Lupta, decembrie 1936 (Anul 15, nr. 4538-4560)
1936-12-01 / nr. 4538
h CONST. MILLS Fost directer policie des. 1931 — Febr. 1937 Director EMIL O. FAGURE Redacţia şi ad-ţia: ivureşfl, str. Const. Mill fl PAGINI (Sărindari TELEFOANE: Direcţia £4308 ♦ Secretariatul 5 ţin Decembrie 1936 EgeisfEoarte ca alţii numai grijile şi supărările lui. ##* efe BesSasae Am XV Re. 4538 Ne-au venit fraţii de Dreptate, fraţii de Pace şi fraţii de Arme! Mâine e 1 Decembrie, ziua când acum8 ani — la 1 Decembrie 1918, — Ardelenii şi Bănăţenii, adunaţi la Alba-Iulia, au trimis vorbă împilării milenare că s’a ’ncheiat refeatul şi că despărţinduse de Ungaria. Ardealul şi Banatul românesc se încheagă pe veci României Mari. A fost destul ca popoarele liberate acum 18 ani de sub jugul austro-maghiar să audă rostindu-se cuvântul de „mutilare” la adresa Dreptăţei istorice o mie de ani aşteptată, ca, împinse de acelaş val, să ne trimită la Bucureşti solii frăţiei lor de Dreptate, frăţiei de pace şi frăţiei de Arme, spre a răspunde într’un glas: — Suntem cu voi, lângă voi, alături de voi! Acum ca şi în războiul E răspunsul dat Regelui României Mari, care, când s’a dus la ei, le-a spus în numele poporului român: — Fraţi ne-au făcut suferinţele a o mie de ani, fraţi ne-au făcut armele purtate împreună pentru izbânda Dreptăţii noastre naţionale, fraţi rămânem întru apărarea ei. Frăţiei popoarelor dezrobite se asociază azi ca şi eri — mâine ca şi azi — frăţia marelui popor francez. Frăţia lui de suflet şi de arme a voit s’o întrupeze într’o delegaţie de străluciţi ofiţeri francezi. Lor, ca şi fraţilor din Cehoslovacia şi Iugoslavia, le trimitem salutarea românească: -- Sa trăiţi! Mâine veţi veni în incinta Reprezentaţiunei Naţionale a Romanilor spre a reînnoi legământul sfânt. Să-i reamintim, aşa cum a fost rostit în aceiaşi incintă, acum doi ani, de ilustrul francez al cărui sânge a fost vărsat de mâini nelegiuite odată cu acela al Regelui-Soldat alIugoslaviei. Louis Barthou, proclamat cetăţean de onoare al României, spunea în şedinţa solemnă a Camerei române, la 21 Iunie 1934: —■ „Teritoriul Dv. este al „Dv. Vine ar vrea să ia din „el un centimetru pătrat, „s’ar isbi de rezistenţa „Tiv. Har, concetăţeni din a-România, rezistenţa Dv. „n’ar fi singură. Aveţi glasul, sprijinul, i n i m a „Franţei, Cel care rosteşte împotriva Dv., împo„triva unităţei Dv. naţio„nale, împotriva frontie„relor Dv. fireşti cuvântul de „Revizuire” nu-şi „dă seama că acest cu„vănt ar însemna pentru „Dv. o abdicare sau tră„dare. Mai mult încăt nu „există un cetăţean roman care să vrea să ah,,dice şi care să vrea să „trădeze”. Azi, ca şi atunci, guvernul Franţei fine acelaş buohagiu. La el se adaugă cuvântul Angliei, care spune Viimiei că şi Marea Britanie va fi alături de ea de îndată ce ar suferi o agresiune neprovocată. Cei ce ameninţă pacea, ameninţând hotarele uedate cu atâta sânge, să deschidă ochii: Frăţiile de emi, sânt şi frăţiile de azî şi de mâine! 91LUPTA 1 4 Administraţia 343-04 SATISFĂCUT Nu degeaba d. Iamandi e de la Iaşi. Are avantajul de a cunoaşte cum te poţi înţelege cu d. Cuza. Eri, la Senat, acesta la întrebat: — Regretaţi mişcările de dreapta? .— Toate mişcările de dreapta le regret, afară de a d-voastră, — i-a răspuns ministrul cultelor. — Aceasta e şi părerea mea, a replicat d. Cuza. Vedeţi că nu e greu de satisfăcut d. Cuza. Trebue numai să-l cunoşti cum îl cunoaşte concetăţeanul său ieşan, d. Iamandi! POLITICA EXTERNĂ In discursul său de ori, d. Vaida a cerut să se facă politica externă a lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. A acestuia din urmă s’a făcut. Când regele Ferdinand s’a încoronat Rege al tuturor Românilor la Alba-lulia. Acuma se cată să fie menţinută politica dela Alba-lulia. Prin ce? In primul rând, prin unire şi nu prin dezunire. RUŞINE? Relevând enormitatea d-lui Manoilescu care a spus in Senat că dacă ne-am găsi pe picior de război alături cu Rusia, o generaţie întreagă ar refuza să-şi facă datoria de a lupta pentru ţară. — Ruşine! a strigat d. Miclescu. — Nu cunoaşte ţara ! a adăugat d. Eftimie Antonescu. O fi! Dar asta a voit d. Hitler să se poată spune în Parlamentul român — şi, uite, d. Manoilescu a spus’o.„ BINE C’A SPUS’O! Vorbind în numele guvernului, la Mesaj, d. Iamandi a spus ori în Senat: — Excesele de limbaj, cu violenţe ne mai auzite, cu îndemnuri directe la asasinat s’au găsit de cele mai multe ori în presa denumită „presa de dreapta”. Bine c’a spus’o guvernul, barem cu ocazia solemnă a discuţiei Mesajului 1 — Dixi et salvavi animam meam, a zis proorocul Ezechiel RIGOLO Creionul actualităţi Ce vrea? — Ce amestecătură e asta, dom’le, ce propune d. Goga: alianţă şi cu Franţa şi cu Germania? Se poate? — Se poate, baticule, ca o platinata, si cu brinza si cu carnea! Şteimul d-lui Cuza Sâmbătă după amiază a continuat la Senat discuţia la mesaj. A vorbit, timp de câteva ore, d. A. C. Cuza, într’o chestiune de strictă actualitate, care interesează de aproape toate straturile sociale ale populaţiei şi care poate influenţa enorm şi relaţiile şi alianţele externe ale României. E vorba de ceea ce a scris acum 1768 de ani, într’o seară de Joi spre Vineri, după ce a venit de la sinagogă şi după ce a dumicat porţia obligatorie de ştiucă umplută oferită de soţie, rabinul Şloim sineţic. „Zidanul” acesta descoperit, nu se ştie cum de d. A. C. Cuza, ar fi „un şloim distins”, cum a spus oratorul la Senat şi toată evreimea din toată lumea şi din toate timpurile, trebue să fie ţinută responsabilă de ceea ce a scris acel „distins” Iţic acum 17 secole! Şi ce a scris? D. Cuza are informaţii precise că Şloimul d-sale ar fi consemnat pe hârtie că, , goimul” — adică creştinul — nu e bun decât rasol, cu hrean, că experienţele sale — ale Șloimului—cu sărmăluţe din piept de creştin nu-l încurajează să recomande evreimii, organizată in „cahale" culinare, acest fel de mâncare! Timp de două ore, d. Cuzan a inzistat asupra unei fraze atribuită de d-sa acelui rabin: „tob se be goim harog”, susţinând că ea înseamnă: .,pe cel mai bun dintre creştini, uddem”. Or, cei cari ii combat pe d. Cuza susţin că cuvântul „tob” înseamnă „gras”, nu „bun”. Unii ar spune că aceasta e foarte firesc. Rabinul, ca expert gastronomic, susţinea, că nu poţi tăia şi prepara decât un „goi” — un creştin — gras, căci ce friptură sau tocăniţă poate eşi dintr’unul care e numai piele şi os? Totuşi noi am inchina să-l credem pe d. Cuza. Da 54 de ani, d-sa nu face altceva decât să analizeze această frază a rabinului Şloim Iţic, pe care d-sa îl găseşte atât de distins. Poate că, cu oare care bunăvoinţă, s’ar putea ajunge la o înţelegere între d. Cuza şi Cabal, căci de ce noţiunea de „bun” n’ar însemna in acelaşi timp şi „gras”, ba chiar „fraged”? D. A. C. Cuza e senator de drept. In felul acesta, sub orice guvern, d-sa va fi prezent, ca să dea discuţie la mesaj adevărata ei însemnătate şi adevăratul ei rost. Exacta interpretare a cuvintelor lui Itic Stoim va aduce României propăşirea atât de mult aşteptată, iar Statului român — în aceste vremuri externe atât de grele — consolidarea şi forţa pe care Io dorim cu toţii... DEŞCA Sä nf spunem, iiiauntru Constituţia, ratară, alianţele României Grăbiţii, neisprăviţii şi aventurierii cari, după ce au vânturat toate partidele, se găsesc într’o splendidă izolare, au găsit că după un deceniu şi ceva România Nouă e coaptă pentru o nouă schimbare de Constituţie. Ca şi cum pactele fundamentale ale naţiunilor şi statelor se schimbă ca şi cămăşile. Cum însă doctrinele politice ultra-moderne se sintetizează in canfast, mi e de mirare că umblă după schimbări şi culori de tot soiul. Doctrinarii aventurilor au crezut că pot motiva schimbarea Constituţiei prin cererea de a se desfiinţa Senatul. Fireşte, acolo se menţine zidul împotriva patria ei, a uşurinţei şi lipsei de cultură. Senatorul Iorga a răspuns, în discuţia Mesajului, că cu cât Parlamentul este atacat mai muit, cu atâta tine la el mai mult. Omul de cultură şi de judecată nu fuge de discuţie şi chibzuire împreună, ci fuge de incultură şi tirania pretenţiei absolute. Şi a suprima Parlamentul ar însemna ca odată cu glasul mulţimei sa suprimi şi glasul culturei şi al judecăţii. Generaţia renaşterei culturale şi a întregirei naţionale s’a format în România liberă, constituţională şi parlamentară. Glasul profesorului Iorga a fost glasul ei şi cum ea este aceea care a inchiegat România de azi, glasul ei nu poate îi înăbuşit de pretenţiile inculturii şi aventurei. Sfătuind ca România să-şi menţină inlăuntru regimul politic care a ajutat-o să fie ce este, profesorul Iorga a mai sfătuit să menţinem în afară alianţele pe care onoarea poporului român nu Ie-a batjocorit şi nu ie-a părăsit niciodată„Sa ne ferească Dumnezeu, să ajungem acolo, să nu mai creadă nimeni în cuvântul României, şi mai ales nu este permis să se discute axiomele de politcă externă, atunci când Regele României se duce în vinde fă ei şi rosteşte anumite cuvinte şi ia anumite asigurări. Când Carol al II-lea, a mers la Paris acum câteva luni de zile, şi a spus , unde va fi soldatul român, trebue să înţeleagă foata lumea că soldatul român nu poate fi decât acolo. Iar când, din nou, Regele României a mers la Praga şi cu un fast deosebit şi-a luat din nou angajamente aceste angajamente sunt neutru toată lumea. Ce însemnează improvizaţii la acestea de fiecare clipă? S’a făcut foarte bine că aţi spus: „nu cunosc altă politică în România decât aceea ce s'a făcut până acum”. D. Iorga a stabilit astfel adevărata unitate naţională şi e bine că din Senatul ţării să vie glasul care reuneşte credinţa Tronului cu aceea a Parlamentului şi a tuturor partidelor cari reprezintă înţelepciunea şi onoarea îiattisnei române — niciodată necredincioasă ori ingrată faţă de acei ce au stat alături de ea în ceasurile grele şi hotărîtoare, cum a subliniat-o istoricul care-şî cunoaşte neamul. LT 4 Tragedia lui Largo Caballero Abea acum câteva luni, frumoasa Spanie, era o ţară pacinică, muncitoare, aproape prosperă. Oarecari pasiuni politice, îngrijorări sociale, nemulţumiri economice — ca pretutindeni în această, lume atât de frământată, care nu-şi mai poate regăsi echiiibrul sufletesc, perdut în cumplita încăerare de acum 20 de ani. Dacă n’ar fi fost acea mână de generali ambiţioşi, dacă n’ar fi existat, acele junte militare cari au răscolit şi însângerat în Europa doar două ţări, arse de soarele martit: Spania şi Grecia! Generalul Franco a mărturisit-o unui ziarist englez: — După planurile noastre, acţiunea militară trebuia să izbutească definitiv, în cel mult o săptămână. Numai întâmplarea, neprevăzută că o parte din flotă a rămas de partea guvernului, a prelungit lupta. Să scrutăm conştiinţa acestui militar, care a luat asupra sufletului lui cea mai groaznică răspundere pe care o poate visa un om în cel mai chinuitor coşmar: dacă ar fi ştiut ce dezastru aduce asupra ţării lui, câte luni va dura lupta, câte zeci de mii de morţi, ce masacru al femeilor şi copiilor, ce sfărâmare a atâtor comori artistice, ce ruină economică, dacă ar fi ştiut câtă nespusă suferinţă aduce asupra poporului din care face parte, ar mai fi avut el oare curajul moral, sau nesimţirea, sufletească de a deslănţui cataclismul? Ce victorie, cât de strălucită, i-ar mai putea reda somnul, pe care trebue să-l fi perdut până la sfârşitul zilelor lui? Dar priviţi una din miile de tragedii de carte plină azi Spania: Largo Caballero, primul ministru, îşi poate elibera fiul, ostatec în mâinile răsculaţilor, dacă îl graţiază pe José Primo de Rivera, şeful „Falangei spaniole”. El nu face gestul. Când mor atâţia din cei mai buni fii ai poporului, pe baricade, cu arma în mână, slăbiciunea şi părtinirea lui de părinte să întineze sacrificiul superb al atâtora, să arate că în faţa jertfei există privilegiaţi, fiii celor cari deţin puterea? . Şi Largo Caballero lasă să pornească glonţul care retează viaţa tânără a lui Jose de Rivera, ştiind că el va fi urmat, imediat, de glonţul care va străpunge inima fiului lui, — adolescent frumos, care abea deschisese ochii la soare! Să-ţi sângere inima de părinte şi să conduci, în acelaş timp, cu o energie de fel, apărarea eroică a unui Stat şi a unui popor! Nu sunt subiecte de zguduitoare tragedii? Poate că n’avem scriitori, dar tragedia sufletească a lui Largo Caballero nu se poate să nu-şi găsească într’o zi poetul! Şi de va fi o pană de geniu, vor păli toate tragediile antipe, rod al imaginaţiei, atât de firave pe lângă ceea ce poate furniza viaţa reală, acum, sub ochii noştri! G. MILLIAN Luptătorii pentru pace ministru de externe ai Arantinei, căruia Funda* ■punea IMphe! î-a acordat pinului ei pentru pace pe anul IÎîSQ. Den Caries Saavedra famas, care a prezidat în* ta**« sesiune adunarea Lisg 1 Mafiumilor, este iniţia* teroli pactului de neagres .;:neîncheiat în 5933 în* tre statele sud americane. Deasemenea a prezidat conferinţa care a restateîit pacea între Bolivia şî Farquay. E un pacifist convins care s’a distins mult pe acest teren. CARLOS SJU4 SORA LAMAS Olanda şi cisătorîa prinţesei luliana Poporul pardez astîar.ta cu îşiiripare csatora moştenitoarei tronuri.-Miri prigotri în cspaia Olandei.-O scurtă anscdotă Prinţesa luliana se căsătoreşte. Este vorba de o prinţesă care va fi chemată să conducă destinele unui popor destoinic, care, în decursul veacurilor, a ştiut să-şi apere cu hotărîre independenţa şi prestigiul. Ţara peste care va domni într’o bună zi prinţesa Iuliana este Olanda, ţară cu oamenii cei mai cumpătaţi din întreaga Europă. Cu toate acestea, se pare că în ultimele zile poporul acesta atât de echilibrat a fost cuprins de o bizară febră. Animaţia pe străzi este mai mare decât de obiceiu, magazinele sunt pline, oamenii sunt mai voioşi. Ba mai mult chiar, dacă un străin s’ar pomeni pe neaşteptate în mijlocul olandezilor, fără să ştie de motivele care-i fac atât de veseli, ar crede cine ştie ce lucruri despre acest popor. Gândiţi-vă doar că un cetăţean a închiriat dreptul de a sta atârnat de felinarul din faţa porţii sale, sau dreptul de a sta căţărat pe gard... Trebue neapărat sa dăm o explicaţie în legătură cu rândurile de mai sus. După cum au fost anunţate oficial, serbările căsătoriei prinţesei moştenitoare a Olandei, vor avea loc în luna ianuarie în capitala ţării, la Haga. Oraşul acesta, care are peste 400.000 de locuitori, va mai primi încă odată atâţia oaspeţi, veniţi special spre a asista la solemnităţile cununiei. Cortegiul nupţial, care va fi strălucit va parcurge străzile oraşului, iar locuitorii vor să se asigure de pe acum că vor avea locuri bune. In momentul de faţă nu se cunoaşte parcursul şi tocmai acest lucru este speculat de aceia cari locuesc dealungul străzilor prin care ar fi posibil să treacă cortegiul. Există astăzi la Haga o adevărată bursă a locurilor. Spre exemplu, un loc la fereasta unui apartament situat la etajul întâi este cotat la 100 de fiorini, ceeace reprezintă o sumă de aproape zece mii lei. Un loc la fereastra de la etajul al doilea costă numai 75 fiorini, iar la al treilea și a! patrulea etaj locurile costă numai cincizeci de fiorini. In schimb un loc într’un balcon la etajul întâi costă două sute de fiorini. Să nu creadă nimeni că aceste preturi fantastice fac ca locurile să nu fie vândute. Din contră. Astăzi aproape că nu se mai găsesc locuri de vânzare. S-au închiriat — cum spuneam mai sus — locuri pe nişte felinare care se află în poarta unui cetăţean. Locurile acestea au fost închiriate de nişte reporteri fotografi, cari plătesc pentru acest drept suma de 75 fiorini fiecare. UN APARAT ORIGINAL Am spus mai sus că întreaga viaţă comercială a orașului resimte influenta binefăcătoare a apropriatelor serbări. Dar acei cari profită mai mult sunt proprietarii magazinelor de optică, deoarece în numai câteva săptămâni au desfăcut peste zece mii de binocluri. Alte aparate ce au foarte mare căutare sunt nişte binocluri care au un adaus în felul periscoapeor de submarine, astfel că persoana care priveşte prin el poate să stea în mijlocul mulţimei şi cu toate acestea să vadă perfect cele ce se petrec în drum. Căsătoria prinţesei Iuliana, care este foarte iubită de popor, cu prinţul german von Lippe Biesterfeld, este o adevărata sărbătoare naţională. Prinţesa, care a fost crescută ca oricare alt copil de burghez, este foarte inteligentă. La Haga se povesteşte cu multă plăcere anecdotă următoare: Intr’o zi prinţesa urca scările facultății juridice, unde urma cursurile ca oricare alt cetățean. Un tânăr care venia în urma ei, neștiind cu cine are a face a făcut o glumă relativ la picioarele prințesei, care nu-i erau pe plac. Zâmbind, prințesa Juliana își întoarse capul spre tânărul ei coleg și-i spuse: — Nu uita domnule că picioarele acestea care nu-ți sunt pe plac, sprijină întreaga casă de Orania. Casa domnitoare olandeză, poartă acest nume. Citiţi in pagina 63 O reuniune solemnă Scrisoare din Paris In jurul personalităţii lui Leo Ferrero, cu prileul reprezentării dramei sale satirice „ANGELICA“ la Theatre des Mathurins... întorc ultima foaie din „Espoirs”, prima parte a unui roman triptic a cărui invenţie şi substanţă ne dau tonul geniului născând al lui Ferrero, și citesc: „Aci trebuia să se găsească ultimul capitol al romanului unde era descrisă moartea mamei...” Se spune că scriitorul se gândea intens la această scenă ,în clipa când soarta, la pândă într’o trăsură condusă de o tânără americană de optsprezece ani» 11 lovi pe neașteptate!... Intorcându-se la Santa-Fé, îi pusese tocmai o întrebare căreia moartea veni să-i aducă un patetism de neuitat: „Care poate să fie ultimul gând al unui om care moare?” Zoe Astfel, ca o răbufnitură de vânt, intrat şi ieşit pe o fereastră deschisă, catastrofa a lăsat hârtiile risipite, fraza neterminată şi, în urma ei, înmărmurirea. Nici o presimţire personală, nici o umbră de boală sau de nelinişte nu pare să fie legată de această dispariţie... Spun numai „nu pare”, nu e cumva, în graba aceia febrilă de a produce, la douăzeci şi şase de ani, ca o prevestire tainică a sfârşitului său timpuriu? Pierderea pe care am încercat-o prin moartea lui Leo Ferrero nu trebue măsurată numai prin lucrările pe cari le-a scris, dar şi prin tot ce ar mai fi putut să răsară, să izbucnească din inteligenţa aceasta pecoce, liberă, unde adâncimea filosofică se îmbina cu vioiciunea şi verva italienească... O alianţă de calităţi ale spiritului cum rar se vede... Datorită amintirilor unui tânăr prieten, care a luat parte, acum vreo cincisprezece ani, la viaţa de familie a lui Ferrero, în fiecare vară, în casa lor albă aşezată în spatele unui paravan de chiparoşi, între Siena şi Florenţa, ni se înfăţişează primii paşi ai formaţiei lui spirituale. In fiecare Sâmbătă, „era şedinţă de academie la Olivello”, scrie prietenul. „Fiecare citea ce scrisese în timpul săptămânei. „Guglielmo Ferrero, Leo, mama lui, Gina Lombroso, îşi confruntau şi îşi discutau, corectându-le, textele, pe când eu, care nu înţelegeam tot ce se vorbea în italieneşte, şi cu atât mai puţin când se discuta filosofie, mă minunam de geniul născând a forate*»!«*» meu. Poate că niciodată ceiace Paul Valéry numeşte „sensibilitatea inteligenţii”, nu-şi găsise o formă mai exemplară. Hrănit cu literatură şi cu ştiinţă, şi totuşi sensual şi viciu, Leo Ferrero, la douăzeci de ani, fermeca cu aceeaşi uşurinţă şi în aceeaşi măsură pe păstoriţa Carlina ca şi pe înaltele spirite cari îşi dădeau întâlnire în jurul mesei familiale. Aşa erau pe vremuri unii seniori ai Renaşterii italiene”. Dar, sub noul regim, începe o perioadă de înăbuşire pentru tânărul acesta care poartă în el tot focul tinereţii şi al bogăţiei intelectuale. Timp de trei ani, se în chid în faţa lui porţile teatrelor şi ale universităţilor. Neamul Ferrero, duşman făţiş al oricărui despotism, şi bătându-şi joc de orice supraveghere, primeşte exilul ca o datorie de luptători. Iată că prietenul nostru pri PÎTOEFF lContinuazem pagina i1*a)