Milcovul, octombrie-decembrie 1970 (Anul 3, nr. 376-454)
1970-10-18 / nr. 391
Duminică 18 octombrie 1970 Descoperirea unor noi pagini scrise de mina luceafărului poeziei românești constituie un prilej de vie emoție atît pentru specialiști, cit și pentru iubitorii poeziei. Conferențiarul universitar Octavian Șchiau, de la Facultatea de filologie din Cluj, întors recent din Tübingen (R.F. a Germaniei), unde a predat cursuri de limba și literatura română, a adus vestea existenței unor manuscrise eminesciene necunoscute. La un strănepot al Mittei Kremnitz, prietenă cu Mihai Eminescu, se păstrează mai multe scrisori, manuscrise, precum și un caiet cu coperți roșii, in care, scrise de mina lui Eminescu, se găsesc patru copii caligrafice complete ale poeziilor „Cu mine zilele-ți adaogi", „Despărțire“, „Foaia veștedă“, „Rugăciunea unui dac" și alte versuri eminesciene, transcrise de Mitte Kremnitz. Nici una dintre variantele cunoscute până acum nu se suprapune întru totul variantelor din caiet, permițînd astfel specialiștilor o nouă cronologie a lor. între celelalte documente-autografe se găsesc scrisori de la Elena Văcărescu, Zoe Bengescu, o reușită traducere a lucrării lui I. L. Caragiale — „O scrisoare pierdută", mai multe nuvele de Ion Slavici și alte lucrări, care vor fi aduse încă în acest an în țară. Aceste documente vor constitui, la Biblioteca universitară din Cluj, fondul „Mitte Kremnitz". VRANCEA LITERARĂ CURIER Constantin Cîmpureanu — încercarea dumneavoastră poetică merită o discuție aparte, fiind caracteristică pentru multe dintre versurile primite la această rubrică. Muzicalitatea versurilor demonstrează nu numai posibilități meșteșugare, dar și un mai îndelungat exercițiu, însă dumneavoastră nu știți să vă alegeți cuvintele care să vă exprime. Iată, de pildă, cît de izbitor incoerent apare verbul prezintă în această strofă: „Ce mîndre-s plaiurile tale toate / Și ce contur de nedescris prezintă (subl. n.) / Cînd nopțile se lasă luminate / Cînd apele curgînd din munți, te-alintă..." Mai ales între aceste cuvinte tocite, neologismele fac notă discordantă. Mai reflectați... Nicolae Galbin — îmi mențin invitația de a discuta la redacție pe texte ad-hoc. George Amarinei — Aveți dreptate în ceea ce privește aspirațiile. Sînt nu numai interesante, ci și stimabile. Dar ce-ar fi să deveniți un cititor mai asiduu al bibliotecii municipale, iar, cu timpul, al bibliotecii personale, căreia, intuiesc, că îi veți semna actul de naștere prin cumpărarea primelor volume de la librării și anticariat. Fl. M. »Noaptea unde mă închin" este spectacolul unei vocații: „o, orb de noroc pe un drum al crucii e lesne sa apuci; curajul de a trece prin ele e o nebunie demnă“. Cu anume ,bilete de intrare“ — aici nu se mai întreabă „n-aveti un bilet în plus..." — ascultăm in tainele acestui protocol de spectacol: „Pe haina ta de noapte alunecă minduna ! Acestui vis și cântec neașteptat ce port./ (...) I O, veșnicia noastră uitând, și a celorlalți / în patru zări de viaturi, o, veșnicia noastră...“ De aceea »Noaptea unde mă închin" este o noapte a nunții în sens suprem. Ceremonia este romantică- Nunta nu are loc sub punctele cardinale obișnuite, ci în lumile azurului pămîntesc: „Argint lichid e-n vasul ce l-am atins noi doi / Cu frunțile plecate și capetele goale. / Un rug de ceară neagră fumegă in noroi / întreținut la vreme de palide vestale./ De ți-aș vorbi, e-o lipsă de aer și cuvinte Un clopot vag de nuntă Îngheață in saloane —“ Lipește mina stingă de cer și de pămint. Noi doi suntem ca sfinții murind, de pe icoane“. De peste tot ,,pină la pămint se apleacă o anumită tristețe“. Nunta are două ipostaze. Mai bine zis sentimentul erotic al ei. El ne apare ca luna , ceata nelămurită, care se zărește este iubirea însăși; partea nevăzută rămîne logodna Artei. Apariția ambelor fațete este în visul nocturn. Poetul are orgoliul sentinței, numai el cunoaște acest mister : „Se scufundă ochii mai ales și o bucurie reținută mă-nspăimlntă.l Știu demult ce-nseamnă, crede tot, poate c-am fost singurul în ziuă“. Dar ,totul se petrece rememorativ: „Pe porțile cetății uscate sunt semnele / de-odinioară, cind jti serbai nunta,/ nopțile lungi cu lumină au amutit." Ceremonia nupțială va fi o clipă unică, dar pînă atunci ? Pînă atunci se pregătește sărbătoarea, sentimental. Fantasma poetică devine un cavaler medieval care împarte foșnet prin burguri: „Leii de bronz, tristă emblemă,/ sar de pe arcurile lor/ pe grumazul de vite al cailor./ Nimeni nu strigă, doar sînt pătrunși,/ de aerul liber al călăeireților ! Și nașterea lor cheamă-ntr-ascunsi spaimele nopții...“ Ion Panait, ar fi fost, în ordinea firească a lucrurilor, un tradiționalist. Desprinderea de țărmul rustic are loc însă sub zări fantaste specifice, și aici, poetul se apropie de romanticii francezi cum bine sugera cineva: „Trece-o nălucă pe câmp, la Înălțimea pădurii, casa din care-am plecat la foc deodată.“ Din ancestralitate poetul păstrează tot latura romantică — romantismul medievalității românești, acel .romantism" de structură inițială : haiducia- Spectacolele haiducești sînt medievalizate în sens „pirateresc", o simbioză de lumi paralele, un haiduc halebardier I .Azi, pînă după-amiază jucam zaruri,jos pe os gîndurile noastre le stăpîneau, afară erau caii Inșeuați, singurii nepăsători de nebunia noastră. / Toată clădirea-i goală, uși / deschise cu cuvinte munioase stau o mărturie scufundată a vremilor“. Aici va avea loc nunta. Se aud pregătirile nemaiîntîlnite : „De acum vor veni oameni buni la castel,/ curtea, și grajdul, și crinii le așteaptă pe ei —! (■ [UNK] [UNK]) era noapte afară, se prăbușea o fereastră din ultimul tind al donjonului.“ Deși așteptat, spectacolul este încercuit într-o stea a regretului : „o, noaptea unei nunti e tristă ca un vin“ ; „Ca o drojdie albă ln cupa de nuntă...“ ; „Și clipele nunții se-mprăștie odată cu lăutarii“. Atunci totul se rezolvă prin balade multicolore, nunta devine închipuită, și ne dăm seama că poetul ne-a jucat o farsă, că spectacolul a fost doar pus în scenă, și că asistăm la o tulburătoare pantomimă : „Bărbații cei mai supli se înveșmintau / cu haina roșie de sărbătoare a mulțimii / și lingă ei trecea cu o mireasmă / moartea Înceată și prelungă,/ bărbații cei mai supli lunecați dansind / In fața lor femei de dragoste anume I creau iluzia fantastică și dureroasă / a vieții, ce departe sunt aceste cîmpii...". Poate pentru asta ,NOAPTEA UNDE MA ÎNCHIN" este o noapte de pantomimă a nunții, astru cu cele două ipostaze ale unei nunți paralele, irealizabile din punct de vedere dramatic-ideal, atingînd cercurile ultimului contur. Teatrul acestui spectacol s-a terminat, au venit și cei fără bilete de intrare, poetul apare în fața cortinei scuzîndu-se : „Inelul de logodnă din Intimplate dat / Hi Înconjoară ochii cu toc, așa vei spune,/ Sau șarpele-ndoielii e numai un păcat I ce-1 scriu pe suflet oamenii de lume“. Nu voi face convenții de critic paradisiac spunînd că Ion Panait a debutat, strălucit, cum intuia poetul MIHU DRAGOMIR care l-a lansat în „Luceafărul“, cu o lună înaintea morții, dedicîndu-i poeme tînărului său confrate. Voi spune doar atît că spre destinul acestei cărți aud „Ultimele sonete ale lui Shakespeare în traducere imaginară" de V. Voiculescu. Lui Voiculescu i-a „spus" marele dil acele sonete. Lui Panait i-a „spus" cineva spectacolul acestei nunți neîntîmplate. Cine este El? Florin MUSCALU " „Noaptea unde mă Închin“ — Editura „Albatros", octombrie, 1970, CRONICA LITERARĂ Pantomima nunților sublime*) ...Aș fi vrut să fiu ca Sadoveanu...“ Poetul popular Gheorghe Matache este cunoscut cititorilor noștri nu numai din coloanele „Milcovului“, ci și din referirile reportericești ale unor nume prestigioase cum ar fi cele ale poeților Mihu Dragomir, Alexandru Andrițoiu, Corneliu Șerban ș.a. L-am vizitat într-una din zilele acestei toamne coborîte spre apusul alb al iernii. Locuiește în satul Voetin al comunei Sihlea. Este cooperatist, își împarte timpul între cele două vocații ale sale: auzul recoltelor care ies din pămînt și auzul vorbelor care se încercuiesc în versuri... Era seara târziu și la lumina nopții, condeiul său murmura silabe... Am întrerupt, prin vizită noastră, acea clipă rară a inspirației, invitîndu-l la acest dialog : — Gheorghe Matache este numele dumneavoastră adevărat ? — Noi, țăranii români nu umblăm cu nume alcătuite. Neamul meu, de cînd mă știu, s-a așezat pe locurile astea înconjurate de cîmpii și păduri. Eu m-am păscut în 1910 aici. N-am decit 4 clase primare, dar am citit... Mi-a plăcut să citesc... îi cunosc pe „Licsăndri", Vlăhuță, Coșbuc, Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu, dar pe cine nu cunosc ?.• — Cînd ați scris prima strofă ? — Bine zis scris, pentru că de făcut poezii nu-mi amintesc de cînd... De foarte tînăr. Primele poezii le-am scris prin ’65-1'66. Sa numeau „In colectivă" și „Dragă rîndunică"*. Le-a publicat poetul Corneliu Șerban, la „Flamura Prahovei". De-atunci am un caiet întreg de 100 de pagini, cu versuri. — V-am găsit acum scriind, ce simțiți atunci cînd începeți a scrie ? — Uitați: „Iese luna dintr-un nor ! Tot cu fata aurită / Cind o vezi, nu e grăbită,/ Ca un tînăr plin de dor...“ Peste cîteva zile o termin și v-o trimit, dacă vă place. Cînd scriu parcă sunt chemat de cineva și-mi spune ce și cum. Parcă simt o chemare și încep să cuget, încep să scriu, în special seara, după ce vin de la muncă. — Să vă recit două versuri de-ale dumneavoastră : „Dar cum timpul se petrece / A trecut cum timpul trece...“ — Aici marea cu muntele își încheie sorocul. Aici este trecerea asta a oricărui om prin lume... Toți oamenii știu asta. Numai poeții și cu cântăreții o spun, însă. — Ce credeți că este poetul ?... — ...O persoană care observă cu mare atenție un teren care trece prin gîndul lui în legătură cu împrejurările în care trece... în timpul de azi e o chemare a talentelor, care te cere, și de la care, dacă ai dar măcar cît o gărgăriță, nu poți lipsi. — Ce credeți despre poeziile pe care le compuneți ? — ...Nu știu. Eu ce să spun, eu te scriu pentru mine. Mi-a spus poetul Alexandru Andrițoiu prin '65 că-i plac... Eu am avut înclinație spre Coșbuc și Iosif, care au cuprins natura. Goga la fel... Și mă străduiesc să scriu ca ei. — Care dintre ei ați fi dorit să fiu ? — Ei, dacă-i pe vrute, aș fi vrut să fiu Sadoveanu. Nu l-am Văzut niciodată, dar cunosc din cartea „Baltagul". Parcă tare seamănă cu ce-a fost în „Miorița“ cartea asta... ★ Gheorghe Matache, poetul popular atît de îndrăgit și stimat în sat pentru vorbele sale poetice, pentru sprijinul ce-l oferă prin modesta sa contribuție mișcării artistice din viața spirituală a satului — pe care-l cîntă în versuri —, avea în ochi o sfială pentru clipa scrisului, tulburată. Spre o cunoaștere mai largă a strofelor sale, dar, într-un fel și recompensativ pentru acel timp frustrat de prezența noastră, oferim cititorului aceste poeme ale sale. Camil LAURENȚIU wm UNIRE Intr-un timp cind căzu bunzi Au ales ca domn, pe Cuza. în urma Înfăptuirii Au jucat hora upitii Au dat mina pe vecie Două țări: o Românie Din hotare In hotare Este mandru ca o Hoare. LUNA Iese Iurta dintr-un nor Tot cu fata aurită Cind o vezi nu e grăbită, Ca un tînăr plin de dor, Urcă-ncet cu nepăsare Dar tot pare-ngradurată Ca o inimă de fată Cind nu are-mbrățișare, Ea se lasă-nspre chindie Salutind cu-a ei lumină Tot ce vede-n calea lumii, Cu-al ei chip de păpădie, MILCOVUL pag. 31) RĂSPUNDERE Purtăm pe umeri pământul In care dorm lauri, amintiri, furtuni și luceferi, 11 frământăm cu palmele crude, cu nesupuse brațe îl răsucim și chipul j-1 proiectăm spre imensele, spații, Ni-l Împodobim cu magnolii și certitudini, cu amurguri și entuziasm, cu sărbători, monumente și dragoste. Veșnic ne spulberăm frumusețea să-i rotunjim. Țineți pe umerii dragostei pămlntul, nu-i lăsați să se desfacă In sumbre Ușii și eterne abisuri, de milioane de ani, fără-nceput și fără sfîrșit ! Vitalie CLIUC Trec prin Marea Piață Cu pieptarul de-a valma Ia alt Desfrunzind alcătuirea Sublimului cint. Valeria TUDOR POEM — ȘANTIER E Port cu mine această paralelă la Prospețime de lut cu semințe P Mai multe văpăi deodată țin hohot de zăpadă sub cîmpii PREZENT ȘI VIITOR O floare ascunde cintgi ce-i supt dintr-o vioară Și-n blânde pădurii dorm stelele pe nai. Saturn si-a copt inelul uitat Intr-o fecioară Și tîmplele ni-s lavă și vorba guri de rai Vin ziua-ntreagă aripi să ne înalțe Și-n singe avem șoftele brodate tricolor Printre balade cerul s-a preschimbat In altul Dar noi suntem aceiași. Prezent Florin CIURUMELEA și Viitor. Scrierea, faptul e incontestabil, s-a născut din... pictură. Cînd omul primitiv voia să comunice, la distanță, ceva semenilor săi, el desena pe o coajă de copac sau pe o piele de animal ceva ce avea de gînd să transmită. Tot așa mai „scriu" unii băștinași ai Americi și unele populații siberiene. Acest fel de scriere se cheamă pictografic, pentru că este o scriere într-adevăr plastică. Cu timpul însă, oamenii n-au mai avut vreme pentru migălirea desenelor, în cazul unor comunicări importante și care trebuiau să ajungă urgent la destinație. Ba mai mult, era nevoie să fie consemnate „în scris" și unele idei mai abstracte, fără reprezentare material-palpabilă în realitate. Pictogramele se simplifică, ajung să se combine între ele și ia naștere, astfel, scrierea hieroglifică („a semnelor sfinte"), numită așa pentru că inițial era apanajul șamanilor și al sacerdoților păstrători al tradițiilor și tălmăcitori ai fenomenelor naturale, considerate de sorginte, divină. Cu hieroglife au scris vechii egipteni și populațiile din Mesopotamia (sumerienii, akkadienii, babilonienii, pînă și perșii, urarții din Caucaz și hittiții din Asia mică), iar chinezii și o parte din vecinii lor — pînă în zilele noastre. Dar și hieroglifele — simboluri scrise ale obiectelor și fenomenelor — s-au simplificat cu timpul și din ele s-au născut semnele silabice — simboluri scrise ale unor fragmente de cuvinte. Ele fac trecerea de la scrierea ideografică (reprezentare de idei și noțiuni) la aceea fonetică (reprezentare grafică a sunetelor care alcătuiesc cuvintele cu care sunt denumite noțiunile). Silabare au avut vechii cretani, acum vreo trei milenii, iar astăzi au japonezii. Din scrierea hieroglifică și cea silabică, mult simplificate, a luat naștere alfabetul, în bazinul Mediteranei, la un popor dispărut de pe arena istoriei încă din antichitate — fenicienii. Numele lui vine de la numele primelor două litere ale alfabetuui grecesc : alfa și beta, iar denumirea lor, la rîndul său, provine de la numele semitic al primelor litere din alfabetul fenician: alef („bou") și beth („casă"), după numele obiectelor pe care le-ar fi desemnat la origine. Cercetările recente au stabilit că numele literelor feniciene ar proveni de la acelea ale semnelor minoice, din vechea scriere cretană ; de pildă, fenicianul alef ar veni de la cretanul alewa („cort"). Oricare ar fi originea lui, cert este că, o dată ajuns la vechii greci, alfabetul se răspîndește repede in Europa, trecînd apoi la etrusci, iar de la aceștia la romani, în evul mediu european, alfabetul, în forma lui latină, s-a extins mai întîi la popoarele romanice occidentale și la cele germanice. Astăzi, aproape toate popoarele Europei (cu excepția grecilor și a slavilor de răsărit și parțial, de sud) folosesc alfabetul latin. Din Europa, el s-a extins și mai mult, devenind scrierea oficială a tuturor statelor din cele două Americi, populate în epoca modernă de neamuri anglo-saxone și romanice. Chiar Africa a adoptat alfabetul latin — cu excepția coastei sale mediteraniene și a celei nord-atlantice, unde circulă alfabetul arab. în ceea ce privește Asia, cel mai mare continent are și harta cea mai pestriță, dacă am ilustra cartografic răspîndirea alfabetelor în cuprinsul său. Să le pomenim pe cele mai importante : armean, gruzin, arab, indian, coreean — la care se adaugă silabarul japonez și hieroglifele chinezești. Dar alfabetul latin a trecut și la asaltarea Asiei: încă de la sfîrșiul secolului trecut s-au adoptat, la scrierea limbii lor, vietnamezii ; în ziele noastre se duce o campanie pentru adaptarea lui la scrierea limbii chineze. începuturile scrierii românești sunt consemnate în alfabetul clasic slav, numit chirilic, după unul din creatorii lui — călugărul Chiril. Faptul se datorează ritului ortodox al creștinismului românesc ; limbile popoarelor ortodoxe au avut o scriere, fie grecească, fie chirilică (de altfel, derivată din cea grecească), pe cînd limbile popoarelor creștine de rit catolic au recurs întotdeauna la alfabetul latin. Așa se explică de ce polonezii și cehii — popoare slave, dar catolice — folosesc alfabetul latin. La noi, promovarea idealului național — prin suscitarea ideilor de romanitate, unitate și continuitate a poporului român — de către Școala ardeleană, mai ales, duce la adaptarea alfabetului latin, care se impune definitiv în scrierea limbii române, după 1860. Așadar, alfabetul latin tinde la... supremație în scrierea celor mai multe dintre limbile moderne. In epoca noastră se pune o altă chestiune legată de scriere, și anume simplificarea maximă și rapiditatea așternerii semnelor grafice pe hîrtie. De fapt, aceasta nu e o problemă nouă : încă de pe vremea lui Cicero, libertul său Tiron, i-a notat acestuia discursurile cu ajutorul unei scrieri simplificate, care este străbunica stenografiei și grație căreia s-a putut transmite posterității opera marelui orator. De-abia in secolul trecut și în secolul nostru, o dată cu avîntul ziaristicii, a evoluat și stenografia, apărînd o mulțime de sisteme stenografice. Sunt de citat: sistemul francezului Duployé, care a fost adaptat și pentru limba română, al germanului Gabelsberger — un sistem foarte complicat, neeconomic, al românului H. Stahl (1908), cu vocale — în celelalte, între care și în sistemul Taylor-Tondeur, nu se notează vocalele, ca în scrierea semitică, în urmă cu cîțiva ani, în R.S.S. Moldovenească s-a elaborat un sistem stenografic adaptabil la peste 10 limbi. Dar metamorfozele prin care a trecut scrierea nu se opresc aici, în ultima vreme se militează, în unele țări, pentru întoarcerea la... hieroglife. Desigur nu e vorba de hieroglife in felul celor chinezești, ci de niște simboluri mult simplificate ale noțiunilor și ideior — de o scriere internațională. S-au făcut pînă acum cîteva încercări, care au rămas fără un ecou răsunător. Primul sistem, mai cunoscut, aparține profesorului german dr. Andre Eckard și se numește scrierea safo. Iată cîteva exemple de ideograme din această scriere: dacă pentru noțiunea de „bărbat" există un semn simplu și pentru aceea de „muncă" — la fel, din alăturarea lor se naște ideograma compusă „muncitor" j din asocierea ideogramelor simple „femeie“ si „naștere" rezultă ideograma „mamă" etc. Ce a determinat apariția unui asemenea sisem ? In primul rînd, internaționalizarea vieții spirituale. Eckard a observat că doi matematicieni se pot foarte bine înțelege înre ei, fără să-și cunoască limbile, numai prin intermediul figurilor geometrice, al formulelor algebrice și al cifrelor arabe, care sunt internaționale. Tot așa, dacă un chimist suedez scrie pe o foaie 2H+O=3rH0O, orice chimist din lume, fie el arab, japonez sau turc, înțelege că colegul său a scris „doi atomi de hidrogen, în combinație cu unul de oxigen, compun o moleculă de apă". De ce nu s-ar extinde acest sistem de comunicare, de la sistemul „scrierii matematice", de la acela al „scrierii chimice" la acela al scrierii întregului limbaj cotidian — s-a întrebat Eckard. Situația e aceeași în cazul semnelor privitoare la circulația rutieră. Eckard, pornind de aici, a realizat un sistem destul de complicat, dînd o mare atenție unor simboluri sau semne foare abstractizate pentru noțiuni, semne care uneori se memorează cu greutate. Mai aproape de realitatea reprezentată grafic se prezintă semnele din sistemul de scriere internațională Bohdan Spolitakiewicz, ofițer în marina comercială poloneză, sistem popularizat de către revista „Dookola swiata" (nr. 15—16 din 22 aprilie 1962). Dar și acest sistem este puțin cunoscut, căci de curînd s-a inițiat o comisie internațională, din care fac parte desenatorul francez Jean Effel, lingvistul sovietic V. Ivanov ș. a., comisie care-și propune să elaboreze un sistem simplu, ușor de memorat și de mînuiit. Comisia este sprijinită cu fonduri de către U.N.E.S.G.C. care-și vă da concursul la popularizarea metodei, ca și la introducerea ei în școli(cf. revistei sovietice „Tehnica molodioji", după care reproduce un articol și „Veac Nou", nr. 28 din 10 iulie a.c.).Ar fi greu de prevăzut viitorul unui astfel de sistem internațional de scriere, dar se pare că — dat fiind concursul forurilor culturale de prestigiu internațional — el va ieși din anonimat și va cîștiga teren. AVATARURILE SCRIERII EMISFERE LITERARE Satira lui Swift Jonathan Swift— de la moartea căruia se împlinesc zilele acestea 225 de ani — nu a dovedit că ziua bună se cunoaște de dimineață, a intrat în lume nu numai lipsit de cămin familial, orfan de tată, dar și ca elev certat cu învățătura. Nu putea suferi teologia și speculațiile care se predau pe atunci în școli și de aceea a absolvit universitatea doar cu o diplomă „de bunăvoință specială", un fel de pomană care se acorda, la sfîrșit, studenților leneși. Dar elevul și studentul acesta comod, care refuza să învețe dintr-un sentiment de răzvrătire, se va arăta, în viață, un om neobișnuit de activ și un geniu uluitor. Va ocupa diverse slujbe în casele potentaților vremii, va fi preot la țară, va veni la Londra și va face politică antirăzboinică și, mai presus de toate, va fi gazetar și scriitor fecund, cu vederi iluministe. Scrierile sale demascatoare, nuvelele și eseurile sale satirice — amintim „Povestea unui poloboc“, satiră la adresa bisericii — pamfletele sale în care ia în deridere prejudecățile de tot felul, îl vor face în curînd faimos, dar îi vor atrage și ura celor suspuși. Un anume doctor Johnson, personaj influent, scrie despre Jonathan Swift că are „o inteligență depravată" și că folosește, în lucrările sale, „un limbaj spurcat". Și este doar unul dintr-un cor întreg: sunt atîția care se înghesuie să-l ponegrească și să „demonstreze", negru pe alb, că operele lui nu fac două parale... „Cînd un adevărat geniu apare în lume, va spune mai tîrziu cu amărăciune Swift, n recunoașteți după faptul că proștii se coalizează, cu toții împotriva lui..." In cele din urmă, încolțit din toate părțile, numit, pentru a fi îndepărtat de Londra, paroh al catedralei Sf. Patrik din Dublin, Jonathan Swift se retrage în ceea ce socotește el a fi „vizuina din Irlanda". La început se plînge de a se afla într-un fel de exil, dar, destul de repede, își schimbă dispoziția. Cu toate că are acum 47 de ani, e mai viguros și mai harnic ca oricînd. Coboară în mijlocul poporului irlandez, pătrunde prin ogrăzi și prin case, studiază cu atenție condițiile mizere ale celor din jur, ia apărarea, prin jalbe și pamflete, oropsitei Irlande. Merge atît de departe, fapot cere irlandezilor să nu mai cumpere mărfuri englezești, ci să-și dezvolte o industrie proprie... Uimitor ! Acum două secole și jumătate Swift știa că independența și prosperitatea unui popor sînt strîns legate de punerea în funcțiune a unor fabrici proprii! Perioada irlandeză a lui Swift înseamnă, în același timp, și plăsmuirea capodoperei sale „Călătoriile lui Gulliver", pe care scriitorul o publică în 1726, la vîrsta de 59 de ani. Ce sunt aceste „călătorii", în care unii nu văd și astăzi decit o carte de aventuri, amuzantă pentru copii ? Sub aparențe de roman fantastic și de aventuri, se revarsă o extraordinară satiră, o denunțare a falselor valori, o revizuire generală a gindirii, a științei, a artei și a societății. în călătoriile sale, Gulliver ajunge mai întîi în Lilliput, țara piticilor, pe care o descrie prefăcîndu-se că vorbește despre o altă lume, ca pe o Anglie în miniatură, cu rînduieli foarte asemănătoare. Astfel, în Lilliput, miniștrii sînt numiți nu după capacități, ci după talentul lor acrobatic, după ușurința cu care sar în sus, cel care sare cu mai multă gratie și mai sus decît alții primește cel mai înalt post... Cam așa se întîmpla și în Anglia de pe atunci , pentru a ajunge ministru era destul să fii bun săritor, adică sprinten și abil... Satira scriitorului se întețește atunci cînd Gulliver ajunge în insula volantă Laputa. Filozofii, istoricii și savanții de aici, chiar și înțelepții, se pierd în speculații deșănțate și se comportă ca idioți de îndată ce se izbesc de viața reală... Evocîndu-se umbrele marilor oameni ai antichității, aflăm că umanitatea, înșelată de scriitorii corupți, a atribuit lașilor cele mai mari fapte de vitejie, proștilor cele mai luminate hotărîri, ateilor cea mai adîncă evlavie și trădătorilor cea mai statornică sinceritate... Satira lui Swift e cu atît mai convingătoare cu cît este slujită de un vocabular bogat, viguros, orînduit în fraze de o mare limpezime. Swift a fost omul adevărului. S-a împotrivit prejudecăților și iluziilor din nevoia de adevăr cu orice preț. Vocea sa e vocea lucidității, a inteligenței care dă pe față tot ce nu este onest sau rațional. „Avea un geniu atotcuprinzător, un geniu magnific, un geniu uimitor de limpede", a scris despre el Thackeray, iar mai tîrziu, Taine a adăugat: „El a inventat gluma atroce, rîsul funebru, veselia convulsivă a contrastelor amare, făcînd o poezie personală prin revelarea neînduplecată a murdăriilor pe care le ascundem...". Se povestește că, la moartea sa, oamenii simpli din Dublin, aceia pe care i-a iubit și i-a slujit cu atîta înverșunare, au năvălit în jurul catafalcului și au struns șuvițe din păru i argintiu, pentru a le păstra ca pe niște relicve sfinte... Prof. lone BANDRABUR