Lupta, martie 1937 (Anul 16, nr. 4610-4635)

1937-03-02 / nr. 4610

M«L Ifi No. 4618 CONST. MILLS Fost director politic fee«. 1921 — Febr. 198? Director EMIL D. FAGVEB Redacţia şi ad-ţia: l««resn, str. Colos­. MillioPAGINI (Sărindar! TELEFOANE: Direcţia 343-08 ♦ Secretariatul 343-06 | Administraţia 343-04 Marţi 2 Marţii 1937 .5 . .. ..'r O c„ati buna, o cuvântare fru­moasă, pot să facă mult bine; dar o pildă bună vorbeşte inimii mai convingător decât orice» Evoluţia mişcărei tineretului __________ B­a înapoi la căminul părintesc . Nu mai e vreme de vorbărie. La lucru! — cum a zis d. Tată­rescu, anunţând hotărîrea lu­ată de a se restaura ordinea prin sancţionarea legală a ac­telor de dezordine. Dar paralel cu acţiunea le­gală de restaurarea autorităţii şi ordinei, se impune şi o acţiu­ne constructivă, educativă, mai ales în şcolile superioare, acţi­une indispensabilă­ şi care ve­dem, cu satisfacţie, că preocu­pă guvernul în aceiaşi măsură ca şi restabilirea ordinei le­gale. . Este o nebunie să se presu­pună măcar că Statul ar putea fi, o clipă, stăpânit de simţă­minte ostile faţă de tineret, chiar dacă tineretul a păcătuit. Dacă tineretul nu-i la înălţi­mea lui, Statul are partea lui de vină şi prin urmare treime i să avizeze ca educaţia tinere­tului, educaţia culturală şi mo­rală ce o capătă în şcoli, să fie ireproşabilă. „Demagogii şi şarlatanii, ra­taţii vieţii noastre politice care d­ploatează şi criza prin care trece şcoala şi rătăcirea tine­retului, aceştia trebuesc mai întâi urmăriţi şi sancţionaţi fără nici o cruţare. Starea de lucruri de azi, agi­taţiile nesănătoase ce se mani­festă şi la noi, constitue încă una din urmările marelui răz­­boiu. ; j ■ [ .Nu ne-a atins numai pe noi, întâi a pătruns şi frământat ţări cu o civilizaţie mai veche. Aşezarea câtorva dictaturi, a­­parenţele înşelătoare al­e rezul­tatelor nouilor forme de gu­vernământ, au ameţit la noi câţiva politiciani arivişti şî a­­ceştia au rătăcit, tineretul. Fără îndoială că Statul, par­tidele mari de guvernământ, nu şi-au făcut întreaga dato­rie, au întârziat mult acţiunea lor de contrapropagandă, n’au luminat ţara asupra primej­diei ta,car­e e expusă adică ar triumfa la nioi doctrina şi tac­tica extremistă că se încearcă de câţiva ani să se importe din ţările unde este instaurată dic­tatura. Acum, în fine, am putea zice în ceasul cel din urmă, ne-am­ deşteptat şi se procedează la înlăturarea primejdiei semna­late. Concomitent însă cu acţiunea represivă, care să sperăm că va fi legală şi nu va reclama nici o violenţă. Statul, guver­nul, sub îndemnul tuturor oa­­menilor cu răspundere, vor în­făptui şi opera constructivă în legătură cu reorganizarea şcoli­lor superioare. Idei­a desfiinţare! căminun- Jor este excelentă, dar cu con­diţia ca să se aplice imediat şi în mod foarte serios, corecti­vul, acordarea de burse după merite reale. Găminurile studenţeşti, aşa cum au fost înjghebate, fără control, fără o permanentă­ su­praveghere, fără diriguitori cu autoritate, s-au transformat în cuiburi de anarhie şi unele chiar de perdiţie —a cum au constatat-o mai mulţi profe­sori universitari şi înseşi au­torităţile culturale. Căminul părintesc a pierit în timpul din urmă. Incazar­­marea tineretului fie de către statele unde domină dictatura, fie în statele unde tineretul a cucerit el însuşi prin mişcările sale această încazarmare, că­minul acesta colectiv a desfi­inţat locuinţa particulară, via­ţa de familie, a dărâmat cămi­nul părintesc. Viaţa în comun a luat locul vieţei fie familie, înţelegem de ce dictaturile, de dreapta sau de stânga, preferă încazarmarea tineretului și distrugerea căminului părin­tesc. Dictatorii vor să aibe ti­neretul în mâinile lor la orice moment. De aceia pe lângă că­­minurile în cari i-au încazar­­mat, au creat terenuri de sport, cluburi, cinema, săli de întru­niri, etc. care toate distrug ti­neretul de la carte, de la o edu­caţie culturală superioară şi mai ales îl îndepărtează de pă­rinţi, de cei bătrâni, contra că­rora manifestă nesupunere, se arată lipsiţi de orice respect, îi consideră ca senili (vezi ulti­mul discurs al lui Goebbels şi teoriile păgâne ale lui Ro­senberg) şi îi împinge la râs­vrăjire. De prisos să mai vorbim a­­cum­ de avantagiile morale şi sufleteşti ale educaţiei din că­minul părintesc oricât de mo­dest şi de primitiv ar fi. Ajung orele de şcoală comună. Du­pă această convieţuire colecti­vă de 8—10 ore pe zi, încazar­marea în căminuri colective înseamnă distrugerea sufletu­lui şi a credinţelor înălţă­toare,­­ înapoi deci la căminul părin­tesc, la viaţa familiară. Tine­retul care a fost sustras de la căminul părintesc, se află a­­cum în stradă, în acea mulţime urlătoare care flanează în gru­puri compacte cum scapă de şcoală. In stradă primeşte a­­cest tineret educaţia. Prozais­mul lui se nutreşte cu ceia ce vede, cu trista realitate a stră­­zei: lenea, ambiţiile deşarte şi vanitatea proştilor. In stradă mai mult îşi formează carac­terul, adică îl distrug. In fine s’a stabilit că educa­ţia aceasta, încazarmarea în căminuri colective, fără con­trol educativ, viaţa de stradă, au distrus disciplina acestui ti­neret, respectul de lege şi au­toritate, i-au transfor­mat în te­rorişti ce n’au nici o teamă de vărsare de sânge şi cari au pretenţia, ca orice organizaţie teroristă, să oprime libertatea celorlalţi. Statul, guvernul, partidele cu răspundere, în fine toţi fac­torii politici cari au păstrat şi României întregite un regim constituţional, au obligaţiunea, trebue să se pună cum a zis primul ministru, în serviciu comandat şi alături de măsu­rile represive necesare, mai mult contra agitatorilor şi ex­­ploatatatorilor şarlatani, decât contra tineretului rătăcit, să în­făptuiască şi opera construc­tivă a reorganizărei şcoalei spre a feri asfel tineretul de orice contagiune cu acei tulbu­rători ce agită urile vechi, su­perstiţiile stupide, parascove­­nia racială idioţia sterilizărei şi toate acele nebunii ce tur­bură spiritele tinere, aprinse Aproape nici o ţară europea­nă n’a scăpat şi de mişcări ale tineretului. Vremuri cari nu se mai potrivesc cu altele oricât s’ar zice că­ istoria se repetă. N’a mai fost război ca acel ce s’a deslănţuit în 1914 şi nici urmări ca acelea ce le-a lăsat. De aceia naţiunile se sbat în­tre îndoială şi speranţă căci nu există vreo soluţiune pentru problemele la ordinea zilei în special pentru problemele so­ciale, ci există numai evoluţia. Conducătorii naţiunilor tre­bue însă să vegheze în perma­nenţă ca Statul să nu deraieze. Câtă vreme Statul e condus pe cale bună, există şi speranţa în mai bine. H. X. FUNCŢIONARI l­a congresul agricol regele a spus că toţi absolvenţii şcolilor agronomice se fac funcţionari, nu agricultori. Fiindcă bugetul ii apără, mai sigur de secetă şi grindină. SĂRBĂTORIRE Eri a fost sărbătorit printr’un banchet, unul din cei mai pri-­ ce­puţi şi distinşi chirurgi ai noştri, d. prof. dr. Traian Nasta. Câte vieţi a salvat acest neos­tenit muncitor pe ogorul chirur­giei, câte suferinţe a alinat, me­rita această modestă sărbăto­­rire. Măcar ca să se ştie că mai a­­vem şi valori reale, nu numai oratori de răspântii, şi ultra-pa­tr­ioţi de vorbe goale! AU MAI RĂMAS ? Se pare că d. Schuschnigg, cancelarul Austriei, faţă de a­­salturile pe care hitleriştii au început din nou să i le dea, şi-ar îndrepta privirile spre socialişti şi păturile populare. Numai să mai fi rămas ceva — după executante cu tunul de acum doi ani! RIGOLO Creionul actualității »*Dreptu­rile ii „TANARUL". — Nu ad­mit nimici drepturile mele! „ . , , TATĂL. — Ce-ar fi dacă mi-ar acorda dreptul de a-ți trage un toc de bata©. t Ia foc! Secretaru! general al „Frontului Românesc” d. D. R. Ioaniţescu, a rostit ori un discurs la Craiova. De astă-dată, spre uimirea noastră, d-sa n’a mai făcut nici o statistică a si­nagogilor din Capitală, ci s’a ocupat de încăpăţânarea revoltătoare a gu­vernului, de a mai rămâne la putere: „La 15 Martie—spune d. D. R. Ioa­­niţescu — vine termenul pentru ple­carea guvernului şi am venit aci în capitala Olteniei să spunem guver­nului că trebue neapărat să plece, pentru că prezenţa lui mai departe la cârma ţării înseamnă un pericol naţional”. Acum, să-mi dea voe vechiul no­stru prieten, d. D. R. Ioaniţescu, să-mi exprim două nedumeriri: oare guvernul a fost angajat cu termen fix şi la 15 Martie trebue musai să plece? S-a văzut d. Ioaniţescu condi­­cuţa? Al doilea: de ce e obligatoriu să i se spue guvernului că trebue să ple­ce, numai din Craiova? Dacă î s’ar spune din Slatina, din Tecuci sau Tulcea, n’ar avea aceeaşi eficacitate? Sau d. D. R. Ioaniţescu ca orator psiholog ce se pretinde, a voit măgulească amorul propriu al cra­­ioveniior spunându-le că o somaţie pornită din urbea lor are o impor­tanţă cu totul alta decât una trimi­să, de pildă, din Slatina? Mai interesant decât toate e Insă această declaraţie a d-lui D. St. Ioa­­niţescu, căci d-sa a făcut şi decla­raţii serioase (doar nu vorbeşte tot­deauna de sinagogii): „Ne socotim în legitimă apărare contra tuturor extremiştilor ce lu­crează, pe faţă sau pe ascuns şi cari vor să lăsăm această ţară pe mâinile comunismului. Pentru binele şi liniştea ţării, re­vendicăm conducerea. Va trebui să venim la cârmă căci altfel ţara ia foc, şi nu noi vom fi aceia care să aprindem flacăra, ci ea se va produce când alţii vor fi chemaţi”. Aşa­dar, „Frontul Românesc" e contra tuturor extremiştilor, deci şi a celor de dreapta. Iată o declaraţie care va fi reţi­nută. Cât despre chestia cu ţara care ia foc, dacă nu revine cât mai repe­de d. D. R. Ioaniţescu la Ministerul Muncii, simpaticul şi ex-popularul tribun, face o mică confuzie: se con­fundă pe d-sa cu ţaral Ţara­na ia foc, iar în ce-l priveşte pe d-sa, ÎL., stinge d. Vaîda, când l’o vedea că e prea plin de văpăii Aşa că nu de aici va veni — prin Incendiu — prăpădul României Marii ' • ' .......' 1-: REŞCA Justiţia şi dezordinele .­­ — Declaraţiile d-lui ministru Sassu — In declaraţiile făcute presei după conferinţa procurori­lor generali ai Curţilor de Apel din întreaga ţară, d. V. P. Sassu, noul titular al departamentului Justiţiei, a formulat cu preciziune şi vigoare câteva principii vitale, nu numai pen­tru normala desfăşurare a vieţii de Stat, dar pentru însăşi existenţa ţării. D. Sassu a atacat in plin problema de actualitate — aceea a tulburărilor extremiste — şi a afirmat că justiţia nu poate să rămână indiferentă în faţa dezordinilor, şi că ea are datoria „să apere efectiv Statul prin toate mijloacele legale de care dispune”. Desigur că în ziua când tulburătorii ordinei vor şti că actele lor vor fi prompt şi sever sancţionate, amatorii de dezordini vor ezita să treacă la acţiune iar principiul auto­rităţii va fi reîntronat la locul de cinste ce i se cuvine în viaţa de Stat. Magistratura care reprezintă însăşi esenţa şi baza ordi­nei de drept în Stat, este desigur geloasă de apărarea aces­tui principiu al respectului autorităţii, căci atunci când te­roarea şi arbitrarul ajung să înlocuiască sau să paralizeze efectele legilor şi acţiunea justiţiei, rolul magistraturii e de­finitiv compromis. Or, autoritatea nu poate fi apărată decât cu concursul activ şi conştient al justiţiei, severă şi neţipărtînitoare, în per­manenţă prezentă la datorie şi promptă­m acţiunea ei şi, în consecinţă, menită să impună şi să readucă la raţiune pe toţi acei care ar avea intenţia să tulbure ordinea. Dar d. ministru al justiţiei, a mai amintit în declaraţiile sale, de un principiu ades lăudat, dar rare­ori aplicat: res­pectul legilor! . Avem­ legi multe şi bune, pentru toate împrejurările şi sancţiuni pentru toate infracţiunile. Legea cea mai bună nu foloseşte însă la nimic dacă ea nu est© aplicată. Dimpotrivă, convingerea că cele mai pre­cise texte pot fi eludate şi­ cele mai severe sancţiuni înlătu­rate, constitue o încurajare chiar pentru cei care ar ezita să vină în conflict cu legile ţării. Respectul legilor! Această lozincă a ministrului de justi­ţie este poate cheia întregii situaţii de azi, când, după atâtea experienţe tragice şi dureroase, se porneşte o acţiune pen­tru restabilirea autorităţii şi a legalităţii în rolurile ce revin acestor principii, în menţinerea ordinei şi­­niştei în Stat. Respectul legilor! Iată misiunea cea mai nobilă pe care corpul de elită­ al magistraturii trebue să şi-o însuşească, fără întârziere, într-un moment serios pentru evoluţia nor­mală a ţării şi a poporului ro­mân. L. T. A. am Mi-a făcut plăcere ştirea pe care am citit-o azi în ziare — dar place­­re, fără îndoială, nu le-a făcut şi pă­rinţilor celor doi elevi de liceu din Braşov, dispăruţi — nu se ştie un­de. E vorba de prietenii nedespăr­ţiţi, Helmund Roth şi Gheorghe Gâr­­bacea, din clasa a V. La vârsta lor, de 17 ani, iî ardea dorul de aventuri. Foarte firesc. Aşa e la această vârstă minunată. Ii sur­prinseseră prietenii ceilalţi, vorbind adeseori, cu aprindere, de Abisinia, de Spania — desigur, cele două ţări de actualitate, cari isbesc imagina­ţia înflăcărată a băeţilor cari simt că începe să le­ mijească mustaţa! E cam multişor de atunci. Tot 17 ani avea şi cel care iscăleşte aceste rânduri, ca şi prietenul lui din co­pilărie, Vasilescu Gheorghe. Pe vre­mea aceea nu exista decât un singur războiu, cam mic pentru marea noastră poftă de aventuri războinice şi cavalereşti, se luptau germanii cu fioroasele triburi de negri din Ca­merun, hereri. Ziarele germane po­vesteau lucruri cumplite despre a­­ceste triburi — poate, inventate, dar cine le putea controla? Pentru min­tea noastră înflăcărată, Germania ni se prezenta ca zeiţa libertăţii, a lu­minii şi culturii, care voia să ducă Civilizaţia în pădurile virgine unde negri canibali, cu practicele lor sângeroase, înjoseau regnul uman! Era greu pe vremea aceea, să ştim că toata această operă civilizatorie se reducea la materii prime şi capi­talism exploatator! Ferm hotărâţi să luptăm şi să mu­rim pentru tot ce e nobil şi frumos, am scris ataşatului militar german, mi-amintesc şi numele: colonelul Brandenstein şi după două zile am primit o foarte politicoasă scrisoa­re, în care, în numele împăratului Wilhelm al II-lea,­­ce mândri eram! Am păstrat scrisoarea câţi­va ani) ni se mulţumea pentru jertfa pe care vream s’o facem, dar ni se arata, că în Camerun nu se trimit voluntari, ci numai vechi soldaţi coloniali, cari sânt deprinşi şi mu piftia şi cu obiceiurile crude şi vicleie ale răz­­boinicilor negr­i. Şi aşa­, am rămas în ţară, cu do­rul de mari aventuri, războinice, neîmplinite , încotro se vor fi îndreptat Hel­­mund Roth şi Gârbacea Gheorghe? Pentru cine vor fi voit să luptre? O­­dinioară, ţintii luptau, sau voiau să lupte pentru civilizaţie, pentru umanitarism, pentru tot, ce era no­bil şi generos. Politica măruntă, de partid sau de clan nu otrăvise sufletele. Nu e­­xistau practici mistice şi ordine de asasinat. Totul se petrecea sub cer şi sub soare, iar sufletele de 17 ani visau să se jertfească pentru tot ce poate ridica umanitatea. Azi, pare­­se că e altfel. Dar roata lumei se va mai învârti pe unde a fost şi Adevărurile cele mari îşi vor mai spune cuvântul lor! 6. MILLIAN Viitorul premier E Imci*« l»d­ăi*îts după serbările încoronării re­­gelui George VI al Angliei, serbări cari se vor desfășura într*un cadru de mare strălucire, d, Baldwin se va retrage, atât din fruntea guvernu­lui cât și dela șefia partidului conservator. In locul lui, va veni d, Neville Chamberlain, ac­­fisatul ministru de finanţe, care se bucură de un mare prestigiu, atât în ţară, cât şi în partidul con­servator. Conducând de 5-6 ani, finanţele Marei Britanii, d. Newille Chamberlain s-a relevat ca un om de stat de mare valoare. NEWILLE CHAMBERLAIN ISTORIA UNEI MONETE . . ii . .................... |g " ț ff.i ................. De la taler la dolar.-Istoria scrisă pe o bucată de metal Criza monetară nu, este o in­venţie a vremurilor noastre. Cu toate acestea, credem că nu a existat epocă, în care lipsa banului pe piaţă să se fi re­simţit mai mult decât în zilele noastre. Un fenomen, ale cărui cauze le explică cu lux de a­­mănunte specialiştii în ale fi­nanţelor, dar pe care-l resim­te cu multă neplăcere fiecare dintre noi. Tocmai în împrejurările ac­tuale, când fiecare stat ia mă­suri spre aă-şi apăra moneta de diversele atacuri, am socotit interesant să reproducem, du­pă o gazetă străină, un scurt istoric al uneia dintre cele mai însemnate monete, care a avut vreodată circulaţie pe lume. In ultimele luni, conflictul abisinian a reactualizat talerul — acea monetă care a domnit pe toate pieţele financiare şi comerciale, vreme de cinci se­cole. Acest taler stă la baza mai tuturor monetelor de pe suprafaţa pământului. Primii cari l-au întrebuinţat, au fost florentinii, cari l-au bătut din aurul adus de ei din Orient. La început era vorba de „gul­deni”, cari, trecând apoi în Ger­mania, au fost turnaţi din nou. Cum însă Germania ducea mare lipsă de aur, ducele Si­gismund de Austria s’a gândit să facă o monetă de argint, care să aibă exa­ct culoarea gul­denului. Contele de Schlick, tovară­şul de lupte al regelui Ludovic al Ungariei, a bătut şi el mo­nete din argint, în greutate de 26,30 grame, care corespun­deau ca valoare guldenilor. Cum cererea de argint deveni­se foarte mare, s’au căutat noi surse. Una din aceste surse a fost găsită la Joachimstal, în Boemia, unde s’a creat și mone­tăria. Or, oamenii numeau mo­neta „Joachimstaler”. Cum nu­mele era prea lung, locuitorii au numit moneta, pe scurt, „taler,’. IN SPANIA Din Boemia, începe marșul triumfal al talerului. Regii spanioli au bătut la rându-le monete de metal (argint), în greutatea talerului original, pe care le-au botezat peso, dar care au fost cunoscute în în­treaga lume ca, taleri spanioli. Francezii au bătut răspândi­tul ecu blanc, iar moneta de cinci franci s’a mai numit mul­tă vreme, după ce s’a adoptat sistemul decimal: taler fran­cez. Actuala monetă italiană de cinci lire nu este altceva de­cât urmașa monetei Talero. Polonia, luând exemplul ce­lorlalte ţări,­şi-a făurit şi ea un taler, care a trecut apoi în Ru­sia, fiind bătut cu chipul ţa­rilor. Imediat după războiul de e­­liberare a statelor americane, s’a simţit nevoia să se creeze o monetă unitară, pentru toate statele federaţiei. In consecin­ţă, s’a adoptat dolarul, care nu este decât vechiul dolar, adică talerul care stăpânise vreme îndelungată întreaga Americă. O altă monetă de cea mai mare răspândire, a fost talerul împărătesei Maria Teresa. A fost o vreme când, în Orient, nu se primea drept plată de­cât această monetă. Ani de zile după moartea împărătesei, te­zaurul a continuat să bată ta­lerul cu chipul ei, pentru a nu se creea dificultăţi în operaţi­ile comerciale de pe acea vre­me. Ca o curiozitate, mai a­­mintim că în anul 1925 s’au mai bătut încă 15 milioane de taleri cu chipul împărătesei austriace. Talerul Măriei Teresa a fost şi moneta naţională a Abisi­­niei, până la cutropirea acestei ţări de către italieni. Ca să reconstitui istoria lu­mii, este­­ suficient să priveşti o colecţie de taleri ai­ tuturor ţărilor. Pe feţele de argint şi aur vei găsi chipurile împăra­ţilor de pe vremuri, ai marilor prinţi ai bisericii, iar în cele câteva date imprimate, pe scurt, vei găsi cele mai însem­­nate date ale epocilor de gran­doare sau decadenţă a statelor. Cine ar bănui oare, că o mo­netă ele aur dintr’o salbă poate povesti atâtea? Şi, cu toate a­­cestea, este vorba numai de foarte puţină atenţie. Gitits în pagina 8-a Germania va ocupa Austria cu forța ? Arhiducele în exil Odiseia ultimului supravieţuitor al împăraţilor Eurojiei Vizifiî la Viena şi recepţiile lor. Iată ‘ce scrie .,LTnţtransi­­în onoarea baronului von Neu­­gent” despre ducele în exil, Ot­rath, au stârnit tot felul de Co­mentarii în presa istrăină. S’a­ vorbit de Anschluss, s’a pomenit de restaurarea Habsburgilor. In fond însă, discuţiunile se pare că n’au dus la rezultatele aştep­tate nici de unii, nici de alţii. Evenimentul n’a putut trece to­tuşi neobservat. Ziarele i-au a­­cordat o largă ospitalitate, une­le din ele ocupându-se de a­­proape de problema Habsburgi­to de Habsburg. ► Odiseia ultimului supravie­ţuitor dintre împăraţii europeni, este prezentă în mintea tuturor. In primele luni ale nenorocitu­lui exil la Frangis, în apropiere de Lausanne, a trebuit, »să-şi vândă ultimile bijuterii ca să aibă ce mânca. A urmat apoi încercarea din 1921 de a recuceri puterea, în capul unei armate prea sărace, apoi noul exil în mănăstirea Thiany, pe lacul Balaton, unde a fost vizitat de fosta împărătea­să Zitta, iar la sfârșit plecarea definitivă la Madera unde încă tânăr, fostul împărat Carol a închis ochii în ziua de Paşte a anului 1922. Văduvă »— după ce asigurase educaţia şi existen­ţa celor opt copii, dintre care cel din urmă abea avea două luni la moartea tatălui, împără­teasa Zitta, lipsită de tron şi de avere şi-a luat reşedinţa în Spa­nia. Ex-moştenitorul tronului a­­vea atunci vârsta de zece ani. Era un elev supus, muncitor şi dornic de cunoştinţe, al mamei sale. De peste zece ani, familia imperială locueşte la castelul iCtmtinuare itt pagina II*a)

Next