Magazin, iulie-decembrie 2021 (Anul 64, nr. 26-52)
2021-09-16 / nr. 37
SERIE NOUĂ -1566 • ANUL LXIV • 16 SEPTEMBRIE 2021 • 16 PAGINI • 3 LEI Nr. 37 (3316) E-mail: redaatia.revistamagazin@yahoo.com • redactia.revistamagazin@gmail.com WhatsApp: 0722.625.622 SAPTAMANAL CULTURAL - ȘTIINȚIFIC INDEPENDENT 948427 000171 I SECOLE. UNII PĂMÂNTENI ÎNARMAIȚI CU TELESCOAPE au crezut că au văzut tot felul de lucruri pe Marte, hrăniți fie de suprafața muntoasă de pe Planeta Roșie, ori de propria lor psihologie. De-a lungul timpului mass-media populare au transmis prezența unor canale ciudate pe Marte, construite de locuitori misterioși sau de extratereștri aflați în vacanță, ba chiar și baze marțiene extraterestre sau fețe umanoide sculptate în roca dură. Faptul că au fost trădați de dura realitate și aceste lucruri s-au dovedit simple închipuiri, nu a contat. Imaginația lucrează chiar și azi, când roverul Curiosity, aflat pe solul marțian de peste 2.000 de zile marțiene, ar fi descoperit, conform cercetătorilor de la NASA, ceva ce seamănă cu niște emisii de gaz, mai exact de metan, la câțiva zeci de kilometri de robot. De unde provin, cine se produce, iată întrebări care stimulează imaginația colectivă terestra. Sunt pământenii, în acest vast univers, atât de disperați să se joace cu vecinii siderali? Privind înapoi, la lunga istorie a iluziilor marțiene (și a iluziilor umane), așa pare: Oceane și uscat Cum se vede, nu doar oamenii simpli se lasă păcăliți de umbrele de pe Marte, în 1784, Sir William Herschel (născut în 1738 la Hanovra și decedat în 1822 la Slough, Marea Britanie, astronom, inventator și muzician britanic de origine germană), a scris că zonele întunecate de pe Marte erau oceane, iar zonele mai deschise erau uscat. El a speculat că Marte era locuit de ființe inteligente care „probabil se bucură de o situație similară cu a noastră”. Teoria lui Herschel a predominat timp de un secol, alți astronomi susținând că au observat vegetația în regiunile mai deschise la culoare, considerate a fi pământ. Din fericire pentru Herschel, celelalte contribuții majore ale sale în astronomie, printre altele, cu telescopul construit de el a descoperit planeta Uranus, a observat inelele lui Saturn, lunile lui Jupiter și umbrele de pe Lună, dar și în domeniul muzicii, i-au adus o recunoaștere meritată, fiind ales în Societatea Regală și numit astronomul Curții de către regele George al III-lea, i-au adus o binemeritată recunoaștere. Toate acestea au făcut ca opinia sa despre zonele colorate de pe Marte să ajungă la fundul sacului biografiei sale. Canale și caneluri în timpul aflării lui Marte la cea mai mică distanță de Pământ, în 1877, astronomul italian Giovanni Schiaparelli a privit prin telescop și a observat niște caneluri pe suprafața Planetei Roșii. El a folosit pentru acele urme cuvântul din limba italiană „canali”, adică canale. Problema a fost că acest cuvânt a fost tradus în limba engleză cu canals, canale, dar artificiale, cum sunt cele construite de oameni pentru scurgerea apei și nu channel, care înseamnă tot canal, dar natural, cum e Canalul Mânecii Asia i-a determinat pe vorbitorii anglofoni, dar și pe cei din restul lumii, să tragă concluzia de nezdruncinat că Marte adăpostea o societate inteligentă capabilă să construiască un sistem de căi navigabile. Care să se vadă și de pe Pământ, pe deasupra! Această concepție greșită a fost popularizată de un astronom bogat din Boston, SUA, pe nume Percival Lowell, care în 1895 a prezentat desene ale „canalelor” într-o carte, intitulată „Marte”, și și-a argumentat în amănunt teoria într-o a doua carte, „Marte, casa vieții”, în 1908. Această credință a fost alimentată în continuare, potrivit NASA, de entuziasmul născut imediat după finalizarea lucrărilor construirii Canalului Suez, în 1869, o minune inginerească a epocii moderne. Exact de Halloween, în 1938, Orson Welles și The Mercury Theatre on the Air au difuzat о versiune radio a Războiului lumilor, romanul lui H.G. Wells publicat în 1898. Povestea, prezentată ca o serie de buletine de știri „live”, a semănat panică printre miile de ascultători care credeau că America este atacată de marțieni ostili. Imaginația funcționa din plin. In cele din urmă, teoria „canalelor marțiene” a fost dezmințită la începutul secolului al XX-lea, când s-a demonstrat că ele erau doar simple iluzii optice, privite prin telescoape de calitate slabă; formațiile punctiforme, cum ar fi munții și craterele lui Marte, par a alcătui niște linii drepte. Mai târziu, analiza spectroscopică a lumiNii venite de pe Marte a 99 LOCURILE ÎNDEPĂRTATE NU NASC ILUZII, DAR MARTE, CEA MAI APROPIATĂ PLANETĂ DE NO1, NE HRĂNEȘTE IMAGINAȚIA DE CÂTEVA SECOLE. ATÂT DE MULT ÎNCÂT UNII CRED CĂ POATE FI COLONIZATĂ DE TERIENI, LA FEL CUM A FOST COLONIZATĂ "LUMEA NOUĂ" DE CONCHISTADORI. «O carte trebuie să fie toporul cu care să spargem marea înghețată dinlăuntrul nostru.» Franz Kafta EXPUNEREA LA SOARE I în timpul sarcinii 7 arătat că nu există apă pe suprafața planetei. Dar dacă a existat, se întreabă și azi unii. Fața misterioasă Pe 25 iulie 1976, sonda spațială Viking 1 Orbiter lansată de NASA a fotografiat această regiune din latitudinile nordice de pe Marte, în timp ce căuta un loc de aterizare pentru Viking 2 Lander. Nebunia a început atunci când NASA a prezentat imaginea realizată de Viking 1, completată cu o explicație care descria formațiunea muntoasă ca având „ochi și nări”. 45 de ani mai târziu, „Fața de pe Marte” încă inspiră mituri și teorii ale conspirației, mulți oameni crezând că este o structură artificială construită de o civilizație marțiană străveche. Privită de sus, din acel unghi, umbrele de pe munte par chiar să fie o față umană sau umanoidă. Cu toate acestea, din alte unghiuri, în fotografiile făcute de Mars Express Orbiter și de alte nave spațiale, muntele este în mod clar doar un munte, care nu seamănă deloc cu o față de terestru sau extraterestru. Tendința de a vedea fețe umane acolo unde nu sunt are un nume: pareidolie. Este un termen științiific care definește tendința de a interpreta un stimul vag ca fiind ceva cunoscut de observator, cum ar fi formele ce apar în nori, fețele ce par a apărea în obiecte neînsuflețite sau modele abstracte, sau auzirea de mesaje ascunse în muzică atunci când e redată invers. Pareidolia feței apare, spun oamenii de știință, ca un produs secundar al sensibilității noastre sporite la detaliile fețelor umane. Takeo Watanabe de la Laboratorul de Științe Vizuale de la Universitatea din Boston explică fenomenul astfel: „Am învățat în exces chipurile umane, așa că le vedem și acolo unde nu sunt”. Dar acestea nu sunt singurele iluzii legate de ceea ce am vrea să vedem pe Marte. (Continuare în numărul viitor) GEORGE CUȘNARENCU