Lupta, mai 1937 (Anul 16, nr. 4660-4682)

1937-05-01 / nr. 4660

ANUL 16 No. 4660 CONST. MILLS Fost dtrsetor politic Reo. 1921 — Felír. 192Í Director EMIL O. FAGURE Befracţia şi ad-ţist tussie^n, str. Const. Mifis 1$ (Sărindar) 1 2 PAGINI TELEFOANE: Direcţia 343-08 4 Secretariatul 343-06 4 Administraţia 343-04 Sâmbătă 1 Mi Fiecare om este dator sĂtori bine altora, atât cât ii stă in putinfLiA nu fi de folos nimănui, este a nu prewji%. Descaraes Renan despre opera lui Isus Să redeschidem în preajmă reculegerei pascale lucrarea scriitorului care a cercetat cu cea mai amănunţită luare a­­m­inte şi cel mai luminat spirit cărţile sfinte ale evanghelişti­­lor asupra vieţii şi doctrinei lui Isus Christos. Renan conchide că opera e­­senţială a lui Isus a fost să creeze în juru-i un cerc de dis­­­­cipoli cărora le inspira o dra­goste şi o încredere fără de margini şi „în sânul cărora a pus sămânţa doctrinei sale”. Capodopera lui Isus şi ceea­­ce a mişcat mai mult pe con­timporanii lui a fost, după toţi evangheliştii, minunea de a se fi făcut iubit „aşa fel că nici după moarte n’a încetat iubi­rea pentru el”. Doctrina lui era ceva „aşa de puţin dogma­­„tic că nu s’a gândit niciodată „s’o scrie sau să facă să fie „scrisă. Erai discipolul lui nu „crezând cutare ori cutare lu­­’ „cru, ci alipindu-te de persoa­­„pa lui şi iubind­u-1. Câteva „sentenţe culese după aminti­rea auditorilor lui şi mai cu „seamă făptura lui morală şi „impresia ce lăsase, au fost „ceea ce a rămas dela el. Isus ,nu e întemeietor de dogme, un „meşteşugar de simboluri. E „iniţiatorul lumei într’un spi­rit nou”. Spiritul acesta e cuprins n­­tr’un sentiment plin de simpli­citate: „Vă d­au un precept „nou: să vă iubiţi unii pe alţii „cum v’am iubit eu. Semnul „după care se va cunoaşte că „sânteţi discipolii mei va fi că „vă iubiţi unii pe alţii”. După evanghelişti, a adera la Isus în vederea „împărăţiei lui Dumnezeu”, iată ce în­seamnă, înainte de toate, a fi creştin, Isus a fost cel dintâi, care a proclamat împărăţia spiritului. Toate actele lui spun: „împărăţia mea nu e pe lumea aceasta”. Religia lui, adică credinţa lui e întemeia­tă pe omenie, cum a înteme­iat Socral filosofia şi Aristot ştiinţa. A fost filosofie şi îna­inte de Socrat, precum a fost ştiinţă şi înainte de Aristot, dar totul a fost clădit pe teme­lia pusă de ei. Aşa şi înainte de Isus gândirea religioasă străbătuse destule revoluţii, de la Isus încoace a făcut însă marile ei cuceriri. Fiindcă cre­dinţa lui Isus nu e mărginită. Simbolurile lui nu sânt dog­me precise, ci imagini suscep­tibile la interpretări nesfârşi­te. In zadar am căuta, spune Renan, o propoziţie teologiei­ în Evanghelie şi d­acă Isus ar reveni printre noi, ar recu­noaşte ca discipoli ai lui nu pe acei cari pretind să-l închidă în totul în­ câteva fraze de ca­techism, ci pe acei cari se stră­­duesc a-l continua. Isus rămâ­ne în religie creatorul senti­mentului pur. Predica de pe Munte nu va fi depăşită, spu­ne Renan şi adaogă: „nici o revoluţie nu va face să nu ne alipim în religie la marea fa­milie intelectuală şi morală în capul căreia străluceşte nu­mele lui Isus. In înţelesul ace­sta sântem creştini, chiar când ne despărţim pe aproape toate punctele de tradiţia creştină care ne-a precedat”. Renan, studiind pe evanghe­lişti, a stabilit toată superio­ritatea lui Isus asupra lor şi de aceea spune despre mărtu­riile lor: „se întrevede la fie­care rând un original de o fru­­museţă divină trădat de redac­tori cari nu-i înţeleg şi cari substituie propriile lor idei ce­­lora pe cari nu le pricep decât pe jumătate, uneori crezând că-l măresc, Iau micşorat în realitate’'. Una din erorile profunde ale unora dintre comentatorii d­e azi ai creştinismului este că prezintă creştinismul în opo­ziţie cu poporanismul şi de­mocraţia. Renan vede în Isus reacţiu­­nea împotriva autocraţiei şi ordinei de stat a împărăţiei e­­vreeşti, care vedea în credin­ţa lui o primejdie atât de ma­re pentru rânduiala socială în vigoare încât credea că salvea­ză poporul urmărind, jude­când şi osândind pe răzvrătit. Ruptura lui Isus cu stăpâ­nirea împotriva căreia se ridi­case e considerată de Renan ca o despărţire de spiritul con­servator şi reacţionar al împă­răţiei iudee, deşi Renan rea­minteşte că intelectualismul şi simţul libertăţei de cugeta­re era atât d­e puternic încât „timp de trei ani Isus a putut duce o viaţă care în societăţile noastre, Far fi condus de două­zeci de ori înaintea tribunale­­lor’, legile în vigoar­e, în zilele noastre, asupra exerciţiului i­­legal al medicinei ar fi fost suficiente spre a’i încheia ca­riera”. Recapitulând! îir ceasul me­dii*i*3a3amt DE PAŞTI Partizanii erneei încărligate au bombardat populaţia spa­niolă fără de apărare a o­şului Guernica, urmărind focul mitralierelor femeile copiii cari fugeau îngroziţi. Păgânismul Siegfrizilor e plin progres! SIMPTOM Guvernul Blum examinează problema pensiilor de bătrâ­neţe. E un guvern, care în loc să plece, se gândeşte să îmbătrâ­nească. SCANDAL Naziştii ameninţă clerul cato­lic din Germania cu procese şi radiodif­uzări scandaloase pe chestii sexuale. Madam Grosse Berth2 face pe coana Veta ruşinoasa!... CADOURI O adevărată ofensivă de ...ca­douri de ouă de Paşti a fost or­ganizată in onoarea d-lui Ma­noilescu. Cu entuziasm, d-sa le-a pri­mit pe toat p din speranţa că: „azi un ou, mâine un bou’’! RIGOLO ! Raţiunilor Invierei câteva din caracteristicile esenţiale ale vieţii şi credinţei lui Isus, după unul din cei mai adânci cunoscători, credem a fi folo­sit cugetarea obiectivă asupra Aceluia dintre reformatorii o­­menirii care nici până azi n’a putut fi pe deplin înţeles, ne­cum urmat şi realizat în dra­gostea sa pentru umanitate. EMIL D. FAGURE pra­cu şi în Citiţi în corpul ziarului: Avem, într-adevăr, şomaj intelectual ? (Pag. 3-a). Cum t­r­ă e­ş­t­e populaţia Madridului sub obuze. (Pag. 8-a). Ce ar trebui să ştie na­ţionaliştii noştri. (Pag. 7-a). Triste constatări la Aca­demia de arte frumoa­se. (Pag. 4-a). Imnortante conversation? politice. (Pag. 12-a). .e Odată pe an In toată lumea, în cinstea mari­lor sărbători religioase, fie ele creş­tine, mozaice, mahomedane sau bu­­dhiste, ziarele din ţările respective ies în numere festive, cu articole ocazionale. Frumoasă tradiţie, miş­cător omagiul E drept, aceste arti­cole le cunoaştem, de decenii, pe dinafară. Nu ştiu dacă ele sânt scri­se în fiecare an, sau se republică, prin rotaţie, tot cele vechi, dar cu­prinsul lor, sensul lor, e acelaşi. Creştin sau mozaic, mahomedan sau brahman, ziaristul sau literatul sa pleacă cu pioşie, asupra aceluiaşi subiect, pe care-l desvoltă în arti­colul lui, cu aceeaşi mişcătoare du­ioşie sufletească, tradiţională de fi­arili sărbători. Subiectul e: bună­tatea. Aşa ne învaţă ei, să fim buni, generoşi, fraţi cu toată lumea, să ne înălţăm sufletele, să ne încălzim inimele. Aşa de pătrunzătoare sânt aceste articole, că, ruşinat aproape, vezi cum vne o să-ţi curgă, cristali­ne, pornite din suflet, lacrămi de înălţătoare reculegere. E drept, ace­ste lacrămi binecuvântate nu-ţi aco­peră lumina ochilor într’atât, încât să nu poţi citi, alături de acel arti­col, o micuţă telegramă în care se vorbeşte de linşarea câtorva negri în America, alta in care se povesteşte captivant, masacrarea a mii de fe­mei şi copii în Spania; ceva mai jos o descriere extrem de simpatică a incendierii, cu credincioşi cu tot, a unui templu budhist de către ma­homedani, alături povestirea unor drăguţe şi reciproce masacre între evrei şi arabi în Palestina — şi unde te uiţi, sub protecţia augustă şi solemnă a articolului sărbătoresc despre bunătate şi înălţare sufle­tească, reportaţiile, informaţiile şi telegramele despre asasinatele în massă sau individuale, despre afa­ceri şi exploatări, despre jafuri şi puşcării, despre şomajul milioane­lor de muritori de foame, cari strâng pumnii în faţa palatelor ce­lor privilegiaţi şi nepăsători — un caleidoscop al vieţii, fluviu etern tulbure, care curge învolburat sub privirile candide ale florilor gingaşe de pe mal — transpuse în scris prin acele minunate articole de sărbători.... Ah, noroc că ele se scriu numai odată sau de două ori pe an, şi chiar de a doua zi omenirea poate să urmeze a fi crudă, fioroasă şi egoistă, aşa cum se simte ea bine de mii şi mii de ani! DESCA Partidul liberal ,nu supralicitează­ naţionalismul constructiv şi cel demagogic In cercurile guvernament­ale, recentele declaraţii ale d-lui senator Moteanu, preşedintele comisiunii pentru apli­carea legii protecţiei muncii naţionale, au provocat o vie i­n­­dignare, atât prin cuprinsul lo­r cominatoriu, cât şi prim fap­tul că acel care le-a făcut nu avea nici o calitate să expri­me un punct de vedere care în nici un caz nu poate fi acel al partidului liberal. In adevăr, cercurile liberale autorizate, subliniază că în privinţa problemei primatului muncii naţionale, guvernul şi partidul au un punct de ved­ere bine precizat, formulat de preşedintele partidului, d. Const. I. C. Brătianu, la începutul lunei Martie, într’o cuvântare rostită în faţa majorităţilor parlamentare. — „Partidul liberal — a spus atunci d. Dinu Brătianu a fost totdeauna un partid serios, care a ştiut să rămână la înălţimea vremurilor”. „Acest partid nu supralicitează, nu imitează şi nu impro­vizează”. „In decursul vremurilor, partidul liberal a făcut un naţiona­lism constructiv, nu numai prin înfăptuirile sale pe teren poli­tic, dar şi în înfăptuirile economice a avut grije sa primeze ele­mentul românesc”. „Trebuie însă să avem în vedere situaţia specia­lă din ţara noastră şi să căutăm ca postulatele na­ţionale să le îndeplinita evolutiv, astfel ca să nu lo­vim în economia ţării59. Acestea sunt principiile fixate de şeful partidului liberal şi împărtăşite şi de guvern, în privinţa primatului muncii naţionale. Nu poate fi deci vorba de măsuri vexatorii care să lovească în economia ţării şi cu atât m­ai puţin de metode dictatoria­le, aşa cum se preconizează d. senator Moteanu, care se pa­re că e purtătorul de cuvânt al d-lui ministru al industriei şi comerţului. Credem a şti că declaraţiile d-lui Moteanu nu vor ră­mâne fără urmări în faţa foru­rilor partidului liberal. Chestiunea va fi lămurită de conducerea partidului în­dată după înapoierea în ţară a d-lui Dinu Brătianu. O punere la punct a declaraţiilor d-lui senator Moteanu se va face în mod public şi îna­inte de înapoierea preşedinte­lui partidului. D De altfel, oficiosul liberal „Viitorul” a publicat ori an articol în care după ce sunt reamintite prin­cipiile care au inspirat întotdeauna politica parti­dului liberal în domeniul protecţiei, muzicii naţio­nale, in sensul declaraţiilor d-lui Dinu Brătianu, condamnă cu hotărîre acţiunile „demagogice” şi de „ameninţări” care s'au pornit în jurul acestei teme. Să înceteze demagogia. Mai ales în domeniul economic ea poate duce un Stat la ruină. L. T. A. Dacă n’ar fi spectrul războiului! intre altele d-sa a declarat : „Dacă am reuși să descoperim un mijloc pentru­­ ‘risipirea acestei temeri de agresiune externă, care este aproape universală și care, poate, nu se sprijină încă pe nimic mai solid decât pe imagi­naţie, naţiunile lumii ar putea cu bucurie să reia munca pacifică şi să-şi construiască prosperitatea, în loc de a se consacra, mijloacelor de distrugere reciprocă. „Guvernul britanic va face tot ce-i va sta în pu­tinţă, pentru ca această zi să vină cât mai curând. „Se pare că, deşi mai există încă unii nori ame­ninţători, se poate întrevedea foarte clar la orizon­tul internaţional o oarecare destindere foarte de­finita”. O. NEVILLE CHAMBERLAIN Cu prilejul banchetului Asociaţiei bancherilor englezi, care a avut loc aseară la Londra, actua­lul ministru de finanţe, d. Neville Chamberlain, a expus sforțările pe care le face guvernul său pen­tru evitarea războiului. OM PAŞTE TEIST Un Paşte trist. Natura n’a voit să învie ca Iisus Christos. Vântul vâjie şi geme ca în toiul iernii; ploi reci desfundă glia. Totuşi — puterea obişnuinţei este extraordinară — lumea se pregăte­şte de sărbătoare. Cu frenezie. O a­­devărată manie ambulatorie a cu­prins întreaga suflare românească. Constănţenii pleacă la Braşov, bra­şovenii, la Constanţa, vin trenurile încărcate de la Oradia spre Capitală şi pleacă tixite spre fruntarii de la Bucureşti. Vrea cetăţeanul să sim­tă libertatea vacanţei chiar dacă natura se arată vitregă cu meleagu­rile noastre. Vrea fiecare să se gă­sească în mijlocul familiei ca să ciocnească oul roşu în prima zi de Paşte. Şi nu se cruţă nici un sacri­ficiu material. Strâng oamenii luni întregi, sacrifică mici şi mari plă­ceri ca să poată evada din strâm­toarea muncii de toate zilele spre plaiurile copilăriei. Ar trebui să fie primăvară! Nici fulgerile şi trăsnetele, nici zăpada, frigul sau grindina, nu pot opri forfoteala... Plecau, spre Balcic, cu un avion de curse mai mulţi pasageri. Din nenorocire, la trei secunde după de­colare, pasărea măiastră şi-a frânt aripele. Aeroplanul s-a prăbuşit pe o casă modestă a unui camerist de la ministerul de finanţe distru­gând-o complect. Volanul a rupt pieptul pilotului care a închis ochii pentru totdeauna... Când primele clipe de panică au trecut o pasageră a întrebat cu ae­rul cel mai calm din lume: Când pleacă avionul următor spre Balcic? Când pleacă? Căci lumea vrea să evadeze , în ciuda micilor şi ma­rilor mizerii ale vieţii, spre alte meleaguri ca în vremurile când Paştele era aevea vestitorul învierii. ION ROATA T­OT ANUL Creionul actualităţi CE BAIEANUL—Măcar ii Paşte aţi putea să nu vă mai ciocniţi, c’o faceţi tot anul! (ContrBJGiL­& în pagina II*a) .Minuni” cari s’au realizat Ce va fi peste 50 de ani ? Un ziarist american scria de curând într’un articol, că un oarecare potentat al industriei, un om cunoscut pentru spiritul său lucid, a refuzat să-i dea un interview. Motivul acestui refuz a fost că nu vrea ca peste 10-20 de ani să râdă oamenii de el. Industriaşul american avea dreptate. Aţi cercetat vreodată colecţiile ziarelor de acum câ­teva decenii? Vă veţi mira poa­te, în acest caz, de marele nu­măr de naivităţi afirmate nu numai de slujitorii scrisului co­tidian ci chiar de fruntaşi ai vie­ţii culturale, politice, technice, etc. Ceea ce părea cu zeci de ani mai înainte o minune, este as­tăzi un lucru de o înfiorătoare banalitate. Cine ar fi crezut acum 50 de ani, spre exemplu, că trecerea oceanului în dirijabil va fi un fapt atât de obicinuit încât nici nu mai e înregistrată de presa cotidiană? Totuşi lucrurile se­ petrec astăzi astfel. Zepelinul­ face azi zeci de traversări ale­ Atlanticului de sud şi cu toatei acestea nu se găseşte nimeni ca-­­re să mai vorbească de acest fapt... fără însemnătate. CEVA DESPRE TREN Dar ca să nu începem imediat cu aviaţia, să ne oprim la altă invenţie care a provocat senza­ţie pe vremea ei şi care astăzi a intrat în uzul comun, în aşa măsură, încât chiar dacă se în­registrează un nou succes în a­­cest domeniu, nu se găseşte ni­meni care să se mire: este vor­ba de tren. Un ziarist francez scrie în a­­nul 1879 un articol plin de iro­nie la adresa unor „fantaşti” cari vor să puie în mişcare o căruţă uriaşă cu aburi.­ „Nimeni nu poate să aibe încredere în aşa ceva, scrie ziaristul nostru. După ce vor face încercări, cari nu vor da nici un rezultat se va reveni desigur tot la poştalion”. Lucrurile nu s-au petrecut astfel. După câteva luni acelaş gazetar descria cum a decurs experienţa şi recunoaşte că tră­sura cu aburi a reuşit să tragă după ea câteva vagoane de 6500 kilograme atingând pe alo­curi fantastica viteză de... 80 kilometri pe oră. „Desigur, co­mentează oraul nostru, că nu se va găsi nimeni care să aibe în­credere în aşa ceva şi să-şi rişte Că s’a înşelat nu mai este ne­voie să amintim. VITEZE FANTASTICE Dar nici gazetarii englezi nu s’au lăsat mai prej­os. Astfel, în­­tr’un ziar din Londra a apărut un articol, în care se discuta „nebunia vitezei” care a cu­prins pe conducătorii trenurilor engleze. Viteza aceea nebuneas­că nu era decât 70 de kilometri pe oră. Ea fusese atinsă pe o distanță parcursă în linie dreaptă. Ziaristul englez comenta a­­cest eveniment, declarând că ni­ciodată nu se va putea ajunge la realizarea normală a unei medii similare, deoarece în a­­cest caz mecanicul trenului nu ar mai avea vreme să se uite la semnalizările aflate dealun­­gul liniei. Or, se înţelege că ni­meni nu-şi riscă viaţa de dragul unui record. Iar ceva mai de­parte scria: „In birourile căilor ferate se studiază, pe cât sun­tem informaţi, proectul atinge­rii unui nou record de 90 de ki­lometri pe oră. Nu susţinem că teoretic nu este posibil acest lucru. Dar practic avem dea fa­­ce cu o utopie. 90 de kilometri pe oră ar însemna moartea si­gură pentru aceia cari ar în­drăzni să se urce în vagoane”. Ce ar fi spus acest gazetar dacă ar fi aflat de recordul ca­re, dacă nu ne înşelăm, trece de 170 kilometri pe oră, al unui tren american? COLECŢIONARI DE MĂRCI? Să spunem însă că în materie de tehnică este lesne să te în­şeli. Iată însă că şi alte lucruri au apărut bizare oamenilor de pe la sfârşitul veacului trecut. Astfel, într’o gazetă germană de pe acea vreme, a apărut o notiţă prin care se anunţa, că peste câteva zile va apărea pri­mul album de mărci poştale, e­­ditat de un oarecare domn Ziesch­ke. Albumul avea multe ilustraţii şi era destinat după părerea autorului notiţei unui mare succes. Dar ceva mai jos se afla şi următorul comeniariu: „Desi­gur că astăzi rupid colecţionarea mărcilor este tei modă, catalogul va avea succes. Modele sunt în­să trecătoare. Peste câţiva ani viaţa”. 4. sb t

Next