Milcovul, octombrie-decembrie 1970 (Anul 3, nr. 376-454)

1970-10-18 / nr. 391

Duminică 18 octombrie 1970 Descoperirea unor noi pagini scrise de mina luceafărului poeziei românești constituie un prilej de vie emoție atît pentru specialiști, cit și pentru iubitorii poeziei. Conferențiarul universitar Octavian Șchiau, de la Facultatea de filologie din Cluj, întors recent din Tübingen (R.F. a Germaniei), unde a predat cursuri de limba și literatura română, a adus vestea exis­tenței unor manuscrise eminesciene necunoscute. La un strănepot al Mittei Kremnitz, prietenă cu Mihai Eminescu, se păstrează mai multe scrisori, manuscrise, precum și un caiet cu coperți roșii, in care, scrise de mina lui Eminescu, se găsesc patru copii caligrafice complete ale poeziilor „Cu mine zilele-ți adaogi", „Despărțire“, „Foaia veștedă“, „Rugăciunea unui dac" și alte versuri eminesciene, transcrise de Mitte Kremnitz. Nici una dintre variantele cunoscute până acum nu se suprapune întru totul variantelor din caiet, permițînd astfel specialiștilor o nouă cronologie a lor. între celelalte documente-autografe se găsesc scrisori de la Elena Văcărescu, Zoe Bengescu, o reușită traducere a lucrării lui I. L. Caragiale — „O scrisoare pierdută", mai multe nuvele de Ion Slavici și alte lucrări, care vor fi aduse încă în acest an în țară. Aceste documente vor constitui, la Bibliote­ca universitară din Cluj, fondul „Mitte Kremnitz". VRANCEA LITERARĂ CURIER Constantin Cîmpureanu — încercarea dumneavoastră poe­tică merită o discuție aparte, fiind caracteristică pentru multe dintre versurile primite la această rubrică. Muzicalitatea ver­surilor demonstrează nu numai posibilități meșteșugare, dar și un mai îndelungat exercițiu, însă dumneavoastră nu știți să vă alegeți cuvintele care să vă exprime. Iată, de pildă, cît de izbitor incoerent apare verbul prezintă în această strofă: „Ce mîndre-s plaiurile tale toate / Și ce contur de nedescris pre­zintă (subl. n.) / Cînd nopțile se lasă luminate / Cînd apele curgînd din munți, te-alintă..." Mai ales între aceste cuvinte tocite, neologismele fac notă discordantă. Mai reflectați... Nicolae Galbin — îmi mențin invitația de a discuta la re­dacție pe texte ad-hoc. George Amarinei — Aveți dreptate în ceea ce privește as­pirațiile. Sînt nu numai interesante, ci și stimabile. Dar ce-ar fi să deveniți un cititor mai asiduu al bibliotecii municipale, iar, cu timpul, al bibliotecii personale, căreia, intuiesc, că îi veți semna actul de naștere prin cumpărarea primelor volume de la librării și anticariat. Fl. M. »Noaptea unde mă închin" este spectacolul unei vocații: „o, orb de noroc pe un drum al crucii­­ e lesne sa apuci; curajul de a trece prin ele e o nebunie demnă“. Cu anume ,bilete de intrare“ — a­­ici nu se mai întreabă „n-aveti un bilet în plus..." — ascultăm in taine­le acestui protocol de spectacol: „Pe haina ta de noapte alunecă minduna ! Acestui vis și cântec neașteptat ce port./ (...) I O, veșnicia noastră uitând, și­ a celorlalți / în patru zări de via­turi, o, veșnicia noastră...“ De aceea »Noaptea unde mă închin" este o noapte a nunții în sens suprem. Cere­monia este romantică- Nunta nu are loc sub punctele cardinale obișnuite, ci în lumile azurului pămîntesc: „Argint lichid e-n vasul ce l-am a­­tins noi doi / Cu frunțile plecate și capetele goale. / Un rug de ceară nea­gră fumegă in noroi / întreținut la vreme de palide vestale./ De ți-aș vorbi, e-o lipsă de aer și cuvinte Un clopot vag de nuntă Îngheață in saloane —“ Lipește mina stingă de cer și de pămint. Noi doi suntem­ ca sfinții murind, de pe icoane“. De peste tot ,,pină la pămint se a­­pleacă o anumită tristețe“. Nunta are două ipostaze. Mai bine zis senti­mentul erotic al ei. El ne apare ca luna , ceata nelămurită, care se ză­rește este iubirea însăși; partea ne­văzută rămîne logodna Artei. Apa­riția ambelor fațete este în visul nocturn. Poetul are orgoliul sentin­ței, numai el cunoaște acest mister : „Se scufundă ochii mai ales­­ și o bu­curie reținută mă-nspăimlntă.l Știu demult ce-nseamnă, crede tot,­ poa­te c-am fost singurul în ziuă“. Dar ,totul­ se petrece rememora­­tiv: „Pe porțile cetății uscate sunt semnele / de-odinioară, cind jti ser­bai nunta,/ nopțile lungi cu lumină au amutit." Ceremonia nupțială va fi o clipă unică, dar pînă atunci ? Pînă atunci se pregătește sărbătoa­rea, sentimental. Fantasma poetică devine un cavaler medieval care îm­parte foșnet prin burguri: „Leii de bronz, tristă emblemă,/ sar de pe ar­curile lor/ pe grumazul de vite al cailor./ Nimeni nu strigă, doar sînt pătrunși,/ de aerul liber al călă­ei­reților ! Și nașterea lor cheamă-n­­tr-ascunsi spaimele nopții...“ Ion Panait, ar fi fost, în ordinea fi­rească a lucrurilor, un tradiționalist. Desprinderea de țărmul rustic are loc însă sub zări fantaste specifice, și aici, poetul se apropie de romanticii francezi cum bine sugera cineva: „Trece-o nălucă pe câmp, la Înălți­mea pădurii,­­ casa din care-am ple­cat la foc deodată.“ Din ancestralita­­te poetul păstrează tot latura ro­mantică — romantismul medievalită­­ții românești, acel .romantism" de structură inițială : haiducia- Specta­colele haiducești sînt medievalizate în sens „pirateresc", o simbioză de lumi paralele, un haiduc halebar­dier I .Azi, pînă după-amiază jucam zaruri,j­os pe os gîndurile noastre le stăpîneau, afară erau caii Inșeuați, singurii­­ nepăsători de nebunia noas­­tră. / Toată clădirea-i goală, uși / des­chise cu cuvinte munioase stau o măr­turie scufundată­ a vremilor“. Aici va avea loc nunta. Se aud pregătirile nemaiîntîlnite : „De acum vor veni oameni buni la castel,/ curtea, și graj­dul, și crinii le așteaptă pe ei —! (■ [UNK] [UNK])­ era noapte afară, se prăbușea­­ o fe­reastră din ultimul tind al don­jonu­lui.“ Deși așteptat, spectacolul este încercuit într-o stea a regretului : „o, noaptea unei nunti e tristă ca un vin“ ; „Ca o drojdie albă ln cupa de nuntă...“ ; „Și clipele nunții se-mprăș­­tie odată cu lăutarii“. Atunci totul se rezolvă prin balade multicolore, nunta devine închipuită, și ne dăm seama că poetul ne-a jucat o farsă, că spectacolul a fost doar pus în scenă, și că asistăm la o tulburătoa­re pantomimă : „Bărbații cei mai supli se înveșmintau / cu haina roșie de sărbătoare a mulțimii / și lingă ei tre­cea cu o mireasmă / moartea Înceată și prelungă,/ bărbații cei mai supli lunecați dansind / In fața lor femei de dragoste anume I creau iluzia fantas­tică și dureroasă / a vieții, ce depar­te sunt aceste cîmpii...". Poate pentru asta ,NOAPTEA UNDE MA ÎNCHIN" este o noapte de pantomimă a nunții, astru cu cele două ipostaze ale unei nunți paralele, irealizabile din punct de vedere dramatic-ideal, atingînd cercurile ultimului contur. Teatrul a­cestui spectacol s-a terminat, au ve­nit și cei fără bilete de intrare, poe­tul apare în fața cortinei scuzîn­­du-se : „Inelul de logodnă din Intim­­plate dat / Hi Înconjoară ochii cu toc, așa vei spune,/ Sau șarpele-ndoielii e numai un păcat I ce-1 scriu pe su­flet oamenii de lume“. Nu voi face convenții de critic pa­radisiac spunînd că Ion Panait a de­butat, strălucit, cum intuia poetul MIHU DRAGOMIR care l-a lansat în „Luceafărul“, cu o lună înaintea mor­ții, dedicîndu-i poeme tînărului său confrate. Voi spune doar atît că spre destinul acestei cărți aud „Ultimele sonete ale lui Shakespeare în tradu­cere imaginară" de V. Voiculescu. Lui Voiculescu i-a „spus" marele dil­ acele sonete. Lui Panait i-a „spus" cineva spectacolul acestei nunți ne­­întîmplate. Cine este El? Florin MUSCALU­ ­­"­ „Noaptea unde mă Închin“ — E­­ditura „Albatros", octombrie, 1970, CRONICA LITERARĂ Pantomima nunților sublime*) ...Aș fi vrut să fiu ca Sadoveanu...“ Poetul popular Gheorghe Matache este cunoscut cititorilor noștri nu numai din coloanele „Milcovului“, ci și din referirile reportericești ale u­­nor nume prestigioase cum ar fi cele ale poeților Mihu Dragomir, Alexan­dru Andrițoiu, Corneliu Șerban ș.a. L-am vizitat într-una din zilele aces­tei toamne coborîte spre apusul alb al iernii. Locuiește în satul Voetin al comunei Sihlea. Este cooperatist, își împarte timpul între cele două vo­cații ale sale: auzul recoltelor care ies din pămînt și auzul vorbelor care se încercuiesc în versuri... Era seara târziu și la lumina nop­ții, condeiul său murmura silabe... Am întrerupt, prin vizită noastră, acea clipă rară a inspirației, invitîn­­du-l la acest dialog : — Gheorghe Matache este numele dumneavoastră adevărat ? — Noi, țăranii români nu umblăm cu nume alcătuite. Neamul meu, de cînd mă știu, s-a așezat pe locurile astea înconjurate de cîmpii și pă­duri. Eu m-am păscut în 1910 aici. N-am decit 4 clase primare, dar am citit... Mi-a plăcut să citesc... îi cunosc pe „Licsăndri", Vlăhuță, Coșbuc, E­­minescu, Creangă, Caragiale, Sado­veanu, Rebreanu, dar pe cine nu cu­nosc ?.• — Cînd ați scris prima strofă ? — Bine zis scris, pentru că de fă­cut poezii nu-mi amintesc de cînd... De foarte tînăr. Primele poezii le-am scris prin ’65-1'66. Sa numeau „In co­lectivă" și „Dragă rîndunică"*. Le-a publicat poetul Corneliu Șerban, la „Flamura Prahovei". De-atunci am un caiet întreg de 100 de pagini, cu versuri. — V-am găsit acum scriind, ce simțiți atunci cînd începeți a scrie ? — Uitați: „Iese luna dintr-un nor ! Tot cu fata aurită / Cind o vezi, nu e grăbită,/ Ca un tînăr plin de dor...“ Peste cîteva zile o termin și v-o tri­mit, dacă vă place. Cînd scriu parcă sunt chemat de cineva și-mi spune ce și cum. Parcă simt o chemare și în­cep să cuget, încep să scriu, în spe­cial seara, după ce vin de la muncă. — Să vă recit două versuri de-ale dumneavoastră : „Dar cum timpul se petrece / A trecut cum timpul trece...“ — Aici marea cu muntele își în­cheie sorocul. Aici este trecerea asta a oricărui om prin lume... Toți oame­nii știu asta. Numai poeții și cu cân­tăreții o spun, însă. — Ce credeți că este poetul ?... — ...O persoană care observă cu mare atenție un teren care trece prin gîn­dul lui în legătură cu împre­jurările în care trece... în timpul de azi e o chemare a talentelor, care te cere, și de la care, dacă ai dar mă­car cît o gărgăriță, nu poți lipsi. — Ce credeți despre poeziile pe care le compuneți ? — ...Nu știu. Eu ce să spun, eu te scriu pentru mine. Mi-a spus poetul Alexandru Andrițoiu prin '65 că-i plac... Eu am avut înclinație spre Coșbuc și Iosif, care au cuprins na­tura. Goga la fel... Și mă străduiesc să scriu ca ei. — Care dintre ei ați fi dorit să fiu­ ? — Ei, dacă-i pe vrute, aș fi vrut să fiu Sadoveanu. Nu l-am Văzut niciodată, da­r cunosc din cartea „Bal­tagul". Parcă tare seamănă cu ce-a fost în „Miorița“ cartea asta... ★ Gheorghe Matache, poetul popu­lar atît de îndrăgit și stimat în sat pentru vorbele sale poetice, pentru sprijinul ce-l oferă prin modesta sa contribuție mișcării artistice din via­ța spirituală a satului — pe care-l cîntă în versuri —, avea în ochi o sfială pentru clipa scrisului, tulburată. Spre o cunoaștere mai largă a strofe­lor sale, dar, într-un fel și recom­­pensativ pentru acel timp frustrat de prezența noastră, oferim cititorului a­­ceste poeme ale sale. Camil LAURENȚIU wm UNIRE Intr-un timp cind căzu b­unzi Au ales ca domn, pe Cu­za. în urma Înfăptuirii Au jucat hora upitii Au dat mina pe vecie Două țări: o Românie Din hotare In hotare Este mandru ca o­­ Hoare. LUNA Iese Iurta dintr-un nor Tot cu fata aurită Cind o vezi nu e grăbită, Ca un tînăr plin de dor, Urcă-ncet cu nepăsare Dar tot pare-ngradurată Ca o inimă de fată Cind nu are-mbrățișare, Ea se lasă-nspre chindie Salutind cu-a ei lumină Tot ce vede-n calea lumii, Cu-al ei chip de păpădie, MILCOVUL pag. 31) RĂSPUNDERE Purtăm pe umeri pământul In care dorm lauri, amintiri, furtuni și luceferi, 11 frământăm cu palmele crude, cu nesupuse brațe îl răsucim și chipul j-1 proiectăm spre imensele, spații, Ni-l Împodobim cu magnolii și certitudini, cu amurguri și entuziasm, cu sărbători, monumente și dragoste. Veșnic ne spulberăm frumusețea să-i rotunjim. Țineți pe umerii dragostei pămlntul, nu-i lăsați să se desfacă In sumbre Ușii și eterne abisuri, de milioane de ani, fără-nceput și fără sfîrșit ! Vitalie CLIUC Trec prin Marea Piață Cu pieptarul de-a valma Ia alt Desfrunzind alcătuirea Sublimului cint. Valeria TUDOR POEM — ȘANTIER­ E Port cu mine această paralelă la Prospețime de lut cu semințe P Mai multe văpăi deodată ț­in hohot de zăpadă sub cîmpii PREZENT ȘI VIITOR O floare­ ascunde cintgi ce-i supt dintr-o vioară Și-n blânde pădurii dorm stelele pe nai. Saturn si-a copt inelul uitat Intr-o fecioară Și tîmplele ni-s lavă și vorba guri de rai Vin ziua-ntreagă aripi să ne înalțe Și-n singe avem șoftele brodate tricolor Printre balade cerul s-a preschimbat In altul Dar noi suntem­ aceiași. Prezent Florin CIURUMELEA și Viitor. Scrierea, faptul e incontestabil, s-a născut din... pictură. Cînd omul primi­tiv voia să comunice, la distanță, ceva semenilor săi, el desena pe o coajă de copac sau pe o piele de animal ceva ce avea de gînd să transmită. Tot a­­șa mai „scriu" unii băștinași ai Ame­rici și unele populații siberiene. A­­cest fel de scriere se cheamă pictogra­­fic, pentru că este o scriere într-ade­­văr plastică. Cu timpul însă, oamenii n-au mai avut vreme pentru migăli­­rea desenelor, în cazul unor comuni­cări importante și care trebuiau să a­­jungă urgent la destinație. Ba mai mult, era nevoie să fie consemnate „în scris" și unele idei mai abstracte, fără reprezentare material-palpabilă în realitate. Pictogramele se simplifi­că, ajung să se combine între ele și ia naștere, astfel, scrierea hieroglifi­că („a semnelor sfinte"), numită așa pentru că inițial era apanajul șama­nilor și al sacerdoților păstrători al tradițiilor și tălmăcitori ai fenomene­lor naturale, considerate de sorginte, divină. Cu hieroglife au scris vechii egipteni și populațiile din Mesopota­mia (sumerienii, akkadienii, babilo­nienii, pînă și perșii, urarții din Cau­­caz și hittiții din Asia mică), iar chi­nezii și o parte din vecinii lor — pînă în zilele noastre. Dar și hieroglifele — simboluri scri­se ale obiectelor și fenomenelor — s-au simplificat cu timpul și din ele s-au născut semnele silabice —­ sim­boluri scrise ale unor fragmente de cuvinte. Ele fac trecerea de la scrie­rea ideografică (reprezentare de idei și noțiuni) la aceea fonetică (repre­zentare grafică a sunetelor care alcă­tuiesc cuvintele cu care sunt denumi­te noțiunile). Silabare au avut vechii cretani, acum vreo trei milenii, iar astăzi au japonezii. Din scrierea hie­roglifică și cea silabică, mult simpli­ficate, a luat naștere alfabetul, în ba­zinul Mediteranei, la un popor dispă­rut de pe arena istoriei încă din an­tichitate —­ fenicienii. Numele lui vine de la numele pri­melor două litere ale alfabetuui gre­cesc : alfa și beta, iar denumirea lor, la rîndul său, provine de la numele semitic al primelor litere din alfabe­tul fenician: alef („bou") și beth („casă"), după numele obiectelor pe care le-ar fi desemnat la origine. Cer­cetările recente au stabilit că nume­le literelor feniciene ar proveni de la acelea ale semnelor minoice, din ve­chea scriere cretană ; de pildă, feni­cianul alef ar veni de la cretanul alewa („cort"). Oricare ar fi originea lui, cert este că, o dată ajuns la vechii greci, alfa­betul se răspîndește repede in Euro­pa, trecînd apoi la etrusci, iar de la aceștia la romani, în evul mediu european, alfabetul, în forma lui latină, s-a extins mai în­­tîi la popoarele romanice occidentale și la cele germanice. Astăzi, aproape toate popoarele Europei (cu excepția grecilor și a slavilor de răsărit și par­țial, de sud) folosesc alfabetul latin. Din Europa, el s-a extins și mai mult, devenind scrierea oficială a tuturor statelor din cele două Americi, popu­late în epoca modernă de neamuri anglo-saxone și romanice. Chiar A­­frica a adoptat alfabetul latin — cu excepția coastei sale mediterani­­ene și a celei nord-atlantice, unde circulă alfabetul arab. în ceea ce pri­vește Asia, cel mai mare continent are și harta cea mai pestriță, dacă am ilustra cartografic răspîndirea alfabe­telor în cuprinsul său. Să le pomenim pe cele mai importante : armean, gru­zin, arab, indian, coreean — la care se adaugă silabarul japonez și hiero­glifele chinezești. Dar alfabetul latin a trecut și la asalt­area Asiei: încă de la sfîrșiul secolului trecut s-au adop­tat, la scrierea limbii lor, vietname­zii ; în ziele noastre se duce o cam­panie pentru adaptarea lui la scrie­rea limbii chineze. începuturile scrierii românești sunt consemnate în alfabetul clasic slav, numit chirilic, după unul din creatorii lui — călugărul Chiril. Faptul se da­torează ritului ortodox al crești­nismului românesc ; limbile popoare­lor ortodoxe au avut o scriere, fie gre­cească, fie chirilică (de altfel, deriva­tă din cea grecească), pe cînd limbile popoarelor creștine de rit catolic au recurs întotdeauna la alfabetul latin. Așa se explică de ce polonezii și ce­hii — popoare slave, dar catolice — folosesc alfabetul latin. La noi, pro­movarea idealului național — prin suscitarea ideilor de romanitate, uni­tate și continuitate a poporului român — de către Școala ardeleană, mai a­­les, duce la adaptarea alfabetului la­tin, care se impune definitiv în scrie­rea limbii române, după 1860. Așadar, alfabetul latin tinde la... su­premație în scrierea celor mai multe dintre limbile moderne. In epoca noas­tră se pune o altă chestiune legată de scriere, și anume simplificarea maximă și rapiditatea așternerii sem­nelor grafice pe hîrtie. De fapt, a­­ceasta nu e o problemă nouă : încă de pe vremea lui Cicero, libertul său Tiron, i-a notat acestuia discursurile cu ajutorul unei scrieri simplificate, care este străbunica stenografiei și grație căreia s-a putut transmite pos­terității opera marelui orator. De-abia in secolul trecut și în secolul nostru, o dată cu avîntul ziaristicii, a evoluat și stenografia, apărînd o mulțime de sisteme stenografice. Sunt de citat: sistemul francezului Duployé, care a fost adaptat și pentru limba română, al germanului Gabelsberger — un sis­tem foarte complicat, neeconomic, al românului H. Stahl (1908), cu vocale — în celelalte, între care și în sis­temul Taylor-Tondeur, nu se notează vocalele, ca în scrierea semitică, în urmă cu cîțiva ani,­ în R.S.S. Moldove­nească s-a elaborat un sistem steno­grafic adaptabil la peste 10 limbi. Dar metamorfozele prin care a tre­cut scrierea nu se opresc aici, în ul­tima vreme se militează, în unele țări, pentru întoarcerea la... hieroglife. De­sigur nu e vorba de hieroglife in fe­lul celor chinezești, ci de niște sim­boluri mult simplificate ale noțiunilor și ideior — de o scriere internațională. S-au făcut pînă acum cîteva încercă­ri, care au rămas fără un ecou răsu­nător. Primul sistem, mai cunoscut, aparține profesorului german dr. An­dre Eckard și se numește scrierea safo. Iată cîteva exemple de ideograme din această scriere: dacă pentru noțiunea de „bărbat" există un semn simplu și pentru aceea de „muncă" — la fel, din alăturarea lor se naște ideograma compusă „muncitor" j din asocierea i­­deogramelor simple „femeie“ si „naș­tere" rezultă ideograma „mamă" etc. Ce a determinat apariția unui ase­menea sisem ? In primul rînd, inter­naționalizarea vieții spirituale. Eckard a observat că doi matematicieni se pot foarte bine înțelege înre ei, fără să-și cunoască limbile, numai prin in­termediul figurilor geometrice, al for­mulelor algebrice și al cifrelor arabe, care sunt internaționale. Tot așa, dacă un chimist suedez scrie pe o foaie 2H+O=3rH0O, orice chimist din lu­me, fie el arab, japonez sau turc, în­țelege că colegul său a scris „doi a­­tomi de hidrogen, în combinație cu u­nul de oxigen, compun o moleculă de apă". De ce nu s-ar extinde acest sis­tem de comunicare, de la sistemul „scrierii matematice", de la acela al „scrierii chimice" la acela al scrierii întregului limbaj cotidian — s-a în­trebat Eckard. Situația e aceeași în ca­zul semnelor privitoare la circulația rutieră. Eckard, pornind de­ aici, a re­alizat un sistem destul de complicat, dînd o mare atenție unor simboluri sau semne foare abstractizate pentru noțiuni, semne care uneori se memo­rează cu greutate. Mai aproape de realitatea reprezentată grafic se pre­zintă semnele din sistemul de scriere internațională Bohdan Spolitakiewicz, ofițer în marina comercială poloneză, sistem popularizat de către revista „Dookola swiata" (nr. 15—16 din 22 aprilie 1962). Dar și acest sistem este puțin cu­­­noscut, căci de curînd s-a inițiat o co­misie internațională, din care fac par­te desenatorul francez Jean Effel,­ lingvistul sovietic V. Ivanov ș. a., co­misie care-și propune să elaboreze un sistem simplu, ușor de memorat și de mînuiit. Comisia este sprijinită cu fon­duri de către U.N.E.S.G.C. care-și vă da concursul la popularizarea meto­dei, ca și la introducerea ei în școli­­(cf. revistei sovietice „Tehnica molo­­dioji", după care reproduce un arti­col și „Veac Nou", nr. 28 din 10 iulie a.c.).Ar fi greu de prevăzut viito­rul unui astfel de sistem internațional de scriere, dar se pare că — dat fiind concursul forurilor culturale de pres­tigiu internațional — el va ieși din a­­nonimat și va cîștiga teren. AVATARURILE SCRIERII EMISFERE LITERARE Satira lui Swift Jonathan Swift­­— de la moartea căruia se împlinesc zilele acestea 225 de ani — nu a dovedit că ziua bună se cunoaște de dimineață, a intrat în lume nu numai lipsit de cămin familial, orfan de tată, dar și ca elev certat cu învățătura. Nu putea suferi teologia și speculațiile care se predau pe atunci în școli și de aceea a ab­solvit universitatea doar cu o di­plomă „de bunăvoință specială", un fel de pomană care se acorda, la sfîr­­șit, studenților leneși. Dar elevul și studentul acesta co­mod, care refuza să învețe dintr-un sentiment de răzvrătire, se va arăta, în viață, un om neobișnuit de activ și un geniu uluitor. Va ocupa diverse slujbe în casele potentaților vremii, va fi preot la țară, va veni la Lon­dra și va face politică antirăzboinică și, mai presus de toate, va fi gazetar și scriitor fecund, cu vederi iluministe. Scrierile sale demascatoare, nuvelele și eseurile sale satirice — amintim „Povestea unui poloboc“, satiră la adresa bisericii — pamfletele sale în care ia în deridere prejudecățile de tot felul, îl vor face în curînd fai­mos, dar îi vor atrage și ura celor suspuși. Un anume doctor Johnson, personaj influent, scrie despre Jona­than Swift că are „o inteligență de­pravată" și că folosește, în lucrările sale, „un limbaj spurcat". Și este doar unul dintr-un cor întreg: sunt atî­­ția care se înghesuie să-l ponegreas­­că și să „demonstreze", negru pe alb, că operele lui nu fac două parale... „Cînd un adevărat geniu apare în lume, va spune mai tîrziu cu amără­ciune Swift, n recunoașteți după fap­tul că proștii se coalizează, cu toții împotriva lui..." In cele din urmă, încolțit din toate părțile, numit, pentru a fi îndepărtat de Londra, paroh al catedralei Sf. Pa­trik din Dublin, Jonathan Swift se retrage în ceea ce socotește el a fi „vizuina din Irlanda". La început se plînge de­ a se afla într-un fel de exil, dar, destul de repede, își schim­bă dispoziția. Cu toate că are acum 47 de ani, e mai viguros și mai har­nic ca oricînd. Coboară în mijlocul poporului irlandez, pătrunde prin o­­grăzi și prin case, studiază cu atenție condițiile mizere ale celor din jur, ia apărarea, prin jalbe și pamflete, o­­ropsitei Irlande. Merge atît de depar­te, fapot cere irlandezilor să nu mai cumpere mărfuri englezești, ci să-și dezvolte o industrie proprie... Uimi­tor ! Acum două secole și jumătate Swift știa că independența și prospe­ritatea unui popor sînt strîns legate de punerea în funcțiune a unor fabrici proprii! Perioada irlandeză a lui Swift în­seamnă, în același timp, și plăsmuirea capodoperei sale „Călătoriile lui Gu­lliver", pe care scriitorul o publică în 1726, la vîrst­a de 59 de ani. Ce sunt aceste „călătorii", în care unii nu văd și astăzi decit o carte de a­­venturi, amuzantă pentru copii ? Sub aparențe de roman fantastic și de a­­venturi, se revarsă o extraordinară satiră, o denunțare a falselor valori, o revizuire generală a gindirii, a ști­inței, a artei și a societății. în călă­toriile sale, Gulliver ajunge mai în­­tîi în Lilliput, țara piticilor, pe care o descrie prefăcîndu-se că vorbește despre o altă lume, ca pe o Anglie în miniatură, cu rînduieli foarte ase­mănătoare. Astfel, în Lilliput, miniș­trii sînt numiți nu după capacități, ci după talentul lor acrobatic, după ușurința cu care sar în sus, cel care sare cu mai multă gratie și mai sus decît alții primește cel mai înalt post... Cam așa se întîmpla și în An­glia de pe atunci , pentru a ajunge ministru era destul să fii bun săritor, adică sprinten și abil... Satira scriitorului se întețește a­­tunci cînd Gulliver ajunge în insula volantă Laputa. Filozofii, istoricii și savanții de aici, chiar și înțelepții, se pierd în speculații deșănțate și se com­portă ca idioți de îndată ce se iz­besc de viața reală... Evocîndu-se umbrele marilor oameni ai antichității, aflăm că umanitatea, înșelată de scri­itorii corupți, a atribuit lașilor cele mai mari fapte de vitejie, proștilor cele mai luminate hotărîri, ateilor cea mai adîncă evlavie și trădători­lor cea mai statornică sinceritate... Satira lui Swift e cu atît mai convin­gătoare cu cît este slujită de un vo­cabular bogat, viguros, orînduit în fraze de o mare limpezime. Swift a fost omul adevărului. S-a împotrivit prejudecăților și iluziilor din nevoia de adevăr cu orice preț. Vocea sa e vocea lucidității, a in­teligenței care dă pe față tot ce nu este onest sau rațional. „Avea un ge­niu atotcuprinzător, un geniu mag­nific, un geniu uimitor de lim­pede", a scris despre el Thackeray, iar mai tîrziu, Taine a adăugat: „El a inventat gluma atroce, rîsul fune­bru, veselia convulsivă a contraste­lor amare, făcînd o poezie personală prin revelarea neînduplecată a mur­dăriilor pe care le ascundem...". Se povestește că, la moartea sa, oame­nii simpli din Dublin, aceia pe care i-a iubit și i-a slujit cu atîta înver­șunare, au năvălit în jurul catafal­cului și au strun­s șuvițe din păru­ i argintiu, pentru a le păstra ca pe niște relicve sfinte... Prof. lone­ BANDRABUR

Next