Lupta, iunie 1937 (Anul 16, nr. 4683-4706)
1937-06-01 / nr. 4683
ANUL 16 NO. 4883 CONST. MILLS Feet director poftite Des. 1921 — Febr. 19« Director EMIL B. FAOlIltB RedMţia şi ad-ţia: Bugureşfi, str. Coast. Miili tt c PACINI TELEFOANE: Mrecfta M3-08 ^ Secretariatul 343-06 # Administraţia 343-04 rti t Iunie 1937 **w»V I /, ■r * * ,i I Gând gfupsul viefei ţi-a fost să acțiofiezi; nu te mai oprești la fleacuri. * clemenceau (Sărindar) Dictaturile... cer dezarmarea! Cât de puţin serioase în trasarea marilor probleme internaţionale apar dictaturile axei Roma-Berlin reiese şi din ultima manevră a diplomaţiei italiene. Ani de zile, Roma şi Berlinul au sabotat, odată cu Societatea Naţiunilor şi iniţiativa Conferinţei de dezarmare. Scopul a fost pe deplin înţeles când a urmat acţiunea în Abissinia şi apoi acţiunea concertată a Raliei şi Germaniei în Spania. Dorinţa de pace a Marei Britanii, dusă până la o limitare ievoită care să slujească de exemplu, a fost astfel exploatată în scopuri direct opuse păcei. Atunci a urmat ce era natural să urmeze: înarmarea Angliei — şi într’un ritm, care a dat de înţeles Dictaturilor, cari sabotaseră conferinţa dezarmaniei spre a se înarma în scopuri imperialiste, că a venit momentul când bunele intenţii de Pace ale celor ce-şi limitaseră armamentul nu mai pot fi exploatate împotriva Păcei. Şi aşa ne-a fost dat să asistăm la manevra pe care o anunţă telegramele din Washington: demersul reprezentantului Italiei la Washington, care a venit să sugereze preşedintelui Roosevelt.... o limitare a armamentului cu indicaţia că „în prezent numai Marea Britanie constitue singurul obstacol la pacificarea europeană, graţie reînarmărei sale”! Ce e de admirat mai mult în această manevră? Grosimea sforăriei, sau naivitatea? După ilaritatea pe care o provoacă în cercurile diplomatice americane, ca şi în cele ale Europei, se prevede soarta acestei ingenioase manevre. Mai mult, Italia cere ca America să intervie pe lângă marile puteri europene ca ele să scoată Conferinţa de dezarmare de sub autoritatea Societăţii Naţiunilor, preşedintele Roosevelt invitând personal puterile la o conferinţă la care Societatea Naţiunilor să nu participe de loc Se pare că Germania a prevăzut succesul acesta al manevrei în aşa măsură încât, spre a nu-l spori, nu a ţinut ca iniţiativa să aparţie axei Roma— Berlin, ci s’a mulţumit cu aceea a Romei. Dacă asta e tot ce a putut inventa axa Roma-Berlin faţă de influenţa pacifică a reînarmărilor engleze, eficacitatea acestora e şi mai bine subliniată. Preluarea guvernului în Anglia de către d. Neville Chamberlain, cu rămânerea d-lui Eiden la conducerea Afacerilor Străine, înseamnă o perseverare şi mai tenace — într’un ritmşi mai viu — a colaborărei anglo-franceze. Berlinul a înţeles aceasta mai bine ca Roma şi probabil că acest discernământ a sfătuit Germania să nu încerce la Wasington aceiaş manevră încercată de Italia prin d. Savici. Dimpotrivă, Berlinul n’arenaivitatea de a crede că va putea atrage Statele Unite pentru o manevră momentană de sabotare a înarmărilor britanice cari au calmat atât de repede şi de util ameninţările dictaturilor. De aceea a crezut mai propice momentul ca d. dr. Schacht să încerce, cu prilejul inaugurărei pavilionului german la Expoziţia Internaţională din Paris şi a negocierei convenţiei comerciale franco-germane, o schimbare a atmosferei între Berlin şi Paris, în speranţa că ar putea obţine astfel o schimbare a atmosferei între Berlin şi Londra. D-rul Schacht a vorbit de nevoia unei mai bune înţelegeri între Franţa şi Germania şi a răspuns presei franceze care a observat că „Germania cere mereu”. D-rul Schacht a împrumutat modestia sărăciei, spunând că „totdeauna săracii sunt cei cari cer”. „Dar iată ce oferă şi ce a oferit Germania: pacea pentru Europa ,— adică garantarea păcei în Europa, reîntoarcerea într’o Ligă a Naţiunilor care să nu fie o curte marţială, ci un organ consultativ”. In schimbul acestei oferte Germania cere azi o înţelegere asupra înarmărilor, „căci cu toţii suferim de enormele cheltueli ale înarmărilor” şi „o acvititate colonială pentru care forma, măsura şi gradul vor fi discutate”. Minerva vorbeşte azi prin gura d-rului Schacht. Dar asta face ca şi mai mult lumea să se întrebe de ce n’a ieşit Minerva din capul d-rului Schacht atunci când acum doi ani toată lumea doritoare de pace cerea Germaniei pacea prin limitarea armamentelor? Atunci Marte era în capul fiecărui german. A fost destul însă ca Marea Britanie să-și pună armura, ca Minerva să iasă din capul d-rului Schacht. Celalt dictator al Germaniei — Bismark—spunea: noi Germanii ne temem de D-zeu şi de nimeni altul”, înarmările Marei Britanii au dovedit că sunt cuvinte celebre cari suportă revizuiri... Aşadar, în momentul când dictatorul de la Roma oferă preşedintelui Roosevelt o conferinţă de dezarmare cu înlăturarea Societăţei Naţiunilor, d-rul Schacht aduce dela Berlin, propunerea unei înţelegeri asupra dezarmărilor printr’o reîntoarcere într’o Ligă a Naţiunilor „care să nu fie o curte marţială ci un organ consultativ”. Odată cu nevoia de Pace şi de înţelegere, dictatura dela Berlin vorbeşte de reîntoarcerea într’o Ligă a Naţiunilor! Tempora mutantul... încetul cu încetul, Minerva va readuce la Geneva oile rătăcite. Pe Joe tunătorul, britanicii ăştia, cu tăcuta lor încăpăţânare, sunt în stare să democratizeze dictaturile! EMIL D. FAGURE Creionul actualităţii D e neînţeles! D. TĂTĂRASCU. — Cum, domnule Baldwin, puteai să-i mai arzi cel puţin 7-8 „etape” şi ai renunţat la toate?! - 7 ... ! CIFRE La alegerile de eri: In Ilfov: naţ.ţăr. 16.798, gogocuziştii 3984. In Argeş:naţ.ţăr. 27.100, gogocuziştii 2400. ... A început culesul viilor. Mustul nu fierbe încă, dar gogocuziştii sunt fierţi. Guvernamentalii au succesul prevederei: şi d. Dinu Brătianu şi d. Bébe Brătianu au prevăzut că... vin ţărăniştii! UN MISTER! D. Titulescu ar fi dejunat cu d. Litwinoff într’un restaurant din Anecy — lângă Aaixles-Bains. Dejunul lor ar fi durat 4 ore — aşa că probabil că cei doi diplomaţi n’au mâncat tot timpul,, ci au şi vorbit. Menu-ul se cunoaşte — dar subiectul conversaţiunilor nu prea. * _ A * ţt t * „ . De aici „misterioasa întrevedere Titulescu—Litwinoff” ! grozăvie Telegramele „Rador” anunţă că la Paris, ministrul nostru de Externe primind pe d. Sauerwein, „unul din cei mai de seamă redactori de politică externă”, i-a spus: — Voim să ameliorăm şi mai mult încă relaţiile cu vecinii în deosebi cu Uniunea Sovietelor. Am avut convorbiri însemnate cu d. Litwinoff la Geneva: am constatat amândoi că raporturile noastre sunt amicale şi că sunt încă susceptibile de îmbunătăţire “ ' ' . Nici cu telescopul! E unul în partidul naţional-ţărănesc despre care se poate spune cu adevărat: — Mic-mic, dar al dracului! E d. Armand Călinescu, şeful organizaţiei de Argeş. Eri au avut loc alegeri judeţene în acest judeţ. 43 de mii de ţărani argeşeni s-au adunat la secţiile de vot ca să-şi spună cuvântul. Şase liste în faţa lor. 25.000 au votat pentru Armand. După ce că eşti cât o şchioapă, să te mai cheme şi Armand, nu Neculai sau Petrache, şi totuşi ţărănimea argeşană să-ţi dea numai ţie mai mult de jumătate din voturi, ei, iată un record de care d. Armand Călinescu are de ce ţi mândru, deşi e atât de mititel, încât nici nu vedem unde va pune o cantitate atât de considerabilă de mândrie! Dar d-nii Goga şi Cuza? Ce-au recoltat domniile lor din cele 43 de mii de voturi ale ţăranilor argeşeni? O spun încetişor, la ureche, că e cam de ruşine: 2730 de voturi, cam 5 la sută, cum s’ar zice! D. Armand Călinescu nu e „poetul neamului", nici „patriarhul naţionalismului” şi totuşi îşi permite să aibă în jurul său dragostea şi entuziasmul ţărănimii unuia din cele mai româneşti judeţe. Dar să părăsim teritoriul Argeşului şi să trecem in judeţul vecin, în Ilfov. Aici s’au înfruntat, In afară de liberali, cari s’au mâncat intre ei cu o frăţească înverşunare, d-nii Virgil Madgearu, D. R. Ioaniţescu şi Octavian Goga. Şi au obţinut: primul 18 mii de voturi, fiind în frunte, al doilea 14 mii şi al treilea 4200 de voturi, din vreo 50 de mii de votanţi. Şi aici gogiştii în fruntea cozii! Dar ori au fost alegeri în mai multe judeţe şi oraşe. Nicăeri oamenii d-lor Goga şi Guza nu numai că n’au putut zmulge vre-un mandat, dar au rămas aşa de departe în urmă, că nici cu telescopul nu-i mai puteai zări! Asta înseamnă că ţara îi cere, li vrea şi că — ce mai ala-bala — „venim”! In definitiv, nici gogiştii, nici naţional-ţărăniştii, nici chiar ţăranii nu sânt vinovaţi de aceste rezultate. Vinovat e guvernul. Pentru că nu merge să candideze în acelaşi timp şi liberalii şi gogiştii. Voturile sânt aceleaşi: ele trebue date sau unora, sau altora! In ultima „etapă” de guvernare, administraţia liberală e prea slabă, ca să poată hrăni crei prunci deodată! DEŞCĂ 4 APRILIE 1938! Cum se... „accelerează“ judecăţile La una din secţiunile Curţii de Apel din Bucureşti s’a dat termen la 3 Aprilie 1938 pentru continuarea judecăţii proceselor penale, aflate pe condică la 25 Mai. Unsprezece luni de amânare. Este de necrezut. Dar, realitatea, tristă, aceasta este spre bucuria micilor şi marilor delicvenţi. Cu acest sistem nu se mai poate vorbi despre sancţiuni împotriva acelora cari înfrâng dispoziţiunile codului penal. Nu se judecă decât cei aflaţi în stare de arest şi cari au interesul să se aleagă într’un fel cu ei: puşcăria sau libertatea. Dar imediat ce un delicvent reuşeşte să obţie liberarea din închisorile preventive, ştie, cu preciziune, că nu se mai judecă decât dacă vrea. Este destul să i se admită probă cu martori sau expertize, ca procesul să dureze ani de-a rândul fără sfârşit. Şi aceasta pentru că judecătorii — oricâtă bunăvoinţă ar avea — nu pot judeca procesele puse, zilnic, pe rol. Condicile sunt supraîncărcate. Şi astfel se ajunge să se dea, într’un proces, un singur termen pe an la Curţile de Apel. Nu insistăm asupra consecinţelor dezastruoase pe cari le are această stare de lucruri asupra moralei publice. Delapidatorii de bani publici, escrocii, indivizii trimişi în judecată pentru abuz de încredere, bancrutari frauduloşi pe cari toată lumea îi cunoaşte din afacerile cari au făcut senzaţie, se plimbă în libertate bucurându-se, din plin, din produsul „muncei’’ lor. Victimele sunt de plâns. Ajunge să se judece procesul când nici Societatea, nici victimele nu-şi mai amintesc de faptele săvârşite... Sancţiunea, ca să servească drept lecţie altora, trebue să fie rapidă şi exemplară... Se poate remedia răul? Evident că da. Dacă ministerul de justiţie ar examina problema s’ar ajunge, evident, la o soluţie. Se pot dubla complectele Curţilor şi ale tribunalelor; se pot găsi localuri pentru instalarea instanţelor; se pot crea secţiuni speciale cari sa judece şi dimineaţa şi după amiazi, cel puțin în materie penala. Câte nu se pot face. L. T. A. Absenţe pălmuîtoare Universităţile engleze au hotărît, în unanimitate, să nu trimită nici un delegat la festivităţile ce vor avea loc, curând, la Goettingen, cu prilejul bicentenarului universităţii de acolo. Hotărârea aceasta vine după refuzul altor universităţi străine de a da urmare invitaţiei ce li s’a făcut de a lua parte la acest frumos jubileu academic german. Absenţa acestor înalte aşezăminte de cultură dela o sărbătoare, care nu este numai a învăţământului superior german, a Germaniei, capătă, în forma folosită şi în motivările pe care se întemeiază, o semnificaţie adâncă a cărei frumuseţe etică nu va scăpa desigur nimănui. Absenţă are un puternic caracter protestatar. De la vechea universitate din Goettingen au fost izgoniţi de cnutul hitlerismului totalitar cincizeci de profesori, dintre cari unii cu faimă mondială. Mănunchiul acesta preţios, de iluştri dascăli, au fost forţaţi să ia toiagul pribegiei dincolo de graniţele Germaniei. Alţi profesori, de la aceeaşi universitate, au fost smulşi din seminare, din laboratori, din biblioteci şi trimişi în alte centre universitare sau aruncaţi în lagăre de concentrare. Vina acestor învăţaţi? Doamne! Nici „Feldwebel-i” culturali cari i-au pus pe goană cu gârbaciul n’ar putea spune cu cugetul cinstit de ce crime crâncene s’au nevrednicit învăţaţii dela Goettingen! Până şi ei s’ar ruşina, poate, nevoiţi să recunoască, despre cei de la Goettingen ca şi despre atâţia alţii de la numeroase universităţi germane, că grozava lor vină fără deertare e de a nu se fi grăbit să întindă braţul şi să urle: „Heil!” împotriva folosirii acestor procedee totalitare protestează înaltele aşezăminte de cultură, prin refuzul lor ele participare, mărturisind astfel întreaga lor simpatie pentru cei pe nedrept loviţi şi ofensaţi, împotriva spiritului acestuia nou, cu ciubotă grea şi cu nagaică, ce a pus de patru ani stăpânire acolo unde mai mult ca oriunde e nevoe de seninătate, de libertate spirituală, împotriva spiritului ce a pus stăpânire pe universităţile germane de veche şi nealterată celebritate se ridică conştiinţele libere de la majoritatea universităţilor din Europa! Desigur, nu ştiinţa, nu cultura germană sunt vizate prin absenţele atât de elocvente dela serbările dela Goettingen. După absenţele de anul trecut cu prilejul împlinirii a 550 ani de la întemeierea universităţii de la Heidelberg, iată o nouă lecţie usturătoare, pe care înaltele aşezăminte de cultură o dau regimului de azi din Germania. ADRIAN RANTA Finlanda-Rusia O. HOLSTI Deşi o ţară cu o populaţie relativ redusă, Finlanda joacă azi un mare rol politic prin situaţia ei geografică, Germania Butleristă a făcut tot posibilul s’o atragă în orbita ei, pentru a se folosi de teritoriul finlandez într’o eventuală agresiune contra Rusiei. De aproape doi ani însă, de când elementele democratice conduc Finlanda, această ţară şi-a schimbat atitudinea, indepărtându-se de Germania. Chiar în cursul lunii iunie, d. Hoişti, ministrul de externe finlandez, va pleca la Moscova, spre a stabili pe noul baze, relaţiile dintre cele două țări. Trei recorduri ale lui Rockefeller Amestec de cruzime şi altruism mesianic Cum a câştigat victoria cel mai bogat om din lume Fiecare ţară îşi are câte un erou naţional, creat după chipul şi asemănarea ei. Franţa are pe Ioana d’Arc, Anglia pe Nelson, Prusia pe Bismark, iar America pe John Rockefeller. Om de afaceri şi pioner, predicator şi filantrop, John Rockefeller, a cucerit în viaţă trei recorduri: bogăţie, ură şi caritate. Era gata să atingă şi al patrulea record, acela al longevităţii. Ii mai trebuiau 26 de luni ca să împlinească 100 de ani Şi americanii se miră sincer de această înfrângere, ca şi cum bătrânul „John” ar fi fost secerat în floarea vârstei. Cu toate că era debil şi mumificat de vârstă, înfrunta totuşi legile biologice şi legile omeneşti. Biograful lui Rockefeller a găsit în cele mai mici gesturi ale micului John sclipitoare semne de predestinaţie. Ni-l arată economisând gologan cu gologan, sau speculând curcanii din ferma părintească. Adolescent, Rockefeller inspiră atât de puţină încredere celor cari ii cunosc, încât o tânără servitoare, miss Mellinda Miller, refuză să ia de bărbat pe un băiat fără viitor. Tatăl său, doctorul William A. Rockefeller, un aventurier curios, parcurgea satele vânzând leacuri contra cancerului şi participând din timp în timp la unele spargeri. Intr’o zi a dispărut şi nimeni n’a mai ştiut de urma lui. Micul John, avea zece ani şi a rămas complect în sarcina mamei sale, o femee sfântă, puţin cam mărginită, modelul tuturor virtuţilor puritane. Dela tatăl său moştenise, după cu î însuşi afirmă, simţul afacerilor. Dela mamă îi rămăsese o puternică înclinaţie spre prozeitism evanghelic şi un adânc respect pentru religie. De aici încolo, în tot cursul vieţii sale, cele două influenţe se vor suprapune fără să se ciocnească vreodată. Minunea Rockefeller se pare că provine tocmai din acest amestec de cruzime rece comercială şi altruism mesianic, această lipsă totala de scrupul şi idealism militant. In ochii unui Rockefeller, afacerile sunt afaceri şi liturghia liturghie. Cele două lucruri nu se opun ci se complectează. Predestinaţia fiind pentru urmaşii doctrinelor calviniste un articol de credinţă, prosperitatea materială devine natural un semn desăvârşit al favoarei divine. Cum să nu accepţi că, în faţa a două miliarde de dolari, strânşi prin sânge şi noroiu, Dumnezeu ale cărui căi sunit de nepătruns, s’a interesat special de Rockefeller. El nu s’a îndoit o clipă de aceasta şi a socotit bogăţia un act tot aşa de merituos ca şi exersarea milei. Numai luxul şi frivolitatea i se păreau demne de ură şi, poate pentru aceasta refuză să-i complecteze fratelui său echipamentul de tânăr soldat. La 16 ani, nu mai vrea să-şi antinue studiile, cu toate că mama sa i-a propus să-l ajute şi se aruncă în afaceri Mai întâi comisionar cu patru dolari pe lună, ajunge la 18 ani ajutor contabil cu o leafă de 211 de dolari. La 19 ani întemeiază o casă de comisioane ce aduce în primul an uin venit de 1200 dolari. începuturile sunt modeste, dar ascensiunea va spori cu iuțeala trăsnetului. Rockefeller, avea un geniu al afacerilor care l-ar fi făcut să reuşească în orice fel de ramură de activitate. Plecând de la nimic a ştiut să transforme înmonopol o industrie, care în 1860 era deschisă tuturor. In câmpiile petrolifere ale Pensylvaniei, era pe atunici un aflux tot aşa de sălbatec ca şi cel către aur cu câteva decade mai înainte. Toţi aventurierii pământului se oploşiseră peste aceste preţioase zăcăminte. Se specula şi se realiza în câteva zile averi fabuloase, cam tot aşa de repede se ruinau. Rockefeller a înţeles că momentul este exca-.eut, dar trebuia să fie prudent şi în loc să extragă el însuşi petrolul, operaţie destul de îndrăsneaţă, a socotit mai bine să se ocupe cu rafinatul. Anul 1870 este însemnat prin două evenimente, dintre cari linul a făcut sgomot: răsboiul franco-prusian şi întremeerea lui „Standard Oil of Ohio”. Faţa lumii trebuia să se schimbe şi Rockefeller îşi fixase pentru totdeauna drumul. „Standard” este embrionul celui mai uriaş (Continuare în pagina II-a) Citiţi în pagina 6-a: Pacea Europei în primejdie 4.000.000 de volţi şi 100.000 kilowaţi Prepararea elementelor radioactive în laborator.—Un progres covârşitor în fizică In oraşul Rochester din statul New-York în unul dintre cele mai moderne laboratoare de chimie din lume, s’a realizat zilele trecute o experienţă, care dacă va da şi pe viitor rezultate tot atât de bune caria nceput, va fi de cea mai mare însemnătate pentru binele omenirii. Este vorba anume de experienţe de disociere a atomilor şi de preparare a radiumului pe cale de laborator. Nu trebuie să ne facem însă iluzii. Experienţele sunt încă la început, iar rezultatele deşi, bune, nu pot fi încă aplicate practic. Este suficient însă, spre a lămuri cititorii asupra însemnătăţii lor, să arătăm că radiumul este întrebuinţat astăzi pentru curarisirea a numeroase boli. El constitue mai ales arma cea mai eficace în lupta contra cancerului. Din nenorocire cantitatea de radium care există pe pământ este infimă faţă de necesităţile medicinii, astfel că zilnic cad victimă acestei boli necruţătoare numeroşi oameni. Dacă radiumul va putea fi fabricat în laborator în cantităţi suficiente şi mai ales cu cheltueli care să-l facă accesibil oricui, se înţelege de la sine ce victorie neprecupeţită va fi aceasta pentru omenire. Credem, că este suficient să spunem, că radiumul se află în cantităţi atât de infime pe lume, încât preţul unui gram din acest element preţios se ridică la aproape un milion de lei. Dar poate că oamenii ar plăti şi mai mult, dacă el ar fi fost găsit vreundeva în cantităţi mai apreciabile. Pentru ca radium-ul să poată fi întrebuinţat cu suces în diversele boli, ar fisufiient în cantitatea de 3,5 grame pentru un milion de locuitori. Ori nici măcar..Germania, o ţară care deţine astăzi foarte mult radiounj nu are mai mult de 0,3 graide la mdionul de locuitori. (continuare în pagina II-a)