Lupta, iunie 1937 (Anul 16, nr. 4683-4706)

1937-06-01 / nr. 4683

ANUL 16 NO. 4883 CONST. MILLS Feet director poftite Des. 1921 — Febr. 19« Director EMIL B. FAOlIltB RedMţia şi ad-ţia: Bugureşfi, str. Coast. Miili tt c PACINI TELEFOANE: Mrecfta M3-08 ^ Secretariatul 343-06 # Administraţia 343-04 rti t Iunie 1937 **w»V I /, ■r * * ,i I Gând gfu­psul viefei ţi-a fost să acțiofiezi; nu te mai oprești la fleacuri.­­ * clemenceau­­ (Sărindar) Dictaturile... cer dezarmarea! Cât de puţin serioase în tra­sarea marilor probleme inter­naţionale apar dictaturile axei Roma-Berlin reiese şi din ulti­ma manevră a diplomaţiei ita­liene. Ani de zile, Roma şi Berlinul au sabotat, odată cu Societatea Naţiunilor şi iniţiativa Confe­rinţei de dezarmare. Scopul a fost pe deplin înţe­les când a urmat acţiunea în A­­bissinia şi apoi acţiunea con­certată a Raliei şi Germaniei în Spania. Dorinţa de pace a Marei Bri­tanii, dusă până la o limitare ievoită care să slujească de exem­plu, a fost astfel exploatată în scopuri direct opuse păcei. Atunci a urmat ce era natu­­ral să urmeze: înarmarea An­gliei — şi într’un ritm, care a dat de înţeles Dictaturilor, cari sabotaseră conferinţa dezarma­niei spre a se înarma în scopuri imperialiste, că a venit momen­tul când bunele intenţii de Pace ale celor ce-şi limitaseră arma­mentul nu mai pot fi exploa­tate împotriva Păcei.­­ Şi aşa ne-a fost dat să asis­tăm la manevra pe care o a­­nunţă telegramele din Was­hington: demersul reprezentan­tului Italiei la Washington, ca­re a venit să sugereze preşedin­telui Roosevelt.... o limitare a armamentului cu indicaţia că „în prezent numai Marea Brita­­nie constitue singurul obstacol la pacificarea europeană, gra­ţie reînarmărei sale”! Ce e de admirat mai mult în această manevră? Grosimea sforăriei, sau naivitatea? După ilaritatea pe care o provoacă în cercurile­ diploma­tice americane, ca şi în cele ale Europei, se prevede soarta a­­cestei ingenioase manevre. Mai mult, Italia cere ca Ame­rica să intervie pe lângă marile puteri europene ca ele să scoată Conferinţa de dezarmare de sub autoritatea Societăţii Naţiuni­lor, preşedintele Roosevelt invi­tând personal puterile la o con­ferinţă la care Societatea Na­ţiunilor să nu participe de loc Se pare că Germania a pre­văzut succesul acesta al mane­vrei în aşa măsură încât, spre a nu-l spori, nu a ţinut ca ini­ţiativa să aparţie axei Roma— Berlin, ci s’a mulţumit cu aceea a Romei. Dacă asta e tot ce a putut in­venta axa Roma-Berlin faţă de influenţa pacifică a reînarmă­­rilor engleze, eficacitatea aces­tora e şi mai bine subliniată. Preluarea guvernului în An­glia de către d. Neville Cham­berlain, cu rămânerea d-lui E­­iden la conducerea Afacerilor Străine, înseamnă o persevera­re şi mai tenace — într’un ritm­­şi mai viu — a colaborărei an­­glo-franceze. Berlinul a înţeles aceasta mai bine ca Roma şi probabil că a­­­cest discernământ a sfătuit Ger­mania să nu încerce la Wasing­­­ton aceiaş manevră încercată de Italia prin d. Savici. Dimpotrivă, Berlinul n’are­­naivitatea de a crede că va pu­tea atrage Statele Unite pentru o manevră momentană de sabo­tare a înarmărilor britanice cari au calmat atât de repede şi de util ameninţările dictaturi­lor. De aceea a crezut mai propice momentul ca d. dr. Schacht să încerce, cu prilejul inaugurărei pavilionului german la Expozi­ţia Internaţională din Paris şi a negocierei convenţiei comercia­le franco-germane, o schimbare a atmosferei între Berlin şi Pa­ris, în speranţa că ar putea ob­ţine astfel o schimbare a atmo­sferei între Berlin şi Londra. D-rul Schacht a vorbit de ne­voia unei mai bune înţelegeri între Franţa şi Germania şi a răspuns presei franceze care a observat că „Germania cere mereu”. D-rul Schacht a împrumutat modestia sărăciei, spunând că „totdeauna săracii sunt cei cari cer”. „Dar iată ce oferă şi ce a o­­ferit Germania: pacea pentru Europa ,— adică garantarea pă­cei în Europa, reîntoarcerea într’o Ligă a Naţiunilor care să nu fie o curte marţială, ci un organ consultativ”. In schimbul acestei oferte Germania cere azi­ o înţelegere asupra înarmărilor, „căci cu toţii suferim de enormele chel­­tueli ale înarmărilor” şi „o ac­­vititate colonială pentru care forma, măsura şi gradul vor fi discutate”. Minerva vorbeşte azi prin gu­ra d-rului Schacht. Dar asta face ca şi mai mult lumea să se întrebe de ce n’a ieşit Miner­va din capul d-rului Schacht a­­tunci când acum doi ani toată lumea doritoare de pace cerea Germaniei pacea prin limita­rea armamentelor? Atunci Marte era în capul fiecărui german. A fost destul însă ca Marea Britanie să-și pună armura, ca Minerva să ia­să din capul d-rului Schacht. Celalt dictator al Germaniei — Bismark—spunea: noi Ger­manii ne temem de D-zeu şi de nimeni altul”, înarmările Ma­rei Britanii au dovedit că sunt cuvinte celebre cari suportă re­vizuiri... Aşa­­dar, în momentul când dictatorul de la Roma oferă pre­şedintelui Roosevelt o conferin­ţă de dezarmare cu înlăturarea Societăţei Naţiunilor, d-rul Schacht aduce dela Berlin, pro­punerea unei înţelegeri asupra dezarmărilor printr’o reîntoar­cere într’o Ligă a Naţiunilor „care să nu fie o curte marţială ci un organ consultativ”. Odată cu nevoia de Pace şi de înţelegere, dictatura dela Berlin vorbeşte de reîntoarce­rea într’o Ligă a Naţiunilor! Tempora mutantul... încetul cu încetul, Minerva va readuce la Geneva oile rătă­cite. Pe Joe tunătorul­, britanicii ăştia, cu tăcuta lor încăpăţâna­re, sunt în stare să democrati­zeze dictaturile! EMIL D. FAGURE Creionul actualităţii D e neînţeles! D. TĂTĂRASCU. — Cum, domnule Baldwin, pu­teai să-i mai arzi cel puţin 7-8 „etape” şi ai renun­ţat la toate?! - ­­7 ... ! CIFRE La alegerile de eri: In Ilfov: naţ.­ţăr. 16.798, gogo­­cuziştii 3984. In Argeş:­naţ.ţăr. 27.100, gogo­cuziştii 2400. ... A început culesul viilor. Mustul nu fierbe încă, dar gogo­­cuziştii sunt fierţi. Guvernamentalii au succesul prevederei: şi d. Dinu Bră­­tianu şi d. Bébe Brătianu au pre­văzut că... vin ţărăniştii! UN MISTER! D. Titulescu ar fi dejunat cu d. Litwinoff într’un restau­rant din Anecy — lângă Aaix­­les-Bains. Dejunul lor ar fi durat 4 ore — aşa că probabil că cei doi di­plomaţi n’au mâncat tot timpul,, ci au şi vorbit. Menu-ul se cunoaşte — dar su­biectul conversaţiunilor nu prea. * _ A * ţt t * „ . De aici „misterioasa întreve­dere Titulescu—Litwinoff” ! grozăvie Telegramele „Rador” anunţă că la Paris, ministrul nostru de Externe primind pe d. Sauer­­wein, „unul din cei mai de sea­mă redactori de politică exter­nă”, i-a spus: — Voim să ameliorăm şi mai mult încă relaţiile cu vecinii în deosebi cu Uniunea Sovietelor. Am avut convor­biri însemnate cu d. Litwinoff la Geneva: am constatat amândoi că raporturile noastre sunt ami­cale şi că sunt încă susceptibile de îmbunătăţire “ ' ' . Nici cu telescopul! E unul în partidul naţional-ţără­nesc despre care se poate spune cu adevărat: — Mic-mic, dar al dracului! E d. Armand Călinescu, şeful or­ganizaţiei de Argeş. Eri au avut loc alegeri judeţene în acest judeţ. 43 de mii de ţărani ar­­geşeni s-au adunat la secţiile de vot ca să-şi spună cuvântul. Şase liste în faţa lor. 25.000 au votat pentru Ar­­mand. După ce că eşti cât o şchioapă, să te mai cheme şi Armand, nu Ne­culai sau Petrache, şi totuşi ţărăni­mea argeşană să-ţi dea numai­­ ţie mai mult de jumătate din voturi, ei, iată un record de care d. Armand Călinescu are de ce ţi mândru, deşi e atât de mititel, încât nici nu vedem unde va pune o cantitate atât de considerabilă de mândrie! Dar d-nii Goga şi Cuza? Ce-au re­coltat domniile lor din cele 43 de mii de voturi ale ţăranilor argeşeni? O spun încetişor, la ureche, că e cam de ruşine: 2730 de voturi, cam 5 la sută, cum s’ar zice! D. Armand Călinescu nu e „poe­tul neamului", nici „patriarhul na­ţionalismului” şi totuşi îşi permite să aibă în jurul său dragostea şi entuziasmul ţărănimii unuia din cele mai româneşti judeţe. Dar să părăsim teritoriul Argeşu­lui şi să trecem in judeţul vecin, în Ilfov. Aici s’au înfruntat, In afară de liberali, cari s’au mâncat intre ei cu o frăţească înverşunare, d-nii Virgil Madgearu, D. R. Ioaniţescu şi Octavian Goga. Şi au obţinut: primul 18 mii de vo­turi, fiind în frunte, al doilea 14 mii şi al treilea 4200 de voturi, din vreo 50 de mii de votanţi. Şi aici go­­giştii în fruntea cozii! Dar ori au fost alegeri în mai multe judeţe şi oraşe. Nicăeri oa­menii d-lor Goga şi Guza nu numai că n’au putut zmulge vre-un man­dat, dar au rămas aşa de departe în urmă, că nici cu telescopul nu-i mai puteai zări! Asta înseamnă că ţara îi cere, li vrea şi că — ce mai ala-bala — „ve­nim”! In definitiv, nici gogiştii, nici na­­ţional-ţărăniştii, nici chiar ţăranii nu sânt vinovaţi de aceste rezultate. Vinovat e guvernul. Pentru că nu merge să candideze în acelaşi timp şi liberalii şi gogiştii. Voturile sânt aceleaşi: ele trebue date sau unora, sau altora! In ultima „etapă” de guvernare, administraţia liberală e prea slabă, ca să poată hrăni crei prunci deo­dată! DEŞCĂ 4 APRILIE 1938! Cum se... „accelerează“ judecăţile La una din secţiunile Curţii de Apel din Bucureşti s’a dat termen la 3 Aprilie 1938 p­entru continuarea judecăţii proceselor penale, aflate pe condică la 25 Mai. Unsprezece luni de amânare. Este de necrezut. Dar, rea­litatea, tristă, aceasta este spre bucuria micilor şi marilor delicvenţi. Cu acest sistem nu se mai poate vorbi despre sancţiuni împotriva acelora cari înfrâng dispoziţiunile codului penal. Nu se judecă decât cei aflaţi în stare de arest şi cari au in­teresul să se aleagă într’un fel cu ei: puşcăria sau libertatea. Dar imediat ce un delicvent reuşeşte să obţie liberarea din închisorile preventive, ştie, cu preciziune, că nu se mai judecă decât dacă vrea. Este destul să i se admită probă cu martori sau expertize, ca procesul să dureze ani de-a rândul fără sfârşit. Şi aceasta pentru că judecătorii — oricâtă bună­voinţă ar avea — nu pot judeca procesele puse, zilnic, pe rol. Condicile sunt supra­încărcate. Şi astfel se ajunge să se dea, într’un proces, un singur termen pe an la Curţile de A­­pel. Nu insistăm asupra consecinţelor dezastruoase pe cari le are această stare de lucruri asupra moralei publice. Delapidatorii de bani publici, escrocii, indivizii trimişi în judecată pentru abuz de încredere, bancrutari frauduloşi pe cari toată lumea îi cunoaşte din afacerile cari au făcut senzaţie, se plimbă în libertate bucurându-se, din plin, din produsul „muncei’’ lor. Victimele sunt de plâns. Ajunge să se judece procesul când nici So­cietatea, nici victimele nu-şi mai amintesc de faptele săvârşite... Sancţiunea, ca să servească drept lecţie altora, trebue să fie rapidă şi exemplară... Se poate remedia răul? Evident că da. Dacă ministerul de justiţie ar examina problema s’ar ajunge, evident, la o soluţie. Se pot dubla com­plectele Curţilor şi ale tribunalelor; se pot găsi localuri pen­tru instalarea instanţelor; se pot crea secţiuni speciale cari sa judece şi dimineaţa şi după amiazi, cel puțin în materie penala. Câte nu se pot face. L. T. A. Absenţe pălmuîtoare Universităţile engleze au hotărît, în unanimitate, să nu trimită nici un delegat la festivităţile ce vor avea loc, curând, la Goettingen, cu pri­lejul bicentenarului universităţii de acolo. Hotărârea aceasta vine după refu­zul altor universităţi străine de a da urmare invitaţiei ce li s’a făcut de a lua parte la acest frumos jubileu academic german. Absenţa acestor înalte aşezăminte de cultură dela o sărbătoare, care nu este numai a învăţământului superior german, a Germaniei, capătă, în forma folosită şi în motivările pe care se întemeiază, o semnificaţie a­­dâncă a cărei frumuseţe etică nu va scăpa desigur nimănui. Absenţă are un puternic caracter protestatar. De la vechea universitate din Goet­tingen au fost izgoniţi de cnutul hi­­tlerismului totalitar cincizeci de pro­fesori, dintre cari unii cu faimă mon­dială. Mănunchiul acesta preţios, de iluştri dascăli, au fost forţaţi să ia to­iagul pribegiei dincolo de graniţele Germaniei. Alţi profesori, de la aceeaşi uni­versitate, au fost smulşi din semi­nare, din laboratori,­­ din biblioteci şi trimişi în alte centre universitare sau aruncaţi în lagăre de concen­trare. Vina acestor învăţaţi? Doamne! Nici „Feldwebel-i” cul­turali cari i-au pus pe goană cu gâr­­baciul n’ar putea spune cu cugetul cinstit de ce crime crâncene s’au nevrednicit învăţaţii dela Goettin­gen! Până şi ei s’ar ruşina, poate, ne­voiţi să recunoască, despre cei de la Goettingen ca şi despre atâţia alţii de la numeroase universităţi germa­ne, că grozava lor vină fără de­er­­tare e de a nu se fi grăbit să în­tindă braţul şi să urle: „Heil!” împotriva folosirii acestor proce­dee­ totalitare protestează înaltele a­­şezăminte de cultură, prin refuzul lor ele participare, mărturisind ast­fel întreaga lor simpatie pentru cei pe nedrept­ loviţi şi ofensaţi, împotriva spiritului acestuia nou, cu ciubotă­ grea şi cu nagaică, ce a pus de patru ani stăpânire acolo unde mai mult ca oriunde e nevoe de seninătate, de libertate spiri­tuală, împotriva spiritului ce a pus stăpânire pe universităţile germane de veche şi nealterată celebritate se ridică conştiinţele libere de la majo­ritatea universităţilor din Europa! Desigur, nu ştiinţa, nu cultura ger­mană sunt vizate prin absenţele atât de elocvente dela serbările dela Goet­tingen. După absenţele de anul trecut cu prilejul împlinirii a 550 ani de la în­temeierea universităţii de la Heidel­berg, iată o nouă lecţie usturătoare, pe care înaltele aşezăminte de cul­tură o dau regimului de azi din Ger­mania. ADRIAN RANTA Finlanda-Rusia O. HOLSTI Deşi o ţară cu o populaţie relativ redusă, Fin­landa joacă azi un mare rol politic prin situaţia ei geografică, Germania Bu­tleristă a făcut tot posibi­lul s’o atragă în orbita ei, pentru a se folosi de te­ritoriul finlandez într’o eventuală agresiune con­tra Rusiei. De aproape doi ani însă, de când elementele democratice conduc Finlanda, această ţară şi-a schimbat atitudinea, indepărtându-se de Germania. Chiar în cursul lunii iunie, d. Hoişti, ministrul de externe finlandez, va pleca la Moscova, spre a stabili pe noul baze, relaţiile dintre cele două țări. Trei recorduri ale lui Rockefeller Amestec de cruzime şi altruism mesianic Cum a câştigat victoria cel mai bogat om din lume Fiecare ţară îşi are câte un erou naţional, creat după chi­pul şi asemănarea ei. Franţa are pe Ioana d’Arc, Anglia pe Nelson, Prusia pe Bismark, iar America pe John Rockefeller. Om de afaceri şi pioner, pre­dicator şi filantrop, John Ro­ckefeller, a cucerit în viaţă trei recorduri: bogăţie, ură şi cari­tate. Era gata să atingă şi al pa­trulea record, acela al longevi­­tăţii. Ii mai trebuiau 26 de luni ca să împlinească 100 de ani Şi americanii se m­iră sincer de această înfrângere, ca şi cum bătrânul „John” ar fi fost sece­rat în floarea vârstei. Cu toate că era debil şi mumificat de vârstă, înfrunta totuşi legile biologice şi legile omeneşti. Biograful lui Rockefeller a găsit în cele mai mici gesturi ale micului John sclipitoare semne de predestinaţie. Ni-l a­­rată economisând gologan cu gologan, sau speculând curcanii din ferma părintească. Adolescent, Rockefeller inspi­ră atât de puţină încredere ce­­l­or cari ii cunosc, încât o tână­ră servitoare, miss Mellinda Miller, refuză să ia de bărbat pe un băiat fără viitor. Tatăl său, doctorul William A. Rockefeller, un aventurier curios, parcurgea satele vân­zând leacuri contra cancerului şi participând din timp în timp la unele spargeri. Intr’o zi a dispărut şi nimeni n’a mai ştiut de urma lui. Micul John, avea zece ani şi a rămas complect în sarcina mamei sale, o femee sfântă, pu­ţin cam mărginită, modelul tu­turor virtuţilor puritane. Dela tatăl său moştenise, după cu­ î însuşi afirmă, simţul afacerilor. Dela mamă îi rămăsese o pu­ternică înclinaţie spre prozei­­tism evanghelic şi un adânc res­pect pentru religie. De aici în­colo, în tot cursul vieţii sale, ce­le două influenţe se vor supra­pune fără să se ciocnească vreodată. Minunea Rockefeller se pare că provine tocmai din acest amestec de cruzime rece comercială şi altruism mesia­nic, această lipsă totala de scru­pul şi idealism militant. In ochii unui Rockefeller, afacerile sunt afaceri şi liturghia liturghie. Cele două lucruri nu se opun ci se complectează. Predestina­­ţia fiind pentru urmaşii doctri­nelor calviniste un articol de credinţă, prosperitatea materia­lă devine natural un semn de­săvârşit al favoarei divine. Cum să nu accepţi că, în faţa a două miliarde de dolari, strânşi prin sânge şi noroiu, Dumnezeu ale cărui căi sunit de nepătruns, s’a interesat special de Rockefel­ler. El nu s’a îndoit o clipă de aceasta şi a socotit bogăţia un act tot aşa de merituos ca şi exersarea milei. Numai luxul şi frivolitatea i se păreau demne de ură şi, poate pentru aceasta refuză să-i complecteze fratelui său echipamentul de tânăr sol­dat. La 16 ani, nu mai vrea să-şi antinue studiile, cu toate că mama sa i-a propus să-l ajute şi se aruncă în afaceri Mai în­tâi comisionar cu patru dolari pe lună, ajunge la 18 ani ajutor contabil cu o leafă de 211 de do­lari. La 19 ani întemeiază o ca­să de comisioane ce aduce în primul an uin venit de 1200 do­lari. începuturile sunt modeste, dar ascensiunea va spori cu iu­țeala trăsnetului. Rockefeller, avea un geniu al afacerilor ca­re l-ar fi făcut să reuşească în orice fel de ramură de activita­te. Plecând de la nimic a ştiut să transforme în­­monopol o in­dustrie, care în 1860 era deschi­să tuturor. In câmpiile petroli­fere ale Pensylvaniei, era pe a­­tunici un aflux tot aşa de sălba­tec ca şi cel către aur cu câte­va decade mai înainte. Toţi a­­venturierii pământului se oplo­şiseră peste aceste preţioase ză­căminte. Se specula şi se reali­za în câteva zile averi fabuloa­se, cam­ tot aşa de repede se rui­nau. Rockefeller a înţeles că momentul este exca-.eu­t, dar trebuia să fie prudent şi în loc să extragă el însuşi petrolul, o­­peraţie destul de îndrăsneaţă, a socotit mai bine să se ocupe cu rafinatul. Anul 1870 este însemnat prin­ două evenimente, dintre cari li­nul a făcut sgomot: răsboiul franco-prusian şi întremeerea lui „Standard Oil of Ohio”. Faţa lumii trebuia să se schimbe şi Rockefeller îşi fixase pentru totdeauna drumul. „Standard” este embrionul celui mai uriaş (Continuare în pagina II-a) Citiţi în pagina 6-a: Pacea Europei în primejdie 4.000.000 de volţi şi 100.000 kilowaţi Prepararea elementelor radioactive în labora­tor.—Un progres covârşitor în fizică In oraşul Rochester din sta­tul New-York în unul dintre cele mai moderne laboratoare de chimie din lume, s’a realizat zilele trecute o experienţă, ca­re da­că va da şi pe viitor re­zultate tot atât d­e bune caria nceput, va fi de cea mai mare­­ însemnătate pentru binele o­menirii.­ Este vorba anume de experienţe de­ disociere a ato­milor şi de preparare a radiu­­mului pe cale de laborator. Nu trebuie să ne facem însă iluzii. Experienţele sunt încă la început, iar rezultatele deşi, bune, nu pot fi încă aplicate practic. Este suficient însă, spre a lămuri cititorii asupra însemnătăţii lor, să arătăm că radiumul este întrebuinţat as­tăzi pentru curarisirea a nu­meroase boli. El constitue mai ales arma cea mai eficace în lupta contra cancerului. Din nenorocire cantitatea de ra­dium care există pe pământ este infimă faţă de necesităţi­le medicinii,­­ astfel că zilnic cad victimă acestei boli necru­ţătoare numeroşi oameni. Dacă radiumul va putea fi fabricat în laborator în cantităţi sufici­ente şi mai ales cu cheltueli care să-l facă accesibil oricui, se înţelege de la sine ce victo­rie neprecupeţită va fi aceas­ta pentru omenire. Credem, că este suficient să spunem, că radiumul se află în cantităţi atât de infime pe lume, încât preţul unui gram din acest element preţios se ridică la aproape un milion de lei. Dar poate că oamenii ar plă­ti şi mai mult, dacă el ar fi fost găsit vreundeva în canti­tăţi mai apreciabile. Pentru ca radium-ul să poată fi întrebu­inţat cu suces în diversele boli, ar fisufiient în cantita­tea d­e 3,5 grame pentru un mi­lion de­ locuitori. Ori nici mă­­car..Germania, o ţară care de­ţine­ astăzi foarte mult ra­­diounj n­u are mai mult de 0,3 graide la mdionul de locuitori. (c­ontinuare în pagina II-a)

Next