geniului născând al lui Ferrero, și citesc: „Aci trebuia să se găsească ultimul capitol al romanului unde era descrisă moartea ma­mei...” Se spune că scriitorul se gân­dea intens la această scenă ,în clipa când soarta, la pândă în­tr’o trăsură condusă de o tânără americană de optsprezece ani» 11 lovi pe neașteptate!... Intorcându-se la Santa-Fé, îi pusese tocmai o întrebare căreia moartea veni să-i aducă un pa­tetism de neuitat: „Care poate să fie ultimul gând al unui om care moare?” Zoe Astfel, ca o răbufnitură de vânt, intrat şi ieşit pe o fereastră deschisă, catastrofa a lăsat hâr­tiile risipite, fraza neterminată şi, în urma ei, înmărmurirea. Nici o presimţire personală, nici o umbră de boală sau de ne­linişte nu pare să fie legată de­ această dispariţie... Spun numai „nu pare”, nu e cumva, în graba aceia febrilă de a produce, la douăzeci şi şase de ani, ca o pre­vestire tainică a sfârşitului său timpuriu? Pierderea pe care am încer­cat-o prin moartea lui Leo Fer­rero nu trebue măsurată numai prin lucrările pe cari le-a scris, dar şi prin tot ce ar mai fi putut să răsară, să izbucnească din in­teligenţa aceasta pecoce, liberă, unde adâncimea filosofică se îm­bina cu vioiciunea şi verva ita­lienească... O alianţă de cali­tăţi ale spiritului cum rar se vede... Datorită amintirilor unui tâ­năr prieten, care a luat parte, acum vreo cincisprezece ani, la viaţa de familie a lui Ferrero, în fiecare vară, în casa lor albă a­­şezată în spatele unui paravan de chiparoşi, între Siena şi Flo­renţa, ni se înfăţişează primii paşi ai formaţiei lui spirituale. In fiecare Sâmbătă, „era şe­dinţă de academie la Olivello”, scrie prietenul. „Fiecare citea ce scrisese în timpul săptămânei. „Guglielmo Ferrero, Leo, mama lui, Gina Lombroso, îşi confrun­tau şi îşi discutau, corectându-le, textele, pe când eu, care nu înţe­legeam tot ce se vorbea în italie­neşte, şi cu atât mai puţin când se discuta filosofie, mă minunam de geniul născând a f­or­ate*»!«*» meu. Poate că nici­odată ceiace Paul Valéry numeşte „sensibili­tatea inteligenţii”, nu-şi găsise o formă mai exemplară. Hrănit cu literatură şi cu ştiinţă, şi to­tuşi sensual şi viciu, Leo Ferre­­ro, la douăzeci de ani, fermeca cu aceeaşi uşurinţă şi în aceeaşi măsură pe păstoriţa Carlina ca şi pe înaltele spirite cari îşi dă­deau întâlnire în jurul mesei fa­miliale. Aşa erau pe vremuri u­­nii seniori ai Renaşterii italiene”. Dar, sub noul regim, începe o perioadă de înăbuşire pentru tâ­nărul acesta care poartă în el tot focul tinereţii şi al bogăţiei inte­lectuale. Timp de trei ani, se în­ chid în faţa lui porţile teatrelor şi ale universităţilor. Neamul Ferrero, duşman făţiş al orică­rui despotism, şi bătându-şi joc de orice supraveghere, primeş­te exilul ca o datorie de luptă­tori. Iată că prietenul nostru pri­ PÎTOEFF lContinuaze­m pagina i1*a)

Next