Milcovul, aprilie-iunie 1970 (Anul 3, nr. 222-297)
1970-05-31 / nr. 272
* à V i y f Duminica 31 mai 1970 In ore de cumpănă, în ore de luptă, pentru țară — uniți in orice în calea stihiei Fotografie de N. Moldoveanu vom fi, vom fi învingători! CINTEC PENTRU APE Țară pătrunsă de ape albastre Suflet pe suflet, șuvoi pe șuvoi, Șiretul cîntat In baladele noastre Și Milcovul-semn al unirii din noi! Apele, apele, apele calme Ca sufletul nostru visării menți Urcau prin milenii sămînta in palme Apele, apele — sevă și mit! De unde stihia aceasta, de unde Țară, pătrunsă de mari bogății. Pe calmele unde, pe calmele unde Ape albastre născură stihii! Acum moare griul ucis pe nedrept, Dar apele nu știu vuindu-și stihia Un dig iară margini finindu-le piept E digul de inimi, numit România ! Rusalin MUREȘAN VULTURI Cer năpraznic, de tăciune, peste apele nebune. Cerul irosind virtejuri cu furtuna în guleruri Apele gemind turbate peste albii răsturnate. Apele zdrelind pe-ogoare miez de rouă sunătoare. Apele bătind iu poartă Lupi ce sușie din soartă. Apele scrișnind la geamuri cu baltage grele-n ramuri. Apele zbătute-n dungi suflete poftind de prundi, detunînd din pom un pom după mădular de om, scăpărind în zări de uși cu bulboane și câtuși săbii șuierînd in tindă după cei cuprinși pe grindă, împungînd cu biai și corn către cei din vîrf de horn, fără milă și-ndurare de turbata-mpresurare. Negru tonicit de corb răstignind siișitul orb. Ci prin plita rămuroasă brate agere se lasă. Cu-mpletiri severe, treze, ti pul apei metereze, string amiezi și adună prunci din bulboane îndelungi și culeg livezi de stele din intetnul apei rele, zdruncinindu-i larg trufia, beznele, nemernicia... Brate-dlamuri, brate munti, zbor de vulturi peste frunti. Vitatie CLIUC VRANCEA Pe steme timpuliulguie azur. Podgorii de lumină lung vibrează La mijloc de Încrederi, împrejur E-un soare dăltuit in grea amiază. Din șapte drumuri gemene, tîrzii. Se prelungește chipul depărtării Și munții sînt de șapte ori mai vii. Urcați profund in liniștile țării. Și oamenii au voci de curcubeu — Din trei culori: de cer, de jar, de grine — Un arc boltit Încrezător, mereu. Pe spatii de baladă, vii, române! George Florin Cozma BALADA CELOR ȘAPTE MUNȚI Privesc la voi ca la o mare verde Peste care al ciutelor sălbatic salt Se arcuiește cum o argintie nuia De corn năzuind spre înalt. Mă gîndesc cum se mișcă păsărelul prin arbori Gravind pădurea cu cîntece, pe creste Număr arborii, arborii toți Și visez la mioritica patriei poveste. O, cum se deșteaptă adina in mine Ca-ntr-o legendă vede pașii unui joc. Răsună in munții lui Ștefan balada Trecută prin oameni cu bucium de foc. Vasile MANOLESCU DOR Nestinsă-i rana leului de mare Oprind vapoare galbene în port, Și ninge-n sus prin ceata mării sare Pînă plesnește cerul ca un cort. Tangaj continuu din uitare scapă In soare beat cu aburi de absint Un răsărit de mal spre-apus de apă Cu șoapte de ondine în alint. Tudor BORȘA MILCOVUL pag. 3 CURIER Ion Ardeleanu — Versurile dumneavoastră ne amintesc de o romanță la modă pe vremea bunicilor noștri. Aveți oarecare simțămînt, dar vă lipsește oarecare îndeminare poetică. Treceți totuși într-o zi pe la redacție... Maria Mitralache este foarte frumos gestul dumneavoastră de a ne expedia cîteva sentimente versificate. Din păcate, insă, poeziile nu pot fi publicate, datorită „nelămuririi" lor. Iată o mostră : „Tu puternic te opintești / Pămîntu-n adine să-l răscolești / Iar eu zbor din floare-n floare / Și pun poleni să iasă rodul mare" Nicolae Galbin — Ca să ne lămurim reciproc, treceți pe la redacție. Aceasta pentru că subscriem ideii din scrisoarea dumneavoastră : „O colaborare voluntară din partea unui cititor este primită cu bunăvoință“. Fl. M. ADUCEM ÎNAPOI FRUMUSEȚILE NOASTRE... Și pentru prima oară s-a trezit balaurul, în care nu credeam, și a mușcat năpraznic din frumusețile noastre, din grînele noastre, din casele noastre, din inimile noastre și a plouat cu lacrimi mari și amare pe obraz și-am imbătrînit cu zece ani sub basmalele noastre din hindul lăzilor, rămase uitate acolo de pe timpul războiului. Și strigau copiii nebuniti după mame și mamele și își au căutările cu gesturi nefirești după copii, peste noapte, peste noaptea asta de puhoaie, de cascade miloase, nemiloase, care s-au crîncenit cu brațele noastre, crezînd că le vor putea smulge din umeri, cum au putut smulge copacii seculari din rădăcini, cum au smuls din morminte oasele străbunilor noștri, cum au putut smulge insule de pămînt măcinîndu-le ca pe nimic de nicăierea, poate au crezut ca să ne ucidă numeroasele ape, apele noastre frumoase, răstălmăcite-n balade și doine, zămislite acum in bocete furioase ce ne-au săpat in suflete văgăuni. Dar, oricind aruncăm in calea voastră, aa-n basme, talismane și vă oprim din furia voastră oarbă, nebună, și-o să vă întoarcem în albiile voastre și-o să vă imbunzim ca pe ceva obișnuit și-o să aducem iar înapoi frumusețile noastre și cîntecele noastre, și-o să răsune mai tare și mai melodios ca oricînd, imnul nostru de izbîndă. AL. PAN APT Simon Ajarescu a venit tîrziu nu în literatură, ci pe carte. A fost un timp cînd a așteptat frumusețea, acolo cuvintele se răneau de suprafața lucrurilor singulară, dar s-a întors și le-a căutat nu în primul rînd imaginea, obsesia lor mai degrabă, misterul de la vis la suferință. Poezia devine un adevăr care-i dimensionează trăsăturile, ochii. El cultivă cel mai ades o stare de dacă a existenței și iluziile vin ca un motiv de umbră și fluturări încete de batistă la fereastra trenului care ne fură din tinerețe : „Dacă intr-o odaie cuprinsă, să zicem, / Intre acești patru inevitabili pereți, / Ar putea să transpară, așa ! Fără nici o nevoie de zidărie și schele, / Un ungher iluzoriu, al cincilea...“, dar supunîndu-se dimensiunii ca o condiție primordială a lui a fi, în contextul unei mișcări, totdeauna niciunde, în care numai apăsarea șoaptelor se întretaie : „Mădularele-mi tinere obișnuite cu umbra / Lor plană, dar veșnic / Predispusă la a treia dimensiune / Și m-aș simți intr-adevăr / Locuind undeva !“ Simon Ajarescu cultivă simfonia care nu se descifrează decit la o ascultare repetată. Metafora își suprimă de la început spectaculosul, însă sub duritate rămîne albastrul și ce e transparent cade deasupra frumuseții. Uneori, pietriș de Dunăre curge și valurile ,. ...ajung repezimea, limpeziciunea / Unui alunecuș făr-de-ritm,...“ și asta mi se pare că-1 definește într-o oarecare măsură, atunci cînd ar trebui să vorbim despre omogenitatea cărții. „Cultivarea“ timpului trecut este un alt motiv de transfigurare a lucrurilor. Ca și cînd o memorie a luminii ar defini obiectele: „Era iunie pînă departe... / Că n-am desfăcut lumina..." sau „Aveam niște priviri destinate, / ... / Mă uitam numai în gol, amintindu-l / Trăiam din presentimentul străvăzător c-aș putea / Da de-o anume dumbravă.Și totuși, în ceeași frumoasă poezie care se intitulează „Metaîntîmplare (I)“, ce teamă îi este poetului de dispariția frumuseții : „Eu de-atuncea trec zilnic pe Ungă ea — t Poeiurile se treacă unul de altul, neliniștite — / Dar mă fac de fiecare dată că nu o văd / Ca să nu-i piară cumva frumusețea, / Ca să nu-mi dispară cumva !“ în unele poezii însă o anume cursivitate dereglează „mecanismul" intim al perfecțiunii. E prea multă „atenția" cu care se filtrează intensitatea emoției, pînă la abstinență chiar („Biopoem“). Apoi, întrebările ce vin firesc înaintea noastră nu sunt mereu egale, interesante sau „uriașe“ și din această cauză minima lor rezistență se oprește înaintea flăcării : „Ce noiembrie și-a pierdut / Vîntul său? Dailu în iulie! Crivățul / Suflă pe toată respirația pierdutului vini !“ Sau : „Flame reci, străpunse de fulgere, nouri fiind chipuri cumulus vaporilor agravați. Aer / Intr-o atmosferă apăsată de căderile vidului...“, care denotă cultura personală a autorului, dar îi subliniază și timbrul fals al metaforei. Altădată, o ușoară reverberație din Blaga: „Mă voi privi pînă / La sfîrșitul de la urma urmei, cînd vîrsta / Mea, n-o să mai fie de-o seamă cu mine...“ se reproduce frumos ca strălucirea unui ban aruncat sub lună și numai hamacul se clatină deopotrivă printre pădurile de sălcii ale Dunării. Ajarescu știe să cînte la clavecin sau orga lui trece pe lîngă temple, pentru că un gest aparte se petrece totdeauna pe cupolă și înclinare este numai frunza care se topește în galben : „Tocmai înlemnise și seva arinilor tineri. / Infioriseră prima oară in veacul acela. Cărarea / Vînătorească, ușor lăsată / Spre-adîncul ponorului învechit, se adăuga / Tuturor culorilor căzute-ncel dintre crengi“. O anumită stare de nimbus întunecă în această carte legendele. De multe ori se observă o mișcare de povestire, ce încetinește reacțiile și luciditatea devalorizează sunetul aurului. Din acest motiv poetul este și foarte rar îndrăgostit. Dragostea lui e atemporală ; cei ce ard acum nu există, ci viziunea fenomenului lor de percepție a flăcărilor și sărutul, devin de fapt o ceață. Relevant este în această carte un anume mister al materiei. Spațiul nu ne permite să cităm aici întreaga poezie Simțire, Secolul XX", care ni se pare cu totul remarcabilă: „Noaptea irumpe dreptunghic Împrejurul clădirii./ Cei dedat viziunilor, iată, pleacă la întilnire. / Bun conducător de suflet, singele Îl străbate / Cu imaginea nerăbdătoare a celuilalt!“. Din pasărea de noapte, albul transpare nealterat și omul își întîmpină în viitor ființa, ca pe o credință supremă : „Cu apasă el și deschide, se clatină bolta, partea / Înstelată prin translația zodiei lui!“. Alarescu fuge de impresia imaginilor „comune". Dar ce carate se dezvăluie între misterele lor : „Ziua mea pierde lumină ! De paltini acum / Se ocupă frunzele, răsfcite cu de-amânuntul, i De casa dintre ei se ocupă fereastra. De statuia din fața timpului marmora se ocupă", într-o excelentă poezie, „Poem circumstanțial de timp“, unde imaginea suspendată este o răstignire a propriilor virtuți neacoperite de viață sau nebănuite de contur. Și apoi, iată un gest roman pe după care privește orizontul, cu o umbră de regret a veacului ce se descoperă: ...„Nu știu / La așteptare, dacă și ziua dintre ele va trece, / Dacă amurgul va da timpului vest undeva — / Umblu cu tot raidul hainelor mele pe umăr !“, pentru ca, în același „Longtemps" să-i fie frică de neajungere, să strige din lucruri și pe fiecare voind să-și pună semnătura. „Biopoeme“ este o carte de poet, dar uneori Alarescu este deficitar selecției. Se observă un înec al cuvintelor prețioase, căutate. Ca de altfel și subintitularea voită a poeziilor. Există pretutindeni un ton de imensitate , din această cauză materia nestăpînită devine o umbră care îl urmărește miereu și îl deosebește pe poet de măsurile fixe. Se observă tentația valorilor sigure, maxime, dar de multe ori în dauna calității se sechestrează infuzia de sentimente și se acceptă numai metaforic esența lor. Redimensionarea în suprafață va fi însă, cîteodată, doar sub unghiul de transparență al vîntului și al pescărușilor. Există apoi o frică de particulele disparate. Totul se vrea obținut deplin, adevărul se întîmplă numai sub lumină generală șî arderea este întreagă de-abia cînd se consumă. Nu putem încheia fără a aminti și de o altă excelentă poezie intitulată „Ego-proiectie: Etesibios", unde timpul se supune neliniștii și obișnuinței noastre de viață. Noi avem de fapt o asemănare a dreptății ce ne străjuie înaintarea și, la fel ca și în „Luare-aminte", se observă obsesia de statuie, de rămînere. Și Simon Alarescu rămîne cu o deosebită frumusețe în poezie. Așa cum spune singur: „Totuși văd, un singur .Fel de clipiteare pentru clepsidar Umpus“• Ion PANAIT CRONICA LITERARA Obsesia statuiei ia un poet EMISFERE LITERARE Robert Goffin și Radu Boureanu Un poet care debutează cu un eseu — primul în lume! — despre jazz nu poate fi decit un frenetic. Căci nu numai cultura și intuiția muzicală își spun aici cuvîntul, ci mai ales temperamentul exotic al unui poet cu imaginația sensibilă la ritmurile ei africane : Nu poesia cuvintelor dar aceea a materiei înfierbîntate / Asta se petrece la hotarele blaturilor sinuoase și a preeriilor tremurătoare. E nevoie, cu alte cuvinte, de o structură complexă, capabilă să „se deschidă-n transa poemului să-mi spună / Delirul cum și-l sparg cîntăreții din trompete". Cărțile de versuri ale lui Robert Goffin ivite după apariția articolului respectiv au probat-o. Mai precis au confirmat-o. Din numărul lor mare, cel puțin 11 volume, poetul Radu Boureanu ne propune o selecție bilingvă de numai 11 poeme. Aș vrea să cred că gestul traducătorului n-a fost întîmplători că, familiarizat cu lirica lui Robert Goffin, cu peisajul liric belgian în ansamblu, el a știut să aleagă acele piese care să ilustreze fizionomia particulară a poetului, deși, în nota introductivă, poetul român nu dă în acest sens nici un detaliu, reproducînd în schimb definiția lui Boisdeffre despre lirica lui Goffin. Așadar, definiția pe care o încearcă Radu Boureanu asupra lui Robert Goffin este intrinsecă antologiei sale. Nu în revenirea repetată a termenului de jazz voi căuta argumentul că structura liricii lui Robert Goffin este a unui frenetic, ci în originea obsesiilor sale și în tehnica lor metaforică. Dacă în poezia lui au fost văzute influențe din Appolinaire, evidente în alcătuirea discursului poetic, noi vedem deosebirile de acesta. Ca și Baudelaire, Robert Goffin e torturat de aceeași obsesie a senzualității planetare, de ritmurile sîngelui, de starea orgiastică a presentimentelor de „modelul de carne" din care nu se poate ieși. El vrea să ajungă la lichida stare-ntoarsă / Ca sîngele să-mi bată ca negri gol în jazz / De carne întunecată vorbind, de rouă stoarsă / Din țara ca s-o afle nu au avut răgaz. (Hoț de foc); Sau: Dar eu ascult jazzbapd in astă seară / Care-i cel mai frumos Te Deum din lume / Negrii urlă prin toate instrumentele / Jazzdrumerul la toba sa / E simplu ca un Diogene. (Liminarii) ; Sau : Mime tilte jazz-ului vor opri navigația noastră rătăcitoare / Ritmuri tentaculare vor bate și vor străbate adîncimile oamenilor sensibili / Și nu voi uita neuitata noapte a ritmului veșnic / Buzele tale trandafirii muziciene în fruntarele trecutului meu / în care ai dezlănțuit, o știi, uraganele frenetice ale cărnii tăgăduite. In consecință, femeia e văzută ca o complice a misterului cosmic. Prin ea, poetul vrea să refacă transhumanțele paradisului pierdut, timpul revolut (sau să-l perceapă pe cel viitor). Ca azi cum timpul curge cu șoldul nălucind / Noi am dorit ca timpul uituc de noi să treacă ; Sau : Nasc mingîieri la pragul despletirii tale / Unde sătul poetul să-și mai urască abisul / Dădu pe față tainele — adînci ce continentul / Coapselor tale poartă-n îmbălsămarea care / Vine din depărtare — aurori patagoneze. Or, în voluptățile ei să perceapă o nostalgică geografie locală sau universală : Fiorul cefei tale și al sinului tău sunet / în necuvîntătoarea balistică leascultă / Care pe căi cu lumea străbune răspîndește / Polenul vegetalelor de farmacopee / Și apa grea ce zace-n povernele rurale / Tu zorilor dai lucru cu-al tău lasou de unghii / Priviri altamarine și flori le-neacă umbra / Și-ai vrea să identifici a ta asemănare-n / Oglinzile minciunii și în mărgeanul mării. Ca-n gestul poetului antic el e convins că eternitatea îi aparține lui și nu femeii iubite. Viziunea poetică a lui Robert Gosfin este întrucîtva baudelaireană pe linia obsesională, în schimb pe aceea formală ea are picturalitatea și viziunea lui Henri Rousseau-Vameșul: Ca un abis căscat în care bîjbîi scumpe /... / Mai cîntă încă gama să-mi nălucești pe lacuri / Cu umeri de incintă și floare virginală / Cind apele dormi-vor în moartea lor oglindă / Și drumul cărnii tale care-n neant se-ndreaptă. Dar poemele lui Robert Goffin „vibrind de seva cărnii", au spre deosebire de acelea ale lui Appolinaire și Baudelaire, un sistem de referință tropical: dragostea vine „cu vegetalu i umblet", „în unda cărnii tale un zvon de ierbi veghează" etc. Versurile sale avînd carnația viziunii lui Rousseau —«a»eșui ca și transa discontinua a înfepiul f!,Ung’ nu de Puține ori, la un delir al discursului poetic prin care nu bate de 16 telf .“alcâtuiesc"o continuitate de scîntei discontinui" (Păcatul originar, Celei absente). Autodefiniție ce mi se pare exactă în ceea ca privește modalitatea sa poetică. Am văzut pînă aici cîteva din motivele care îl despart pe Robert Goffin du Appolinaire și difcă de Blaise Cendrase. Dar ele sînt tot atitea care îl singularizează în rîndul poeților belgieni de renume, un Ayguesparsse, Arthur Haulet, Vandercammen, Marcel Thiry, Karel Jonckeere, a căror cunoaștere mai îndeaproape ne-o propune Radu Boureanu, într-unul din numerele recente ale „Vieții românești". Deci, care ar fi definiția propusă de Radu Boureanu prin cele 11 poeme selectate ? R. Goffin este un baroc al picturii poetice, în care muzica negrilor îi distilează viziunea erotică asupra naturii planetare și sociale. Ceea ce la Modigliani se făcea prin linie, culoare și atitudine, la poetul flamand se realizează prin pulsațiile hipnotice ale vestitelor ritmuri tropicale, convertite într-un vers umanitar. M. N. *UIW Robert Gosfin văzut de Radu Boureanu O carte de poezie engleză... O antologie? O culegere? O „întîmplare“? Un „gust“? De fapt sunetul gustului se poate auzi,in toate aceste noțiuni. Pentru că toate implică un coeficient al acestui sunet! Dar în primul rînd această carte este „de toate“ și, în același timp, este o „insulă“. Este „de toate“ pentru că numărul restrîns de autori și de opere traduse dau clarviziune de antologie. Apoi este și culegere, pentru că „antologia“ nu are un criteriu — de periodizare sau de temă, deși atmosfera baladescă ar fi totuși ceea ce leagă autorii și poemele între ele. Este și o „întîmplare“, pentru că traducătorul nu e un „profesionist“ ci un mare poet și filozof. în sfîrșit este un „gust“ fiind vorba de o „prelegere“ a rafinamentului. Blaga a tradus mulți lirici ai lumii, oprindu-se de la un Tagore și pînă la... Serghei Esenin. Dar o carte singulară dintr-o literatură, încă nu-i apăruse. Fiica poetului, Dorus Blaga, eemmtoi Himeson?. «e înderîtul de a fi înlesnit cunoșterea acestei secțiuni prin lirica englezească. Dar, de fapt, ce este acest volum de traduceri? O dexteritate a unui mare poet ? Puterea frumoasa a lui Blaga e că a putut face o carte pe un sunet de baladă, dintr-o lirică imensă. Blaga caută tonul fiecărei poeme și autor, pe care le păstrează, dar care intră în constelația aceleiași zări: romantismul ceremonial. Epocile literare diferite din care au fost traduși poeții, demonstrează încă o dată faptul că sentimentul de idee literară, care a luminat onomastica unui curent literar, este identificabilă în toate timpurile. Se confirmă și pe această cale ideea lui Alexandru Philippide că „romantismul e un mod de viață", teză ce se poate extinde și la „ziceri" de tipul : realismul, suprarealismul, simbolismul, sămănătorismul sunt nu numai curente literare ci și moduri de viață. Fiind vorba despre „repercusiuni" din lirica engleză, ceea ce surprinde este faptul că sunetul gustului blagian s-a îndreptat spre unda romantică și luciferică și nu către filtrul binecunoscut al liricilor ironici. Poate de aici decurge și nemulțumirea față de numele acestui volum. Fiind vorba de o „carte", ca și cum ar fi scris-o un singur autor (deși, cum spuneam, în fiecare pagină i se aude foșnetul distinct al fiecăruia , de ce nu s-ar fi numit, să zicem „Parada vieții“. Căci strălucirea shakespeareană ar dezlănțui o idee nu numai onomastică, ci mai ales de simbol al gustului blagian în această situație. Această digresiune „Din lirica engleză" are și un fond de tezaur pentru perioada poetică a deceniului patru românesc din acest secol. Baladiștii sibieni (Blaga a fost mentorul— idee al „Revistei cercului literar"...) au învățat de la romanticii germani și englezi ritualul gesturilor, care valahizate, i-au singularizat. Iată, de pildă, o legendă anonimă scoțiană ce ne amintește de Radu Stanca: „Tîrziu, ieri am văzut cum Luna nouă / în brațe strîns ținea Luna bătrînă / De-o pagubă vom da. Vreun rău ne-ajunge ! / Mă tem ! Mă tem ! Stăpine, mai amină / O fantomă erotică trece fosforescent prin această carte. Ne uităm la ea acum, ascultindu-l pe Shakespeare : „Se spune despre ciocîrlii că și-ar schimba cu broaștele din baltă ochii". Apoi, pe contemporanul său, Ben Jonson: „închină pentru mine doar cu ochii/ Cu ochii mei eu pentru tine-nchin/ Sau lasă numai un sărut în cupă, / din gât săr beau în loc de orice vin". Cavalerul de tip medieval este căutat de Blaga în două ipostaze : cea teatrală sau aceea a imnicului epopeic. Iată un „teatru" de concert la John Keats : „Și-o ridicat pe cal. La pas mergeam. / Și-apoi nimic nu mai văzul, / Căci ea-ntr-o parte s-a-nclinat cînttnd / Pentru auzul nimicui / Și rădăcini cu gustul minunat, / Miere sălbatică mi-a dat / în grai străin, desigur, ea mi-a spus: / Eu te iubesc cu-adevărat“. Ironicul epopeic se oglindește ca o pasăre pe cer :„Pe munții verzi ai Angliei umblat-au / făpturi trăind în vremile antice ? / Și mielul sunt fost-a văzut, el, dulce / păscînd in Anglia, ceresc s-ar zice ?" Vînătorile princiare ne duc spre tărîmul unui timit de mătrăgună. Vînătoarea este halucinant existențială: „Iar se păru că văd și urmăresc,marea fața ta. / Fața ta, prada mea, gotesm după ea". (Wilfried Scawen Blunt). Nimic nu trădează că ne aflsm în imperiul poetic englez. Poate numai această urmă de căprioară, moralizatoare ! „Discutăm despre Artă și Cântec, o temă / Socotită supremă — între oameni savanți. / Destrămare trupească e înțelepciunea. / Tineri, noi ne iubeam, și eram ignoranți“. In anii imediați după cel de al doilea război mondial, cînd Universitatea din Cluj se mai afla încă la Sibiu, Ion Negoițescu, Cvisel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu și Radu Stanca au inființat acea neuitată „Revista cercului literar". Lucian Blaga patrona spiritual grupai baladist și numai pentru că se afla in oraș. Pare că această sunetba cumunicătură de conștiințe poetice ce sa cheamă „Din lirica engleză" a fost făcută după chipul și asemănarea migratorului tragic Radu Stanca... Florin MUSCALU Un frumos eveniment de librărie