Munca, septembrie 1968 (Anul 24, nr. 6470-6494)

1968-09-17 / nr. 6483

Pagina a 2-a FORMA CRITICII SI AUTOCRITICII (Urmare din pag. 1-a) tovarăşul Andrei Colda, secretarul organizaţiei P.C.R. ■ de la întreprinderea minieră Lonea — nu ţinea seama, la început de sugestiile altora, limitînd sfera activităţii în sector doar la propria sa ■ capacitate şiniţiativă, într-o discuţie cu mai mulţi salariaţi (N. Iancu, Florin Gruia, Dumitru Cucu etc.) am observat la ei reţineri în muncă, datorate în parte şi faptului că şeful secţiei le neglija propunerile şi criticile întemeiate. Datorită intervenţiei imediate a colectivului, maistrul I.G. a devenit în scurt timp un om receptiv la orice critică şi orice sesizare întemeiată“. In acelaşi timp, interlocutorii noştri au mai reliefat un aspect al problemei discutate : orice înscriere la cuvînt, orice luare de poziţie în reprobarea atitudinilor retrograde, a unor deficienţe organizatorice, reclamă întotdeauna o adresă exactă“. „Este necesar a fi indicate cu precizie două laturi : 1. aspectele negative ; 2. factorii responsabili de producerea lor (Paul Voinic — secretarulcomitetului sindicatului de la întreprinderea minieră Donea). Experienţa arată că în actul critic, intervenţia colectivă măreşte eficienta acestuia. în măsura în care sînt probleme, ce privesc colectivul ca atare sau poziţia unui om din colectiv, opinia largă trebuie să fie prezentă, să ia atitudine, interpretînd justa valoare, apreciind în mod realist un om. La Fabrica de ciment din Tg. Jiu, Gheorghe C. comisese grave abateri disciplinare, avînd la activ absente nemotivate, plecări de la locul de muncă în timpul programului etc. .Se punea problema rămînerii lui în întreprindere. Colectivul, acţionînd ca un tot, l-a supus unei aspre, dar oportune critici. Urmarea ? Acelaşi om este astăzi fruntaş în muncă, cu o comportare dmpă in fabrică şi în viaţa particulară. Iată cum angajatul aflat în pragul desfacerii contractului de muncă s-a transformat sub influenţă opiniei , microgrupului social respectiv într-un fruntaş, al întreprinde- rii. Sau alt caz. La Hunedoara — cu luni în urmă — operatorul chimist I. B. pornind pe drumuri greşite, intenţiona să-şi abandoneze familia. Desigur că era o chestiune inntimă, privea viaţa personală a cuiva. Dar procedând cu delicateţe, şi tact, cei mai apropiaţi colegi dentr locul de muncă i-au arătat prin prisma propriei lor experienţe de viaţă inconsistenţa motivelor care creaseră grava stare conflictuală din căsnicia lui. Venit la timp, sfatul tovarăşilor de muncă, a avut darul să-l determine pe I. B. a-Şi reconsidera mobilurile neînţelegerilor cu soţia sa, a ajunge la o limpezire cu sine însuşi. Important este că intervenţia opiniei colective nu a stîrnit în el reacţii de frondă, ci de profunde meditaţii. Aceasta nu l-a înstrăinat de oamenii care i-au dat la timp un ajutor , dovadă că după împăcarea cu soţia sa au simţit nevoia să vină amîndoi în faţa lor să mulţumească sincer. Uneori din dorinţa de „a nu pierde oamenii“ se pun bariere artificiale spiritului critic. La fabrica de frigidere „Sadu“ — după cum afirma inginerul şef Constantin Cioată — există încă unele posturi de ingineri, neocupate, persistă concepţia potrivit căreia, în atari condiţii, critica n-ar trebui folosită, că imperative de moment obligă a te purta cu mănuşi, cu sensibilitatea cadrelor tehnico-inginereşti. Aici, teama de critică provine dintr-o înţelegere nejustă a menirii ei. Critica nu constituie un mijloc de îndepărtare a oamenilor dintr-un colectiv, ci dimpotrivă de întărire a colectivului, prin instaurarea unor relaţii sănătoase între membrii lui. în această fabrică, am avut ocazia să discutăm cu Anton Popescu „cel mai bun maistru“ , după cum l-a recomandat conducerea. I-am solicitat scurte răspunsuri la problema aflată în discuţie : „Ce urmăriţi cînd criticaţi pe cineva“, „Ce credeţi despre autocritică“ etc. Spre mirarea noastră, nu am primit nici un răspuns ! Şi atunci, nu ar trebui oare revizuit superlativul acordat maistrului Popescu ? Nu cumva „cel mai bun“ indică în fond, numai pe omul „bun“ în meserie, dar fără simţ critic şi autocritic ? ! Oricît de capabil ne-ar apare la un moment dat un virtuos al profesiei, dacă el rămîne un om închis în sine, fără o poziţie manifest-critică, în relaţiile interumane din microgrupul social, nev receptiv la părerile altora despre activitatea sa, fără un sever şi lucid proces intim de considerare a propriilor lui limite, care să stimuleze năzuinţa de autodepăşire, acest campion al performanţelor profesionale, se va dovedi o valoare efemeră. lescu (Laminorul de sîrmă), obişnuia deseori să criticefaptul că unii nu respectă normele de protecţia muncii, deşi el însuşi nu era un exemplu în acest sens. Alţii încearcă printr-o „critică-paravan“ eludarea propriilor lor comportări sau abuzuri săvîrşite. Se escamotează în acest fel, insăşi puterea de acţiune şi influenţă practică a criticii, a spiritului combativ. Critica reprezintă în fond o sancţionare a atitudinii Omul devine autocritic în momentul în care este conştient de realitatea lipsurilor sale, de necesitatea depăşirii lor, în momentul in care întrezăreşte noul în perspectivă acţiunilor sale viitoare. Pasul spre autocritică presupune o stare de tensiune conflictuală. Acest proces dialectic se desfăşoară la nivelul fiecărui individ, în funcţie de gradul de conştiinţă, de intensitatea reflecţiei asupra actelor întreprinse, fiind condiţionat în special de către nivelul politico-ideologic al celui în cauză. Spiritul autocritic are la bază împletirea intereselor generale cu cele particulare, valorificarea şi afirmarea potenţelor personale prin prisma conştiinţei colective. „Din viaţa practică mi-am dat seama că o autocritică sinceră este dureroasă, este un şoc puternic, ce te trezeşte la realitate. După părerea mea, o autocritică nu se face oricînd şi oricum. Pentru aceasta este nevoie de ceva care să te răscolească, să te frămînte...“ (Constantin Toma — maistru principal la cuptoare industriale C.S.H.). O autocritică formativă şi nu formală implică o largă zonă de libertate, în care omul devine conştient de rolul pe care îl joacă în angrenajul vieţii sociale, căpătînd orizonturi noi în rezolvarea problemelor ivite. Si astfel, tot ceea ce este necesar se conştientizează, intrînd firesc in viaţa şi preocupările individului, devenind convingere. Desigur, că ne mulţi, cuvîntul autocritică îi derangreşite, un act deliberativ de promovare a spiritului combativ, în scopul înrîuririi asupra formării şi dezvoltării calităţilor morale. Intransigenţa faţă de lipsuri, combativitatea, principialitatea, spiritul novator, receptivitatea faţă de orice propunere sau sugestie bine gîndite sunt cerinţe cu o puternică semnificaţie etico-socială, care caracterizează profilul integru al unui om cu sporit spirit critic şi autocritic. Tează fiind chemată la apel propria lor persoană, propria lor activitate. Pe alţii în schimb, cuvîntul îi lasă pur şi simplu indiferenţi. Prin autocritică trebuie să se înţeleagă nu doar faptul că cineva îşi ia angajament de îndreptare, ci şi sincera acceptare intimă, profunda convingere asupra veridicităţii lipsurilor învederate. Sudorul Dorel Marioană, de la întreprinderea minieră Lonea a criticat conducerea secţiei pentru lipsa de interes în eliminarea pericolului toxicităţii, în probleme de protecţia muncii şi alte deficienţe. Cei în cauză, analizîndu-le atent şi însuşindu-şi-le, au trecut la lichidarea lor. „A fost o critică — spunea maistrul Gheorghe Robică — care asimilată, ne-a pus în situaţia de a ne face (prin însuşirea ei) o autocritică constructivă. Din aceasta au cîştigat oamenii, producţia“. Există o strînsă Interdependenţă, un raport dialectic între critică şi autocritică — ele neputînd fi despărţite arbitrar una de alta. In timp ce critica constituie instrumentul necesar unei obiective aprecieri a realităţii înconjurătoare, actul autocritic concentrează atenţia asupra propriei noastre persoane. Aceste două atitudini, slujind procesului de cunoaştere şi autocunoaştere, pot exista la nivelul fiecărui individ şi al fiecărui microgrup social, prezenţa lor fiind condiţionată de gradul dezvoltării conştiinţei individuale şi a conştiinţei sociale la un moment dat. RESORTURILE INTIME ALE AUTOCRITICII CURAJUÎ. DE A-ŢI SPUNE DESCHIS PĂREREA — OBLIGAŢIE MORALĂ FAŢĂ DE TINE ÎNSUŢi Neîndoielnic, critica constituie un act de responsabilitate, atît individuală cit şi colectivă. Numai în acest context, actul critic va fi binevenit şi rodnic. Există însă situaţii cînd critica se face pe coordonatele iresponsabilităţii, ale simplei bănuieli, ori ale invidiei personale. „La noi — menţionează C. Pârvan, preşedintele comitetului sindicatului de la CJ.L. Tg. Jiu — mai întîlnim asemenea „responsabili“ cu critica neîntemeiată ca C. Plăvăţ, Gh. Roncea, Ion Popescu, mulţi dintre ei uzind de o ilariantă formulă, care numai responsabilitate nu degajă: „Am auzit pe altul zicînd, dar nu mai ţin minte cine mi-a spus...“ ! Alteori, critica devine eronată, împletindu-se cu bîrfa, o asemenea practică, fiind folosită de unele persoane din dorinţa de a se ridica în ochii şefilor, compensînd astfel lipsa de competenţă profesională, ori menţinerea, cu orice preţ într-url post1 la care respectivul a ajuns poate întîmplător. Aşa este — semnala tehnicianul Ion Anuţescu — cazul fostului maistru principal Ion N. care în şedinţele unde erau prezenţi superiorii lui, critica „necruţător“ diferite deficienţe ivite, cu toate că nu era în măsură să facă aprecieri apropiate de realitate. Răspunderea şi obiectivitatea constituie garanţia unei critici, fără patimă. Desigur nu se poate spune că există critică dezinteresată, întrucît interesul există, dar el nuţine numai de aria îngustă a problemelor unui individ ci o un interes de natură socială, colectivă. Trebuie să menţionăm însă că actul ■ critic, ca de altfel şi cel autocritic pe lingă răspundere, implică şi o notă de curaj. Uneori cei care critică în mod constructiv,, principial, au de suportat sancţiuni abuzive din partea celor „lezaţi“ — dacă aceştia din urmă fac parte din conducerea întreprinderii, a secţiei etc. In alte situaţii li se creează o atmosferă neplăcută, sunt „omişi“ de la prime cînd le merită, li se face un întreg cortegiu de şicane manifeste ori subtile. Tovarăşul Nicolae Popa — secretarul comitetului sindicatului de la Combinatul siderurgic Hunedoara — ne-a oferit un exemplu ilustrativ. Tractoristul Traian Chioreanu,secţia distileria de gudroane) plecînd în luna iunie în concediu, secţia angajează alt om pe postul său. Revenit din concediu, T. C. este mutat ca... lăcătuş. Cheia şaradei ? în urmă cu două luni, Traian Chioreanu criticase conducerea pentru neplata unor ore suplimentare. Comisia de litigiu a obligat ferm pe maiştri să-i dea drepturile cuvenite. Dar conducerea secţiei, „lezată“ de critică, comite această intervenţie ilegală : trecerea lui T. C. — fără ştirea sa — pe alt post. Asemenea procedee sunt dezonorante pentru calitatea de conducător al unui loc de muncă. Practica răfuielii personale cu cei care te critica, aburind de prerogativele funcţiei de conducere, trebuie aspru sancţionată nu numai de opinia colectivă, ci şi pe cale administrativă, pentru că înăbuşirea criticii aduce prejudicii eforturilor de perfecţionare a activităţii. Tovarăşul Popa nu ne-a explicat însă de ce membrii comitetului sindicatului nu au intervenit de la bun început faţă de această clasică formă de înăbuşire a criticii... cînd vorba NU CONCORDĂ CU FAPTA... Este ştiut că atunci cînd cineva îşi ia răspunderea să combată o deficienţă, o atitudine retrogradă, se cere ca el însuşi să fie prob în domeniul criticat. Există însă oameni, pentru care legătura dintre vorbă şi faptă nu prezintă importanţa cuvenită , în şedinţe, ori de cîte ori au ocazia, ei manifestă multă „combativitate“ şi „exigenţă“, se ridică cu tărie împotriva lipsurilor, cu toate că în viaţa şi activitatea lor se conduc după alte principii — ele însele, criticabile. Intr-o discuţie avută cu membri ai activului sindical de la același Combinat siderurgic din Hunedoara, am aflat că salariatul C. Leu- MUNCĂ CU OAMENII ŞI RĂSPUNDERILE El Continua perfecţionare a democraţiei socialiste constituie una din cerinţele esenţiale ale etapei de desăvîrşire a construcţiei socialismului. Prin însăşi definiţia lor, sindicatele sunt organizaţii profesionale de masă, ale clasei muncitoare. Datorită faptului că ele cuprind partea cea mai însemnată din populaţia activă a ţării, au posibilitatea reală de a contribui intr-o măsură mai mare la organizarea opiniei publice muncitoreşti, de a ridica pe trepte calitativ superioare gradul de conştientizare şi formele specifice de manifestare a acestei opinii. Pentru aceasta este necesar ca în adunările organizaţiilor sindicale să se creeze un climat sănătos propice schimbului liber de păreri, în toate problemele legate de viaţa şi activitatea lor, neadmiţînd sub nici o formă încălcarea sau ştirbirea acestui drept. Practica demonstrează că acolo unde acest climat există, activitatea organizaţiilor sindicale se desfăşoară la nivelul cerut de viaţă. Prezentă în forme şi manifestări variate, munca cu omul prezintă — cum este şi firesc — o mare diversitate. Se lucrează cu oameni diferiţi din punct de vedere al profesiunii, al capacităţii lor intelectuale şi afective. Cei chemaţi să răspundă de această dificilă misiune trebuie să posede un dezvoltat simţ de răspundere, de dăruire, sinceritate, răbdare şi discernămînt. In asigurarea unui asemenea climat emulativ, favorabil manifestării criticii şi autocriticii, al receptivităţii la orice propunere, la orice sesizare sosită din partea salariaţilor, o sarcină importantă, dificilă, dar plină de nobleţe, revine şi activiştilor noştri sindicali. MUNKA „Biblioteca activului sindical“, colecţie ce apare de mai mulţi ani în Editura politică, s-a îmbogăţit de curînd cu o nouă lucrare. Este vorba de broşura „DISCIPLINA MUNCII — REALITĂŢI ŞI CERINŢE“ de Ioan Ivîoja. Necesitate presantă în condiţiile producţiei moderne, cu ramificate implicaţii asupra organizării şi desfăşurării întregii activităţi economice, dar şi cu rezonanţe pe toate planurile existenţei sociale, disciplina muncii formează, pe bună dreptate, obiect de pasionante studii economice, sociologice şi psihologice. Efectuînd o anchetă în rîndurile a peste două sute de oameni ai muncii, eterogeni sub raportul profesiei, calificării, vîrstei, ramurii de activitate, Ioan Moja reuşeşte să surprindă cîteva din coordonatele de bază ale disciplinei muncii în ţara noastră, să reliefeze trăsăturile care au început să fie proprii imensei majorităţi a muncitorilor, precum şi o serie de fenomene care contravin disciplinei şi, prin aceasta, aduc pagube indivizilor şi societăţii în ansamblu. Concluziile la care a ajuns, i-au permis autorului să sugereze, pe parcursul broşurii şi în încheierea ei, un şir de măsuri de natură să ducă la întărirea disciplinei în muncă în întreprinderile noastre, să sporească eficienţa activităţii organelor şi organizaţiilor sindicale îndreptată în această direcţie. Individuală sau colectivă munca omului s-a desfăşurat dintotdeauna în limitele unei anumite discipline, indispensabilă pentru a atinge obiectivul propus, pentru a obţine rezultate cît mai bune. Dar asupra acestui fenomen şi-au pus în mod pregnant amprenta relaţiile de producţie din fiecare orînduire socială. In condiţiile capitalismului, cum remarcă şi autorul, disciplina muncii — nevoie stringentă pentru bunul mers al producţiei — este dictată de interesele patronilor, iar muncitorii i se supun în virtutea situaţiei lor de exploataţi, de oameni economiceşte constrînşi. Socialismul schimbă din temelii datele problemei. Relaţiile de producţie socialiste, lichidarea exploatării omului de către om creează premisele unei discipline liber consimţite a muncii, oferă cadrul propice pentru ca omul, conştient de noua sa poziţie în societate şi cointeresat în rezultatele muncii, să dea măsura potenţelor sale, să se manifeste plenar în producţie şi în viaţa socială. Ar fi, desigur, nerealist dacă s-ar crede că între instaurarea relaţiilor de producţie noi şi instaurarea disciplinei socialiste a muncii ar exista un raport direct, nemijlocit, că lucrurile s-ar desfăşura automat, de la sine. Dimpotrivă, măsurile orientate în direcţia organizării temeinice a producţiei şi a muncii, a sporirii cointeresării celor ce muncesc în rezultatele activităţii lor, a ridicării conştiinţei socialiste sunt de o importanţă esenţială pentru a face ca pretutindeni şi totdeauna să se statornicească o înaltă disciplină care să se concretizeze într-o grijă neslăbită a tuturor faţă de avutul obştesc, faţă de problemele eficienţei economice a producţiei. Intr-o asemenea viziune sunt concepute preocupările largi care există în prezent în ţara noastră în vederea întăririi disciplinei în muncă. Broşura lui Ioan Moja are meritul de a dezvălui un număr de factori obiectivi şi subiectivi, la nivel micro şi macrosocial, de care depind înrădăcinarea spiritului de disciplină în muncă, precum şi eficienţa acesteia. Fireşte că in limitele a 110 pagini (N.B. de format mic) nu puteau fi prezentaţi, exhaustiv, aceşti factori. De altfel, putem reproşa autorului că, propunîndu-şi să trateze cît mai multe aspecte, nu reuşeşte totdeauna să asigure o analiză aprofundată a problemelor abordate, oprindu-se la consideraţii generale. In încheierea acestor rînduri trebuie remarcată însemnătatea particulară pe care o are broşura pentru activul sindical. Cadrele sindicale găsesc în lucarea „Disciplina muncii — realităţi şi ceriinţe“ sugestii preţioase pentru activitatea organizatorică şi educativă desfăşurată în rîndurile salariaţilor din întreprinderi în vederea consolidării şi dezvoltării spiritului de disciplină în muncă. LIVIU MELINTE O tratare reuşită a problemelor disciplinei muncii Frumuseţi argeşene Reporteri în acţiune „îmi amintesc de un redactor de la televiziune care pretindea că orice bun ziarist este în mod sigur bun şi la televiziune. El nu mai este la televiziune. Nu mă miră“. Constatarea aparţine unui reporter al televiziunii britanice care a încercat, nu de mult, într-o revistă specializată, să analizeze cîteva din problemele specifice ale reportajului T.V. Pe micul ecran, evident, condiţia reportajului — şi implicit a reporterului — este alta decit în presă. E suficient să aducem un singur argument, dintre cele formale. La ziar, reporterul este o unitate individuală, iar „materialul“ său constă dintr-un carnet de note, un stilou şi, eventual, ia nevoie, o fişă de telefon. La televiziune, reporterul este o rotiţă dintr-un angrenaj complicat care cuprinde cel puţin operatorul, inginerul de sunet, maistrul de lumini (etc., etc.), cu întregul lor eşafodaj tehnic ; în plus, cel puţin deocamdată, filmul unui reporter nu poate fi... telefonat. Dacă preluăm discuţia despre reportaj este, în primul rînd, pentru că asistăm pe micul nostru ecran la un îmbucurător proces de activizare a reporterilor. Secvenţe filmate în diferite judeţe ale ţării au dat glas, săptămînile acestea, unanimei adeziuni a poporului la politica internă şi externă a partidului nostru. Operative „reportaje de eveniment“ au surprins entuziastele întîlniri ale conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii muncii din uzine, de pe ogoare, cu intelectualii ţării. Reprezentanţii televiziunii şi-au sporit mobilitatea în acţiune, şi efectele acestei ancorări decise în problematica vie a cotidianului, nu pot fi decit salutare pentru concepţia de ansamblu a programelor. Micul ecran trebuie să fie, înainte de toate, o fereastră spre realitatea zilelor noastre, o oglindă cît mai fidelă a preocupărilor, gindurilor şi aspiraţiilor contemporane. Contribuţia reporterului la realizarea diferitelor rubrici curente ale televiziunii a crescut şi ea în ultimele săptămîni. Este un fapt. „La porţile cunoaşterii", emisiune consacrată tineretului, a prilejuit prezenţa „în direct“ a reporterului printre inginerii, muncitorii şi tehnicienii uzinei braşovene de tractoare, facilitînd privitorilor cunoaşterea (aşa cum o spune şi titlul emisiunii) celor mai recente realizări ale acestora, printre care şi elegantul „Universal 400“. Reporterul ne invită, periodic, „la ora 21“ iniţiind interesante discuţii prin care încearcă să răspundă unor întrebări (diverse) ale telespectatorilor. Redacţia de actualităţi a micului ecran a lansat şi ea, zilele trecute, o frumoasă iniţiativă : aceea de a ne înfăţişa diferite „secvenţe ale cotidianului“, de larg interes, desprinse din actualitatea imediată. Ni se promit — de pildă — participări la un cules de struguri, sau la diferite manifestări curente cultural-artistice. Debutul — o transmisie consacrată modei de toamnă — a fost încurajator. Sub bagheta spirituală a regizorului Valeriu Lazarov — felicitări pentru ideea de prezentare a modei bărbătești — reporterul-ghid ne-a oferit o informare cuprinzătoare, atentă şi de bun gust. Poate că reportajele filmate ale televiziunii au rămas în urma transmisiilor „pe viu“ (deşi nu toţi reporterii utilizaţi au vocaţie de reporter!). Se mai apelează din cînd in cînd la producţii filmate ale Studioului „Al. Sahia“, se mai realizează din cînd în cînd cite un scurt metraj propriu, dar reportajul T.V. filmat nu şi-a aflat încă ponderea cuvenită în cadrul preocupărilor studioului de televiziune. Sînt şi cîteva defecţiuni artistice de semnalat. Un „scris“ prea colorat, de pildă, aşanumitul „stil adjectival“ copleşeşte adesea imaginile, deşi, se ştie bine că redactorul nu va putea face niciodată ştirile mai interesante decit imaginile. Multe fraze, savant construite, sună fals pe micul ecran ; simplitatea este o condiţie indiscutabilă. Şi claritatea, de asemenea. Spectatorul nu poate relua o frază, cum o face cititorul, pentru a o înţelege. Şi aşa mai departe... Să sperăm că ofensiva reportajului va „contamina“ şi filmul... CALIN CALIMAN Mării 17 septembrie 1968 145 de ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr Pe plaiuri transilvane, in satul Avrig de lingă Sibiu, s-a născut în anul 1779 cel care avea să dăinuiască in amintirea noastră ca unul din cele mai luminoase chipuri de cărturari români — Gheorghe Lazar — fondator al invăţămîntului în limba română. Părinţii săi au fost ţărani iobagi pe moşia baronului Bruckenthal. După ce a făcut studii teologice la Sibiu şi la Cluj, tînărul Gh. Lazăr ia drumul Vienei pentru a-şi întregi cunoştinţele de drept, inginerie şi teologie. Reîntors in Transilvania, ocupă o catedră la Seminarul ortodox. Lovindu-se continuu de cadrul strimt şi potrivnic oferit de imperiul habsburgic, Gheorghe Lazăr nu-şi poate realiza ideile iluministe. Urmărit de poliţia imperială, cărturarul ardelean trece bariera Carpaţilor. în martie 1818, o anafora a Eforiei şcoalelor recomanda pe un anume „Lazăr, inginer, ce a venit acum de curînd din părţile Transilvaniei, aici într-acest pămînt“, să predea în Ţara Românească. Cîteva chilii ale ramăstirii Sfîntul Sava se transformă începînd din 1818 în „o şcoală academiceascâ“ pentru „ştiinţele filozoficeşti şi matematiceşti“. Gheorghe Lazăr lansează un manifest ardent intitulat „înştiinţarea către tinerime“ în care aducea lămuriri asupra acelor trei tagme (grade) care formau baza lăcaşului de învăţămint în limba română, subliniind că va organiza curînd şi o clasă specială, pentru filozofie şi drept. Tinerii, mai cu seamă cei din rîndurile burgheziei în formare, încep să părăsească şcoala grecească de la Schitu Măgureanu, fiind puternic impresionaţi de apelul lui Gheorghe Lazăr ce spunea : „Cu ruşine vine unui popor şi neam ce este aşa vechi şi înzestrat cu toate rodurile pămintului... să nu aibă şi el o şcoală mai de treabă, o academie cu ştiinţă, chiar in limba maicii sale, ci să se lase mai slab, mai scăzut şi mai batjocorit decit toate celelalte limbi şi popoare ale feţii pămintului...! Iată o epohie nouă, o intimplare strălucitoare, un glas dulce părintesc...“. Peste o vreme, din şcoala românească iese şi prima promoţie de ingineri hotărnici. Urmează o perioadă de intense eforturi organizatorice, de muncă plină de dăruire. Un sprijin consistent i-l acordă lui Gheorghe Lazăr boierii cu vederi liberale, Iancu Văcărescu şi Iordache Golescu, dar trebuie menţionat şi aportul adus de Ion Eliade şi Eufrosin Poteca. Entuziasmul se transmite ca un fluid magic la elevii cărora învăţătorul din Avrig le predă lecţii de istorie, geografie, limba română şi matematici. Cursurile sale de filozofie, în care înfăţişa tezele criticismului kantian, stîrnesc un interes deosebit. De la Gheorghe Lazăr ne-au rămas şi primele manuale de matematici redactate în limba română, notabile fiind traducerile manuscrise după germanul Wolff, „Aritmetica matematicească“ şi „Trigonometria cea dreaptă“ (1821). „Povăţuitorul tinerimii" cuprinde în prefaţă angajamentul de a pune „toate cărţile scolasticeşti, de bună regulă, în limba patriei“. Se cristaliza o terminologie ştiinţifică românească, aport remarcabil în dezvoltarea culturii naţionale. Om de o formaţie progresistă, patriot înflăcărat, Gheorghe Lazăr susţine ideea unităţii poporului român cu diferite prilejuri, cum e cel din 1819, cînd, cu prilejul înscăunării mitropolitului Dionisie Lupu, afirmă că românii sunt „strănepoţii lui Romulus“. Marea răscoală populară din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, trezeşte în sufletul lui Gheorghe Lazăr sentimente de simpatie şi adeziune. El se apropie de Tudor, îl sfătuieşte în momentele cruciale ale mişcării, îi atrage atenţia asupra versatilităţii boierilor. Sfirşitul tragic al răscoalei are urmări nefericite şi pentru şcoala de la Sfintul Sava, care, datorită neîncrederii şi animozităţii boierilor, nu poate fi redeschisă. Bolnav şi chinuit de crunte dezamăgiri, Gheorghe Lazăr părăseşte Bucureştiul şi se întoarce în satul său natal, unde se stinge din viaţă în 1823. Dramatismul unei asemenea existenţe închinate unor idealuri ce slujesc poporul este un prilej de adîncă reculegere. Dascăl patriot — iată ce încununează strădania onestă şi pasionată a lui Gheorghe Lazăr, în perioada cînd domniile fanariote nu fuseseră încă înlăturate, el, aşa cum făcea Gheorghe Asachi în Moldova, a iniţiat lupta pentru deşteptarea conştiinţei naţionale. Ideile sale au rodit în minţile oamenilor de cultură progresişti care l-au urmat. Dar ele au prins contururi trainice in anii socialismului, cînd învăţămîntul românesc a atins culmile cele mai înalte. In România socialistă, strădaniile lui Gheorghe Lazăr pentru un învăţămint care să folosească poporului au fost dezvoltate şi amplificate, căpătînd rezolvarea cea mai fericită. Ne putem mîndri cu un învăţămînt de o calitate superioară, ţara noastră ocupînd un loc de frunte în ierarhia statelor cu o reţea didactică eficientă şi completă. NICU DUMITRU MARȚI 1? SEPTEMBRIE 17.30 — Pentru copii 13.00 — TV pentru specialiştii din industrie 18.30 — Curs de limba engleză (continuarea ciclului I) 19.00 — Tinereţea noastră. Emisiune literară pentru tineret 19.30 — Telejurnalul de seară 19.50 — Buletinul meteorologic 20.00 — Mari călătorii . ,,Răsplata îndrăznelii“ 20.30 — Transfocator — ediţie specială 21.00 — Film artistic : „Contele Bobby, spaima vestului sălbatic" 22.30 — Panoramic 22.45 — Divertisment muzical. Dirijor Alexandru Imre 23.00 — Telejurnalul de noapte. MIERCURI 18 SEPTEMBRIE 17.30 — Pentru şcolari 18.00 — Telecronica economică 18.30 — Curs de limba germană (continuarea ciclului ) 19.00 — Club XX — emisiune pentru tineret. ,,Din tată-n fiu". 19.30 — Telejurnalul de seară 19.50 — Buletinul meteorologic 20.00 — Studioul de poezie. 20.10 — Interpreţi de muzică populară. 20.25 — Transfocator 20.50 — Muzică uşoară cu Mihaela Mihai, Mariana Cernăşteanu, Octavian Cadia şi Formaţia „Metropol" 21.15 — Avanpremieră 21.30 — Telecinemateca „Pădurea împietrită“ — film artistic cu Bette Davis, Humphrey Bogart şi Leslie Howard 22.50 — Telejurnalul de noapte A ÎNCEPUT ŞCOALA! (Urmare din pag. 1a) buchetele de fiori într-un omagiu adus Şcolii. Şi, tot în aceste zile, pe ogoarele patriei, zeci de mii de elevi sunt angajaţi într-o dinamică acţiune de strîngere a recoltei. Continuînd tradiţiile muncii voluntar-patriotice, tineretul şcolar îşi vădeşte şi aici participarea la efortul general, într-un context cînd coeziunea şi unitatea ţării în jurul Partidului sunt mai intense decit oricînd. Incit, pare a nu mai fi o simplă intimplare faptul că tot în aceste zile vom sărbători aniversarea a 145 de ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr,i ctitor al învăţămîntului românesc. Clopoţelul care a sunat ieri, 16 septembrie 1968, a vestit pentru şcoala noastră începutul unui an şcolar bogat în noutăţi menite să-i asigure înflorirea. Trecut şi prezent, tradiţie şi actualitate se întîlnesc aici, într-o continuitate care are ca țel permanentul progres al Patriei.