Magazin Sălăjean, decembrie 2012 (Anul 17, nr. 229-244)

2012-12-07 / nr. 233

Magazin Sǎlajean Vineri, 7 Decembrie 2012 Flavia Coposu-Bălescu, la venerabila vârstă de 88 ani (III) Urmare din numărul trecut Cercetător științific dr. Marin Pop Soluția a venit de la o fostă colegă de facultate pe nume Doina Negruțiu, care i-a spus că fratele ei fusese numit șef de șantier la o fabrică de construcții la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a cărui construcție începuse și unde se lucra și cu deținuți politici, printre care și fratele său, Corneliu Coposu. Flavia Coposu explică situația dificilă în care se găsea și ultima ei încercare de a se angaja undeva în Capitală: „N-aveam ce face... n-aveam de ales. -Vorbește și dă-mi de știre! Telefonul îl dădusem evident și nu ne dăduse, încă, afară din casă. Și am venit acasă și totuși am zis să mă mai interesez într-un fel. Și m-am dus la facultate. Era bătrânul nostru secretar Artangiu, care mă știa bine și m-am dus la el și am zis: - Domnu secretar, uitați ce se întâmplă. - Dragă, zice, aicea există un fost coleg al tău, unul care-i șef la UIS (Uniunea Internațională a Studenților - n.n.), prima formațiune comunistă, în care eu am refuzat cu demnitate să mă înscriu, așa, și care-mi purta niște aghioase și la fiecare ofertă de-a mea când venea invitația să mă prezint, el zice că sunt împotriva clasei muncitoare, și mă rădea. Trimitea pe altcineva". Așadar, iată cum un student îndoielnici, de nenumărate ori repetent, sau cum se mai spune „student veșnic", care ajunsese președintele primei formațiuni de studenți comuniste, ajunsese să decidă asupra carierei profesionale a unor tineri care trecuseră cu brio examenele de licență și să le distrugă viața. Era și cazul tinerei absolvente de ASE, Flavia Coposu, căreia studentul ajuns mare politruc îi recomanda să accepte o întreprindere de construcții, „că acolo nu îți cere avizul nimănui și că se fac acuma niște întreprinderi c-astea de interes național. Du-te acolo că n-ai încotro, că nu poți sta de pomană". Flavia Coposu și-a sunat fosta colegă de facultate și a acceptat oferta, fiindcă situația familiei Coposu ajunsese una disperată: „Era disperare, spune Flavia Coposu, nu o poți să-ți închipui (era toamna anului 1949 - n.n.). N-aveam bani de tren, nu fusesem în viața mea la Constanța". A reușit, în cele din urmă, să obțină un împrumut de la un prieten de familie pentru avea bani de drum până la Constanța, cu condiția de a-i înapoia la primul salariu. Flavia Coposu rememorează momentul emoționant și trist al plecării: „Și m-a dus soră-mea la gară, nu pot să uit... și plângea Tuți (Cornelia - n.n.) săraca. Și eu eram cu ochelari de soare și-mi curgeau lacrimile. Și îmi aduc aminte, m-am instalat în tren și vizavi de mine stătea un domn, care l-am recunoscut acolo (la Constanța -n.n.). Era un inginer la întreprinderea aia a noastră. Un domn drăguț... și ălă...de ăsta... proscris. Și mă întreabă: -Domnișoară de ce plângeți? Mergeți la facultate? Nu puteam vorbi. - Da unde mergeți? - La Canalul Dunăre-Marea Neagră. Păi zice: - Și eu lucrez acolo la o întreprindere. Foarte drăguț...". Ajungând la Constanța a fost așteptată de un prieten al celui care intervenise pentru a o angaja. A ajuns, în sfârșit, la întreprindere, unde era așteptată. Astfel, și-a început activitatea la întreprinderea respectivă, care era de fapt un Sovrom, în toamna anului 1949 și și-a lucrat aici până în anul 1953. în luna martie 1953, lună în care moare și dictatorul Stalin, se desființează respectivul Sovrom și sa construit un alt Sovrom de quarțit, la Vașcău, în județul Bihor, de unde sovieticii au furat tot uraniul sub această acoperire. Printre cei repartizați la nou Sovrom s-a găsit și Flavia Coposu, însă, la insistențele familiei nu s-a mai dus: „Și când a auzit familia că mă duc la uraniu a început disperarea că m-oi duce, c-oi face cancer, că așa pe dincolo". în aceste condiții a încercat cu disperare să-și găsească un loc de muncă în Capitală. „Și atunci am încercat din răsputeri să reușesc ceva. Și o secretară a contabilului șef, grecoaică drăguță, îl avea pe vărul ei , director aici (în București -n.n.) în Ministerul Construcțiilor de Mașini și s-a dus la el și s-a rugat să mă salveze de acolo și să mă plaseze unde a ști, oriunde, oricum în București, că nu pot să mă duc la Vașcău acolo, că-i și departe și n-am bani, și mă rog. Și ăla a fost drăguț, nu știa de mine, de origine și d-ăstea și mi-a reușit un tranfer-transfer de la Sovrom-construcții astea la Ministerul Construcțiilor de Mașini, pe un post de contabil simplu la o întreprindere d-asta... prototipuri de mașini și utilaje". Astfel, în cele din urmă, Flavia Coposu reușește să-și găsească un loc de muncă în București, pentru a fi aproape de mama și surorile sale. Fratele său Corneliu și cumnata Arlette se găseau încă în închisoare. Atelierul la care lucra Flavia Coposu s-a desființat în anul 1955, când a luat ființă „copilul Congresului al II-lea", FMUAB (Fabrica de Mașini Unelte). Aici a avut norocul să întâlnească un director comunist, „da om de treabă", care i-a apreciat munca: „M-a apreciat pentru faptul că lucram... că lucram în disperare. Și el mi-a dat o casă... o garsonieră". La întreprinderea respectivă, Flavia Coposu a lucrat în perioada 1955-1968, după care s-a transferat pe un post de economist la Ministerul Energiei, datorită unei conjuncturi favorabile: „După asta (Primăvara de la Praga - n.n.) fostul meu șef de serviciu care era un băiat tânăr și cumsecade și pe care eu l-am ajutat... și l-am ajutat să fie șef, pentru că am acceptat să lucrez, până când s-a învățat el, în locul lui. Asta a ajuns în Ministerul Energiei director adjunct și a venit și mi-a spus că-i o posibilitate să vin acolo, că el are o obligație față de mine, că el garantează,... că era destinderea aceea după Praga și m-a luat până la sfârșit". De aici, de pe postul de economistă la Ministerul Energiei, Flavia Coposu s-a pensionat. A fost singura dintre cele patru surori ale Seniorului Corneliu Coposu care a fost căsătorită. Soțul ei s-a născut în același an cu Corneliu Coposu, adică 1914, pe data de 24 decembrie. Il chema Constantin după bunicul lui și Cristian, pentru că se născuse în Ajunul Crăciunului. A absolvit cursurile facultății de Agronomie, specializarea Fitopatologie. Era din București, dar tatăl său avea moșie mare la Tărtășești: „Era din București. Era moșier amărâtu. Murise tatăl său și le-a dat la toți copiii partea lor de moșie. I-a dat 40 de ha de pământ, aici lângă București. La Tărtășești l-au prins evenimentele. Acolo bineînțeles l-au arestat și pe el și pe cumnatul și pe cumnatele mele". Din fericire a făcut puțină pușcărie, datorită unei cunoștințe: „Puțină pușcărie, spune Flavia Coposu. Nu știu câte săptămâni. Nici nu se spunea el la nimenii astea pentru că din fericire pentru el și pentru fratele său era în momentul acela prefect unu care-l botezaseră părinții lor, care era un băiat de țăran de treabă, care-i iubea pe ei și i-a făcut scăpați. Și n-a mai făcut nici domiciliu obligatoriu". A reușit, apoi, să se angajeze ca inginer agronom la o stație de cercetare din Medgidia. El se ocupa cu amenajări de sol și combaterea dăunătorilor. A lucrat acolo doar 2-3 ani, deoarece, din nefericire pentru el, a fost observat pe lista de colaboratori de Elena Ceaușescu: „Și acolo a stat bine mersi vreo 2-3 ani, până când madam Ceaușescu i-a văzut numele dintre colaboratorii cercetători. Pentru că madam Ceaușescu era înfiată de unu Petrescu, care era administratorul moșiei lor și pe care ei o cunoșteau de când se duceau acolo că venea desculță și când a auzit de Bălescu a turbat... O urmat (Elena Ceaușescu - n.n.) școala primară și atuncea ea a fost foarte răzbunătoare și rea și l-a dat afară de la centrul ăla de cercetări. Și după asta a fost dat de 19 ori afară. Cartea lui de muncă era ceva de te durea capul". Se pare că soțul ei, Constantin Bălescu a decedat în urma unui infarct chiar la un Congres al PNȚCD în anul 1994. în concluzie, se poate afirma că Flavia Coposu-Bălescu, la fel ca ceilalți membri ai familiei Coposu și alte personalități marcante ale Țării Silvaniei, constituie un model demn de urmat pentru tânăra generație. Bibliografie. 1. în luna decembrie 2009 am realizat, la casa din București, str. Mămulari nr. 19, casa familiei Coposu, o serie de interviuri (aproximativ 16 ore de înregistrări) cu distinsele surori Coposu, care a constituit baza prezentului articol și a altor articole referitoare la familia Coposu 2. Flavia Coposu-Bălescu, Amintiri povestite. Amintiri trăite, Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011 Flavia Coposu împreună cu părinții și surorile, la Bobota (1939) Flavia Coposu împreună cu fratele și sora sa în casa din Mămulari, București