Milcovul, aprilie-iunie 1970 (Anul 3, nr. 222-297)

1970-05-31 / nr. 272

* à V i y f Duminica 31 mai 1970 In ore de cumpănă, în ore de luptă, pentru țară — uniți in orice în calea stihiei Fotografie de N. Moldoveanu vom fi, vom fi învingători! CINTEC PENTRU APE Țară pătrunsă de ape albastre Suflet pe suflet, șuvoi pe șuvoi, Șiretul cîntat In baladele noastre Și Milcovul-semn al unirii din noi! Apele, apele, apele calme Ca sufletul nostru visării menți Urcau prin milenii sămînta in palme Apele, apele — sevă și mit! De unde stihia aceasta, de unde Țară, pătrunsă de mari bogății. Pe calmele unde, pe calmele unde Ape albastre născură stihii! Acum moare griul ucis pe nedrept, Dar apele nu știu vuindu-și stihia Un dig iară margini finindu-le piept E digul de inimi, numit România ! Rusalin MUREȘAN VULTURI Cer năpraznic, de tăciune, peste apele nebune. Cerul irosind virtejuri cu furtuna în gu­leruri Apele gemind turbate peste albii răsturnate. Apele zdrelind pe-ogoare miez de rouă sunătoare. Apele bătind iu poartă Lupi ce su­șie din soartă. Apele scrișnind la geamuri cu baltage grele-n ramuri. Apele zbătute-n dungi suflete poftind de prundi, detunînd din pom un pom după mădular de om, scăpărind în zări de uși cu bulboane și câtuși săbii șuierînd in tindă după cei cuprinși pe grindă, împungînd cu biai și corn către cei din vîrf de horn, fără milă și-ndurare de turbata-mpresurare. Negru tonicit de corb răstignind sii­șitul orb. Ci prin plita rămuroasă brate agere se lasă. Cu-mpletiri severe, treze, ti pul apei metereze, string amiezi și­ adună prunci din bulboane îndelungi și culeg livezi de stele din intetnul apei rele, zdruncinindu-i larg trufia, beznele, nemernicia... Brate-dlamuri, brate­ munti, zbor de vulturi peste frunti. Vitatie CLIUC VRANCEA Pe steme timpul­iulguie azur. Podgorii de lumină lung vibrează La mijloc de Încrederi, împrejur E-un soare dăltuit in grea amiază. Din șapte drumuri gemene, tîrzii. Se prelungește chipul depărtării Și munții sînt de șapte ori mai vii. Urcați profund in liniștile țării. Și oamenii au voci de curcubeu — Din trei culori: de cer, de jar, de grine — Un arc boltit Încrezător, mereu. Pe spatii de baladă, vii, române! George Florin Cozma BALADA CELOR ȘAPTE MUNȚI Privesc la voi ca la o mare verde Peste care al ciutelor sălbatic salt Se arcuiește cum o argintie nuia De corn năzuind spre înalt. Mă gîndesc cum se mișcă păsărelul prin arbori Gravind pădurea cu cîntece, pe creste Număr arborii, arborii toți Și visez la mioritica patriei poveste. O, cum se deșteaptă adina in mine Ca-ntr-o legendă ved­e pașii unui joc. Răsună in munții lui Ștefan balada Trecută prin oameni cu bucium de foc. Vasile MANOLESCU DOR Nestinsă-i rana leului de mare Oprind vapoare galbene în port, Și ninge-n sus prin ceata mării sare Pînă plesnește cerul ca un cort. Tangaj continuu din uitare scapă In soare beat cu aburi de absint Un răsărit de mal spre-apus de apă Cu șoapte de ondine în alint. Tudor BORȘA MILCOVUL pag. 3 CURIER Ion Ardeleanu — Versurile dumneavoastră ne amintesc de o romanță la modă pe vremea bunicilor noștri. Aveți oarecare simțămînt, dar vă lipsește oare­care îndeminare poetică. Tr­e­­ceți totuși într-o zi pe la redac­ție... Maria Mitrala­­che este foarte frumos gestul dumneavoastră de a ne expedia cîteva sentimente versificate. Din păcate, insă, poeziile nu pot fi publicate, da­torită „nelămuririi" lor. Iată o mostră : „Tu puternic te opin­tești / Pămîntu-n adine să-l răs­colești / Iar eu zbor din floare-n floare / Și pun poleni să iasă rodul mare" Nicolae Galbin — Ca să ne lămurim reciproc, treceți pe la redacție. Aceasta pentru că sub­scriem ideii din scrisoarea dum­neavoastră : „O colaborare vo­luntară din partea unui cititor este primită cu bunăvoință“. Fl. M. ADUCEM ÎNAPOI FRUMUSEȚILE NOASTRE... Și pentru prima oară s-a trezit ba­laurul, în care nu credeam, și a muș­cat năpraznic din frumusețile noastre, din grînele noastre, din casele noas­tre, din inimile noastre și a plouat cu lacrimi mari și amare pe obraz și-am imbătrînit cu zece ani sub bas­malele noastre din hindul lăzilor, ră­mase uitate acolo de pe timpul răz­boiului. Și strigau c­opiii­ nebuniti după mame și mamele și își au căută­rile cu gesturi nefirești după copii, peste noapte, peste noaptea asta de puhoaie, de cascade miloase, nemi­loase, care s-au crîncenit cu brațele noastre, crezînd că le vor putea smul­ge din umeri, cum au putut smulge copacii seculari din rădăcini, cum au smuls din morminte oasele străbuni­lor noștri, cum au putut smulge insule de pămînt măcinîndu-le ca pe nimic de nicăierea, poate au crezut c­a să ne ucidă numeroasele ape, apele noas­tre frumoase, răstălmăcite-n balade și doine, zămislite acum in bocete furi­oase ce ne-au săpat in suflete văgă­uni. Dar, oricind aruncăm in calea voastră, aa-n basme, talismane și vă oprim din furia voastră oarbă, nebună, și-o să vă întoarcem în albiile voas­tre și-o să vă imbu­nzim ca pe ceva obișnuit și-o să aducem iar înapoi frumusețile noastre și cîntecele noas­tre, și-o să răsune mai tare și mai melodios ca oricînd, imnul nostru de izbîndă. AL. PAN APT Simon Ajarescu a venit tîrziu nu în literatură, ci pe carte. A fost un timp cînd a așteptat frumusețea, aco­lo cu­vintele se răneau de suprafața lucrurilor singulară, dar s-a întors și le-a căutat nu în primul rînd ima­ginea, obsesia lor mai degrabă, mis­terul de la vis la suferință. Poezia devine un adevăr care-i dimensio­nează trăsăturile, ochii. El cultivă cel mai ades o stare de dacă a existen­ței și iluziile vin ca un motiv de um­bră și fluturări încete­ de batistă la fereastra trenului care ne fură din tinerețe : „Dacă intr-o odaie cuprin­să, să zicem, / Intre acești patru ine­vitabili pereți, / Ar putea să trans­pară, așa ! Fără nici o nevoie de zi­dărie și schele, / Un ungher iluzoriu, al cincilea...“, dar supunîndu-se di­mensiunii ca o condiție primordială a lui a fi, în contextul unei mișcări, totdeauna niciunde, în care numai apăsarea șoaptelor se întretaie : „Mă­dularele-mi tinere­­ obișnuite cu um­bra / Lor plană, dar veșnic / Predis­pusă la a treia dimensiune / Și m-aș simți intr-adevăr / Locuind undeva !“ Simon Ajarescu cultivă simfonia care nu se descifrează decit la o as­cultare repetată. Metafora își suprimă de la început spectaculosul, însă sub duritate rămîne albastrul și ce e trans­parent cade deasupra frumuseții. U­­neori, pietriș de Dunăre curge și va­lurile ,. ...ajung repezimea, limpezici­­unea / Unui alunecuș făr-de-ritm,...“ și asta mi se pare că-1 definește în­tr-o oarecare măsură, atunci cînd ar trebui să vorbim despre omogenita­tea cărții. „Cultivarea“ timpului trecut este un alt motiv de transfigurare a lucru­rilor. Ca și cînd o memorie a luminii ar defini obiectele: „Era iunie pînă departe... / Că n-am desfăcut lumi­na..." sau „Aveam niște priviri des­tinate, / ... / Mă uitam numai în gol, amintindu-l / Trăiam din presentimen­tul străvăzător c-aș putea / Da de-o anume dumbravă.Și totuși, în ceeași frumoasă poezie care se in­­­­titulează „Metaîntîmplare (I)“, ce tea­mă îi este poetului de dispariția fru­museții­­ : „Eu de-atuncea trec zilnic pe Ungă ea — t Po­eiurile se treacă unul de altul, neliniștite — / Dar mă fac de fiecare dată că nu o văd / Ca să nu-i piară cumva frumusețea, / Ca să nu-mi dispară cumva !“ în unele poezii însă o anume cursi­vitate dereglează „mecanismul" intim al perfecțiunii. E prea multă „aten­ția" cu care se filtrează intensitatea emoției, pînă la abstinență chiar („Biopoem“). Apoi, întrebările ce vin firesc înaintea noastră nu sunt mereu egale, interesante sau „uriașe“ și din această cauză minima lor rezistență se oprește înaintea flăcării : „Ce no­iembrie și-a pierdut / Vîntul său? D­ailu în iulie! Crivățul / Suflă pe toa­tă respirația pierdutului vini !“ Sau : „Flame reci, străpunse de fulgere, nouri f­iind chipuri cumulus vapori­lor agravați. Aer / Intr-o atmosferă apăsată de căderile vidului...“, care denotă cultura personală a autorului, dar îi subliniază și timbrul fals al metaforei. Altădată, o ușoară rever­berație din Blaga: „Mă voi privi pî­­nă / La sfîrșitul de la urma urmei, cînd vîrsta / Mea, n-o să mai fie de-o seamă cu mine...“ se reproduce fru­mos ca strălucirea unui ban aruncat sub lună și numai hamacul se clatină deopotrivă printre pădurile de sălcii ale Dunării. Ajarescu știe să cînte la clavecin sau orga lui trece pe lîngă temple, pentru că un gest aparte se petrece totdeauna pe cupolă și înclinare este numai frunza care se topește în gal­ben : „Tocmai înlemnise și seva ari­nilor tineri. / Infioriseră prima oară in veacul acela. Cărarea / Vînăto­­rească, ușor lăsată / Spre-adîncul po­norului învechit, se adăuga / Tuturor culorilor căzute-ncel dintre crengi“. O anumită stare de nimbus întunecă în această carte legendele. De multe ori se observă o mișcare de povestire, ce încetinește reacțiile și lucidita­tea devalorizează sunetul aurului. Din acest motiv poetul este și foarte rar îndrăgostit. Dragostea lui e atempo­rală ; cei ce ard acum nu există, ci viziunea fenomenului lor de percep­ție a flăcărilor și sărutul, devin de fapt o ceață. Relevant este în această carte un anume mister al materiei. Spațiul nu ne permite să cităm aici întreaga poe­zie Simțire, Secolul XX", care ni se pa­re cu totul remarcabilă: „Noaptea i­­rumpe dreptunghic Împrejurul clădirii./ Cei dedat viziunilor, iată, pleacă la întilnire. / Bun conducător de suflet, singele Îl străbate / Cu imaginea ne­răbdătoare a celuilalt!“. Din pasărea de noapte, albul transpare nealte­­rat și omul își întîmpină în viitor ființa, ca pe o credință supremă : „Cu­ apasă el și deschide, se clatină bolta, partea / Înstelată prin translația zo­diei lui!“. Alarescu fuge de impresia imagi­nilor „comune". Dar ce carate se dez­văluie între misterele lor : „Ziua mea pierde lumină ! De paltini acum / Se ocupă frunzele, răsfcite cu de-amâ­­nuntul, i De casa dintre ei se ocupă fereastra. De statuia din fața timpului marmora se ocupă", într-o excelentă poezie, „Poem circumstan­țial de timp“, unde imaginea suspen­dată este o răstignire a propriilor vir­tuți neacoperite de viață sau nebănu­ite de contur. Și apoi, iată un gest roman pe după care privește orizon­tul, cu o umbră de regret a veacului ce se descoperă: ...„Nu știu / La aștep­tare, dacă și ziua dintre ele va trece, / Dacă amurgul va da timpului vest undeva — / Umblu cu tot raidul hai­nelor mele pe umăr !“, pentru ca, în a­­celași „Longtemps" să-i fie frică de neajungere, să strige din lucruri și pe fiecare voind să-și pună semnătura. „Biopoeme“ este o carte de poet, dar uneori Alarescu este deficitar se­lecției. Se observă un înec al cuvin­telor prețioase, căutate. Ca de altfel și subintitularea voită a poeziilor. Există pretutindeni un ton de imen­sitate ,­ din această cauză materia ne­­stăpînită devine o umbră care îl ur­mărește m­iereu și îl deosebește pe poet de măsurile fixe. Se observă tentația valorilor sigure, maxime, dar de multe ori în dauna calității se se­chestrează infuzia de sentimente și se acceptă numai metaforic esența lor. Redimensionarea în suprafață va fi însă, cîteodată, doar sub unghiul de transparență al vîntului și al pes­cărușilor. Există apoi o frică de par­­ticulele disparate. Totul se vrea ob­ținut deplin, adevărul se întîmplă nu­mai sub lumină generală șî arderea este întreagă de-abia cînd se con­sumă. Nu putem încheia fără a aminti și de o altă excelentă poezie intitulată „Ego-proiectie: Etesibios", unde timpul se supune neliniștii și obiș­nuinței noastre de viață. Noi avem de fapt o asemănare a dreptății ce ne străjuie înaintarea și, la fel ca și în „Luare-aminte", se observă obsesia de statuie, de rămînere. Și Simon Alarescu rămîne cu o deosebită fru­musețe în poezie. Așa cum spune singur: „Totuși văd, un singur­­ .Fel de clipite­are pentru clepsidar Um­pus“• Ion PANAIT CRONICA LITERARA Obsesia statuiei ia un poet EMISFERE LITERARE Robert Goffin și Radu Boureanu Un poet care debutează cu un eseu — primul în lume! — despre jazz nu poate fi decit un frenetic. Căci nu nu­mai cultura și intuiția muzicală își spun aici cuvîntul, ci mai ales tempe­ramentul exotic al unui poet cu ima­ginația sensibilă la ritmurile ei afri­cane : Nu poesia cuvintelor dar aceea a materiei înfierbîntate / Asta se pe­trece la hotarele blat­urilor sinuoase și­ a preeriilor tremurătoare. E nevoie, cu alte cuvinte, de o structură com­plexă, capabilă să „se deschidă-n transa poemului să-mi spună / Delirul cum și-l sparg cîntăreții din trompete". Cărțile de versuri ale lui Robert Goffin ivite după apariția articolului respec­tiv au probat-o. Mai precis au confir­mat-o. Din numărul lor mare, cel puțin 11 volume, poetul Radu Boureanu ne propune o selecție bilingvă de numai 11 poeme. Aș vrea să cred că gestul traducătorului n-a fost întîmplător­i că, familiarizat cu lirica lui Robert Goffin, cu peisajul liric belgian în an­samblu, el a știut să aleagă acele pie­se care să ilustreze fizionomia parti­culară a poetului, deși, în nota intro­ductivă, poetul român nu dă în acest sens nici un detaliu, reproducînd în schimb definiția lui Boisdeffre despre lirica lui Goffin. Așadar, definiția pe care o încearcă Radu Boureanu asupra lui Robert Goffin este intrinsecă anto­logiei sale. Nu în revenirea repetată a termenu­lui de jazz voi căuta argumentul că structura liricii lui Robert Goffin este a unui frenetic, ci în originea obsesii­lor sale și în tehnica lor metaforică. Dacă în poezia lui au fost văzute in­fluențe din Appolinaire, evidente în alcătuirea discursului poetic, noi ve­dem deosebirile de acesta. Ca și Baudelaire, Robert Goffin e torturat de aceeași obsesie a senzuali­tății planetare, de ritmurile sîngelui, de starea orgiastică a presentimente­lor de „modelul de carne" din care nu se poate ieși. El vrea să ajungă la li­chida stare-ntoarsă / Ca sîngele să-mi bată ca negri gol în jazz / De carne î­­ntunecată vorbind, de rouă stoarsă / Din țara ca s-o afle nu au avut răgaz. (Hoț de foc); Sau: Dar eu ascult jazz­­bapd in astă seară / Care-i cel mai frumos Te Deum din lume / Negrii urlă prin toate instrumentele / Jazz­­drumerul la toba sa / E simplu ca un Diogene. (Liminarii) ; Sau : Mim­e til­te jazz-ului vor opri navigația noas­tră rătăcitoare / Ritmuri tentaculare vor bate și vor străbate adîncimile oamenilor sensibili / Și nu voi uita ne­uitata noapte a ritmului veșnic / Bu­zele tale trandafirii muziciene în frun­tarele trecutului meu / în care ai dez­lănțuit, o știi, uraganele frenetice ale cărnii tăgăduite. In consecință, femeia e văzută ca o complice a misterului cosmic. Prin ea, poetul vrea să refacă transhumanțele paradisului pierdut, timpul revolut (sau să-l perceapă pe cel viitor). Ca azi cum timpul curge cu șoldul nălucind / Noi am dorit ca timpul uituc de noi să treacă ; Sau : Nasc mingîieri la pragul despletirii tale / Unde sătul poetul să-și mai u­­­rască­­ abisul / Dădu pe față tainele — adînci ce continentul / Coapselor tale poartă-n îmbălsămarea care / Vine din depărtare — aurori patagoneze. Or, în voluptățile ei să perceapă o nostalgică geografie locală sau univer­sală : Fiorul cefei tale și al sinului tău sunet / în necuvîntătoarea balistică le­­ascultă / Care pe căi cu­ lumea străbune răspîndește / Polenul vegetalelor de farmacopee / Și apa grea ce zace-n po­­vernele rurale / Tu zorilor dai lucru cu-al tău lasou de unghii / Priviri alta­­marine și flori le-neacă umbra / Și-ai vrea să identifici a ta asemănare-n / Oglinzile minciunii și în mărgeanul mării. Ca-n gestul poetului antic el e con­vins că eternitatea îi aparține lui și nu femeii iubite. Viziunea poetică a lui Robert Gosfin este întrucîtva bau­­delaireană pe linia obsesională, în schimb pe aceea formală ea are pic­turalitatea și viziunea lui Henri Rous­­seau-Vameșul: Ca un abis căscat în care bîjbîi scumpe /... / Mai cîntă încă gama să-mi nălucești pe lacuri / Cu umeri de incintă și floare virginală / Cind apele dormi-vor în moartea lor oglindă / Și drumul cărnii tale care-n neant se-ndreaptă. Dar poemele lui Robert Goffin „vi­­brind de seva cărnii", au spre deose­bire de acelea ale lui Appolinaire și Baudelaire, un sistem de referință tro­pical: dragostea vine „cu vegetalu­ i umblet", „în unda cărnii tale un zvon de ierbi veghează" etc. Versurile sale avînd carnația viziunii lui Rousseau —­­«a»eșui ca și transa discontinua a înf­epiul f!,Ung’ nu de Puține ori, la un delir al discursului poetic prin care nu bate de­ 16 telf .“alcâtuiesc"o conti­nuitate de scîntei discontinui" (Păca­tul originar, Celei absente). Autodefi­­niție ce mi se pare exactă în ceea ca privește modalitatea sa poetică. Am văzut pînă aici cîteva din moti­vele care îl despart pe Robert Goffin du Appolinaire și difcă de Blaise Cendra­­se. Dar ele sînt tot atitea care îl sin­gularizează în rîndul poeților belgieni de renume, un Ayguesparsse, Arthur Haulet, Vandercammen, Marcel Thiry, Karel Jonckeere, a căror cunoaștere mai îndeaproape ne-o propune Radu Boureanu, într-unul din numerele re­cente ale „Vieții românești". Deci, care ar fi definiția propusă de Radu Boureanu prin cele 11 poeme se­lectate ? R. Goffin este un baroc al picturii poetice, în care muzica negrilor îi dis­tilează viziunea erotică asupra naturii planetare și sociale. Ceea ce la Mo­­­digliani se făcea prin linie, culoare și­ atitudine, la poetul flamand se reali­zează prin pulsațiile hipnotice ale ves­titelor ritmuri tropicale, convertite în­­tr-un vers umanitar. M. N. *UIW Robert Gosfin văzut de Radu Boureanu O carte de poezie engleză... O anto­logie? O culegere? O „întîmplare“? Un „gust“? De fapt sunetul gustului se poate auzi,in toate aceste noțiuni. Pentru că toate implică un coeficient al acestui sunet! Dar în primul rînd această carte este „de toate“ și, în același timp, este o „insulă“. Este „de toate“ pentru că numărul restrîns de autori și de opere traduse dau clar­viziune de antologie. Apoi este și cu­legere, pentru că „antologia“ nu are un criteriu — de periodizare sau de temă, deși atmosfera baladescă ar fi totuși ceea ce leagă autorii și poemele între ele. Este și o „întîmplare“, pen­tru că traducătorul nu e un „profesi­onist“ ci un mare poet și filozof. în sfîrșit este un „gust“ fiind vorba de o „prelegere“ a rafinamentului. Blaga a tradus mulți lirici ai lumii, oprindu-se de la un Tagore și pînă la... Serghei Esenin. Dar o carte sin­gulară dintr-o literatură, încă nu-i a­­păruse. Fiica p­oetului, Dorus Blaga, eemmtoi Himeson?. «e înderîtul de a fi înlesnit cunoșterea acestei secțiuni prin lirica englezească. Dar, de fapt, ce este acest volum de traduceri? O dexteritate a unui mare poet ? Puterea frumoasa a lui Blaga e că a putut face o carte pe un sunet de baladă, dintr-o lirică imensă. Blaga caută tonul fiecărei poeme și autor, pe care le păstrează, dar care intră în constelația aceleiași zări: ro­mantismul ceremonial. Epocile literare diferite din care au fost traduși poeții, demonstrează încă o dată faptul că sentimentul de idee literară, care a lu­minat onomastica unui curent literar, este identificabilă în toate timpurile. Se confirmă și pe această cale ideea lui Alexandru Philippide că „roman­tismul e un mod de viață", teză ce se poate extinde și la „ziceri" de tipul : realismul, suprarealismul, simbo­lismul, sămănătorismul sunt nu numai curente literare ci și moduri de viață. Fiind vorba despre „repercusiuni" din lirica engleză, ceea ce surprinde este faptul că sunetul gustului blagian s-a îndreptat spre unda romantică și luci­­ferică și nu către filtrul binecunoscut al liricilor ironici. Poate de aici de­curge și nemulțumirea față de numele acestui volum. Fiind vorba de o „car­te", ca și cum ar fi scris-o un singur autor (deși, cum spuneam, în fiecare pagină i se aude foșnetul distinct al fiecăruia , de ce nu s-ar fi numit, să zicem „Parada vieții“. Căci strălucirea shakespeareană ar dezlănțui o idee nu numai onomastică, ci mai ales de sim­bol­­ al gustului blagian în această situație. Această digresiune „Din lirica en­gleză" are și un fond de tezaur pentru perioada poetică a deceniului patru românesc din acest secol. Baladiștii sibieni (Blaga a fost mentorul­­— idee al „Revistei cercului literar"...) au în­vățat de la romanticii germani și en­glezi ritualul gesturilor, care valahi­­zate, i-au singularizat. Iată, de pildă, o legendă anonimă scoțiană ce ne amintește de Radu Stanca: „Tîrziu, ieri am văzut cum Luna nouă / în brațe strîns ținea Luna bătrînă / De-o pagubă vom da. Vreun rău ne-ajunge ! / Mă tem ! Mă tem ! Stăpine, mai amină / O fantomă erotică trece fosforescent prin această carte. Ne uităm la ea acum, ascultindu-l pe Shakespeare : „Se spune despre ciocîrlii că și-ar­­ schimba cu broaștele din baltă ochii". Apoi, pe contemporanul său, Ben Jon­son: „închină pentru mine doar cu o­­chii/ Cu ochii mei eu pentru tine-nchin/ Sau lasă numai un sărut în cupă, / din gât să­r beau în loc de orice vin". Ca­valerul de tip medieval este căutat de Blaga în două ipostaze : cea teatrală sau aceea a imnicului epopeic. Iată un „teatru" de concert la John Keats : „Și-o ridicat pe cal. La pas mergeam. / Și-apoi nimic nu mai văzul, / Căci ea-ntr-o parte s-a-nclinat cînttnd / Pentru auzul nimicui / Și rădăcini cu gustul minunat, / Miere sălbatică mi-a dat / în grai străin, desigur, ea mi-a spus: / Eu te iubesc cu-adevărat“. Iro­nicul epopeic se oglindește ca o pa­săre pe cer :„Pe munții verzi ai Angli­ei umblat-au / făpturi trăind în vre­­mile antice ? / Și mielul sunt fost-a văzut, el, dulce / păscînd in Anglia, ceresc s-ar zice ?" Vînătorile princiare ne duc spre tă­­rîmul unui timit de mătrăgună. Vî­­nătoarea este halucinant existențială: „Iar se păru că văd și urmăresc,marea fața ta. / Fața ta, prada mea, got­es­m după ea". (Wilfried Scawen Blunt). Nimic nu trădează că ne aflsm în imperiul poetic englez. Poate numai­ această urmă de căprioară, moraliza­toare ! „Discutăm despre Artă și Cân­­tec, o temă / Socotită supremă — între oameni savanți. / Destrămare trupeas­că e înțelepciunea. / Tineri, noi ne iu­beam, și eram ignoranți“. In anii imediați după cel de al doi­lea război mondial, cînd Universitatea din Cluj se mai afla încă la Sibiu, Ion Negoițescu, Cvisel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu și Radu Stanca au inființat acea neuitată „Revista cercului literar". Lucian Blaga patrona spiritual gru­pai baladist și numai pentru că se afla in oraș. Pare că această sunetba cu­­municătură de conștiințe poetice ce­ sa cheamă „Din lirica engleză" a fost fă­cută după chipul și asemănarea migra­torului tragic Radu Stanca... Florin MUSCALU Un frumos eveniment de librărie

Next