Munca, decembrie 1969 (Anul 25, nr. 6860-6885)

1969-12-03 / nr. 6861

Pagina a 3-a Orchestra Operei Române sub bagheta unui reputat dirijor Cîndva, acum mai bine de 25 ani în urmă, un tî­­năr contrabasist iugoslav se vede nevoit să renun­ţe pentru o bună bucată de vreme, după cum gîn­­dea el la arta lui dragă. El schimbă instrumentul său cu o puşcă pentru a lupta astfel mai eficient pentru triumful crezului său de om şi artist. După ce invadatorii au fost în sfîrşit izgoniţi din patria sa tânărul artist se vede ne­voit să renunţe la contrabas, rănile primite nu-i permit să-l mînuiască. Zeljko Straka, acesta este numele tînărului nostru, nu abdică însă şi se apucă să înveţe dirijatul de orchestră. A reuşit să-şi însuşească în mod strălucit această nouă îndeletnicire, parcurgînd cu răbdare şi perseveren­ţă toate treptele ei, făcînd în felul acesta o temeinică u­­cenicie. A fost unul din cei mai îndrăgiţi discipoli ai neuitatului Franz Konwit­­schny. S­traka este astăzi prim­­dirijorul Operei Comice din Berlin, aşadar al unei instituţii care — condusă de geniul fecund al lui Felsenstein — a devenit în zilele noastre o instituţie de prestigiu. Turneele di­rijorului, care prevăd mă­car o dată pe an concer­te sau spectacole de operă în propria lui ţară, îl aduc destul de des şi în Româ­nia. El este vizibil ataşat de instituţiile noastre de operă şi participă cu elan,­ ori de câte ori are prilejul, la dezvoltarea lor artistică. „Nu sunt propriu-zis un oaspete, ci omul dinlăun­­trul teatrelor dumneavoas­tră de operă“, susţine ma­estrul. „Succesul cântăreţi­lor români mă bucură, iar un eventual eşec al lor mă afectează profund. Cunosc pe cei mai mulţi dintre ei şi le urmăresc cu interes cariera“. El înţelege de aceea să lucreze temeinic la pregătirea muzicală a spectacolelor sale, progra­mate în ţara noastră, ne­ocolind — în ciuda timpu­lui redus — corepetiţia în cabină cu soliştii­­vocali sau repetiţiile pe partizi cu orchestra. Are vii dez­bateri cu artiştii aflaţi tem­porar în subordinea sa şi nu depune armele , decit în momentul cînd a putut scoate tot de la dânşii, in­clusiv o precizie ritmică şi ■ un­ cîntat degajat în pasaje­le celui mai delicat pianissi­mo. Recent am ascultat la­ Opera Română sub condu­cerea sa două spectacole,, care au redevenit, în ciuda,, frecventei lor audiţii, gra­ţie muncii sale febrile de­plin convingătoare şi anume­ operele „Rigoletto“ şi „Tru­badurul“ de Verdi- N-am mai recunoscut orchestra­ Operei noastre. Ea se trans­formase, graţie lui Straka, dintr-un auxiliar într-un element din cele mai esen­ţiale al fenomenului mu­zical. Iată deci că se poate spera şi aici într-o meta­morfoză ! „Aveţi o orchestră de nivel european. Trebuie muncit însă cu perseveren­ţă şi, mai ales, cu pricepe­re“, mă asigură dirijorul iugoslav după spectacole­le sale.­­De altfel, noua con­ducere a Operei, Române ne-a mărturisit nu de mult că este­ şi ea convinsă de stringenţa unei radicale schimbări in această pri­vinţă şi că este hotărîtă să declanşeze o ascensiune neîntreruptă a acestui im­portant factor artistic du­pă exemplul corului care, condus cu abnegaţie de Stelian Olaru, se afirmă în ultima vreme ca una din cele mai interesante formaţii muzicale ale noas­tre). Nu putem decît să mulţumim şi pe această cale oaspetelui nostru pentru oportunitatea de­monstraţiei sale. Să ne fie îngăduit a, sem­nala, fie şi în treacăt­, pre­zenţa cu totul remarcabilă a cîtorva cântăreţi în ca­drul acestor două, specta­cole de frumoasă­ ţinută artistică. Este vorba de soprana Elena Simionescu (o pildă pură dar cincide­­cum limfatică !) şi­­de me­­zzosoprana Iulia Raciucea­­nu, foarte adecvată rolului, în „Rigoletto“ (unde par­tenerii principali masculini n-au izbutit în schimb să se impună în ciuda efortu­rilor lor), de baritonul Va­sile Martinoiu (din ce în ce mai bun) şi de tenorul Cor­nel Stavru, un model de so­liditate profesională, în „Trubadurul“, unde de data aceasta femeile n-au mai reuşit să strălucească. Pă­cat ! De prisos de menţionat receptivitatea numerosului public din sală, care n-a economisit aplauzele sale pentru a-și manifesta ade­ziunea la nivelul artistic de­osebit al acestor spectacole muzicale. Nu abdicare de la principii, dar nici rigiditate d in aplicarea lor! (Urmare din pag. l-a) ne declară dr. CORNELIA CONSTANTINESCU, di­rectoarea policlinicii — ambulanţa a efectuat în medie două curse pe zi la Ploieşti cu cazuri chirurgi­cale. In ce priveşte bolnavii care s-au deplasat cu mij­loace proprii, numărul lor este şi mai mare. Ni se pare semnificativ faptul că înseşi conducerile întreprinderilor industriale fie la Brazi întreprind de­mersuri pentru reînfiinţa­rea serviciului de chirurgie. Aflînd de prezenţa noas­tră în localitate, ing. ION GRIGORAŞ, directorul tehnic al rafinăriei, a ţinut să ne afirme acest lucru. Şi intervenţia sa capătă cu atît mai multă greutate, dacă ne gîndim că e dicta­tă de interesul de a se evita irosirea forţei de muncă, de a determina recuperarea in termen optim a acestei for­ţe de muncă printr-o intervenţie medicală promp­tă, de specialitate. Se ştie prea bine că, în cazuri chi­rurgicale, de operativitatea şi calificarea intervenţiei medicale depinde, foarte a­­desea, durata vindecării bolnavului şi, implicit, a revenirii sale în producţie. Situaţia de la Brazi pune în lumină necesitatea pe plan general de a promova încă un criteriu (în afara celui numeric, al populaţiei deservite) în distribuirea cadrelor medicale de dife­rite specialităţi. Şi anume, criteriul gradului de indus­trializare şi al profilului in­dustrial al localităţilor. Mai cu seamă că aceşti factori­­ se repercutează în mod di­­rect atît asupra morbidită­ţii generale, cit şi a celei pe grupe de boli. De aceea, ni se pare nelogic ca în normarea chirurgului, der­matologului etc. (adică ra­portarea postului la număr de locuitori) să nu se ţină seama de faptul că avem o serie de localităţi urbane şi rurale cu un specific de producţie bine definit, cu uriaşe şantiere industriale. In altă ordine de idei, in­vestigaţia întreprinsă de noi la Brazi ne-a prilejuit constatarea a încă unei si­tuaţii care necesită o rezol­vare mai judicioasă. Prin restrîngerea activităţii ser­viciului radiologie, unul dintre­ cei doi medici de specialitate a devenit dispo­nibil. In acelaşi timp, la 8 kilometri distanţă, la Rafi­năria 1 Ploieşti (unde, de altfel, domiciliază cu fami­lia medicul în cauză) a apă­rut un post vacant de ra­diolog. In loc de a se apela la soluţia cea mai raţiona­lă — redistribuirea medi­cului în cadrul judeţului, fără a se crea probleme de cazare, navetism etc. — s-a recurs la un dublu schimb între judeţe : radio­logul de la Brazi e transfe­rat la Mediaş, iar la Rafi­năria­­ este adus un alt medic de aceeaşi specialita­te de la... 60 de kilometri distanţă, din alt judeţ, mă­rind prin aceasta numărul navetiştilor. Motivul formal este acela că instrucţiunile în vigoare nu permit tran­sferarea medicilor dintr-o localitate în alta de catego­rie superioară. Pentru ori­cine cunoaşte, însă, situaţia reală este evident faptul că, practic, între Ploieşti şi Brazi nu se poate pune pro­blema diferenţei de catego­rie, dat fiind nu numai distanţa redusă, dar şi mij­loacele de locomoţie, foarte accesibile (autobuzul circu­lă în permanenţă, din zori şi pînă în noapte, par­curgînd distanţa în 20 de minute !). De altfel, suntem­ de păre­re că actualele instrucţiuni şi reglementări, privind transferul de medici între localităţi, ar trebui revăzute şi reconcepute, în raport de situaţia şi necesităţile ac­tuale — deoarece ele au stîrnit şi în alte părţi miş­cări inutile de cadre sau recurgerea la schimburi între judeţe acolo unde ne­cesităţile, apreciate con­form noilor normative, se puteau satisface printr-o reechilibrare în interiorul judeţului respectiv. Trebuie căutate toate modalităţile raţionale şi conforme cu in­teresele majore ale statului pentru a restrînge navetis­­mul medicilor, această boa­lă a asistenţei noastre me­dicale şi nicidecum să i se dea stimul şi amploare prin unele măsuri locale neîndeajuns de chibzuite. Desigur, redistribuirea mijloacelor umane şi mate­riale ale asistenţei medica­le nu se face după criterii empirice sau întîmplătoare, ci după norme clar stabili­te — rod al unor studii în­delungate. înfăptuirea aces­tei acţiuni ridică o multi­tudine de aspecte — unele dintre ele greu de prevă­zut, altele scăpate din vede­re la timpul potrivit. Tre­cute prin filtrul practicii, normele după care se des­făşoară reorganizarea reţe­lei medicale confirmă pe deplin justeţea principiilor şi a orientării de bază, vă­dind totodată necesitatea unor retuşări de amănunt. Avem încredinţarea că Ministerul Sănătăţii va a­­dopta o atitudine creatoare — nu în sensul abdicării de la principii — ci în cel al perfecţionării necontenite, pe parcursul aplicării, a propriilor îndrumări şi in­strucţiuni. NESTOR GHEORGHIU (Urmare din pag. 1­ a u­nii conducători în recupera­rea unor prejudicii aduse în­treprinderii ne demonstrea­ză şi faptul că la şedinţele de judecată, cei desemnaţi să susţină interesele între­prinderii nici nu se prezintă! La Combinatul de industrie locală „Progresul" din Rîm­­nicu Sărat nouă litigii s-au rezolvat fără ca delegatul unităţii să fie de faţă. Şi nu este singurul loc unde s-a procedat astfel. Nu-i mai puţin adevărat că în asemenea situaţii şi comisiile au partea lor de vină. Ele nu sunt nişte arbi­tri muţi între părţi. Membrii acesto­ra au tot dreptul şi, în acelaşi timp, datoria să ceară întreprinderii să ad­ministreze toate probele ne­cesare în dovedirea acţiu­nii. Este vorba de slujirea a­­devărului şi rolul lor activ trebuie să se manifeste în stabilirea lui. De multe ori însă, din comoditate sau chiar dintr-o solidaritate greşit înţeleasă cu cel că­ruia i se cere desdăunarea încearcă să împace şi capra şi varza. Judecă plîngerea unităţii, aşa cum a fost for­mulată, fără alte susţineri şi nu supără, deci, conducerea. Dar nici pe cel căruia i se pretinde să plătească, de­oarece respingînd cererea întreprinderii îl absolvă pe împricinat ! împăcînd în­ acest mod unele interese particulare, comisiile nu slu­jesc însă interesele genera­le ale societăţii, în numele cărora sînt chemate să acţi­oneze, drept, ferm, eficace. Aceeaşi falsă bunătate se afişează şi atunci cînd se judecă acţiuni intentate celor care au încercat să sustragă din bunurile între­prinderii. Cum altfel decît cu îngăduinţă poate fi co­tată amenda de 150 de lei aplicată de comisia de jude­cată de la Fabrica de ţiga­rete din Bucureşti, paznicu­lui Gh. Niţu care sustrăsese bunuri în valoare de aproa­pe 600 de lei ! Mai ales că avea şi circumstanţe agra­vante prin aceea că el, cel pus să păzească bun­urile fabricii, s-a înfruptat din ele. In orice caz, mergînd ■cu duhul blîndefii, hotărîrile comisiei nu mai au rol edu­cativ. Poate şi de aceea în registrul de control de la poarta fabricii sunt consem­naţi aproape zilnic 2—3 sa­lariaţi asupra cărora s-au găsit între 10 şi 100 ţigări însuşite ilicit. — Cînd aplicăm o sanc­ţiune, îmi spunea Mircea Mîrşulescu, preşedintele co­misiei de judecată de la fa­brica de mezeluri „Mistre­ţul" din Capitală, ne gîndim că măsura de influenţare trebuie gradată în aşa fel încît cel ce a greşit o dată să nu mai fie tentat şi a doua oară. Rolul nostru este să respectăm legea şi să facem educaţie. Cu îngădu­inţă nu ajutăm pe nimeni. Slujind dreptatea, comisii­le slujesc şi interesele perso­nale ale salariatului şi pe cele ale întreprinderii. Chiar şi atunci cînd salariatul este obligat la desdăunare. Pen­tru că este vorba de averea obştească. Şi dacă integri­tatea ei este apărată, sînt asigurate şi posibilităţile de mărire a veniturilor persona­le, prin dezvoltarea conti­nuă a proprietăţii socialiste, a avuţiei naţionale. , Toleranţa şi cocoloşirea, lipsa de răspundere mani­festate de unele conduceri de unităţi, precum şi îngă­duinţa unor comisii de ju­decată nu sunt de natură să creeze un climat de respon­sabilitate faţă de tot ceea ce ne aparţine nouă, tuturor. Cit despre „hîrtia de aco­perire" de care vorbeam la început, ea poate să folo­sească ca justificare în faţa unui control financiar. In faţa propriei conştiinţe, a imperativelor responsabili­tăţii sociaie, cei car® o fo­losesc vor rămîne însă des­coperiţi. Hîrtia de „acoperire“ MUNKA Pe adresa concursului nostru de fotografii artistice CHEMARE, de Nicu-Dan Gelep, de la cercul de foto al Casei de cultură a sindicatelor­ Craiova ANUNŢĂM PE CITITORII NOŞTRI CĂ A ÎNCEPUT REÎNNOIREA ABONAMENTELOR PENTRU ANUL 1970 LA ZIARUL J U N C A" Abonaţi-vă din timp pentru a vă asigura continuitatea în primirea ziarului. Săptămînal puteţi citi în coloanele ziarului rubricile noastre permanente : „în audienţă la sindicat“ . Poşta juridică ; „în oglinda opiniei publice" ; Agenda cotidiană ; „Omul şi legea“ ; „Competenţă — exigenţă — răspundere" ; „Oa­meni şi fapte" ; Anchete economice, sociale şi culturale; Cronici sportive, literare şi muzicale ; Note, Comentarii; Ştiri şi reportaje din ţară şi de peste hotare. Abonamentele se primesc la toate oficiile şi agenţiile P.T.T.R., la factorii poştali şi difuzorii de presă din întreprin­deri şi instituţii. Miercuri 3 decembrie 1969 m­m „Operaţiunea Lady Chaplin“ încă o coproducţie (moda coproducţiilor câştigă, de altfel, teren şi în cinemato­grafia noastră !), de astă da­tă italo-franco-spaniolă, nu dezminte spiritul de con­secvenţă al D.D.F.-ului in achiziţionarea unor pelicule de duzină, situate sub limi­ta de unde începe arta-^ „o­­peraţiunea..." ilustrează o tipologie elastică de „filme de aventuri şi poliţiste", iar prin abundenţa locurilor comune­­prea se aseamănă, de pildă, cu „Omul care va­lora miliarde“, în privinţa acţiunii propriu-zise, cu „Ziua cînd vin peştii“ şi „Şapte oameni de aur" — şi asocierea vizează mobi­lul conflictului etc.) lasă spectatorul cu impresia că genul — exploatat din plin de micul ecran, acea gazdă incorigibilă a serialelor — se află într-un serios deficit de inspiraţie, de noutate­, ceea ce, probabil, nu e de­parte de adevăr. „Operaţiunea...“ nu con­stituie... opera unor stele de mărimea întîi (regia a­­parţine lui Alberto de Mar­tino ; printre interpreţi se numără Ken Clark, Daniela Bianchi, Jacques Bergerac, Evelin Stewart), dar nu ab­senţa acestora impietează asupra valorii intrinseci a filmului, ci lipsa de origina­litate şi consistenţă a su­biectului. Sub pretextul disputării proiectilelor atomice din submarinul „Tresher“, eşuat (fapt real !), două grupuri de afacerişti — care iniţial par a fi animaţi de dorinţa de a conlucra — urmăresc, deopotrivă, însuşirea como­rii din fundul oceanului şi, fără menajamente, încear­că decimarea adversarului­­ o încleştare de forţe (dez­lănţuite orbeşte), din care nu importă cine iese învin­gător, fiindcă nici lupta nu se consumă în numele vre­unui ideal Personajele se conduc după legile nescrise ale liberului arbitru şi, tră­ind în cultul violenţei, îşi etalează mai puţin destoini­cia spiritului şi cu deosebi­re virtuţile de „ucigaş cu simbrie“. Mişună pe ecran o sumă de indivizi inocu­laţi cu microbul crimei, o lume croită pe acelaşi ca­lapod, abilă mînuitoare de pistoale şi cu temeinică pre­gătire de „cascador" şi, dea­supra ei, un cuplu de ha­ppy end în care Lady Cha­plin îşi dezvoltă partitura de asasină cu singe rece, inventînd orice pentru a menţine treaz jocul riscu­lui, iar Malloy — un fel de­ Făt-Frumos in viziune sui­­generis — întruneşte toate calităţile eroului fără bio­grafie, a omului forte, de sacrificiu, în fond o pastişă palidă după Sfîntul. Nu lipsesc, de bună sea­mă, momentele de respiro, abia tangente la „mersul“ acţiunii (dar aceasta con­tează mai puţin !) şi, între ele, parada modei din Casa lui Lady Chaplin (fiindcă — se înţelege de la sine — „ucigaşii“ compar drept oa­meni cu ocupaţii dintre cele mai serioase, unde se perfectează afacerile) are darul să descreţească pen­tru cîteva clipe frunţile, după şi înaintea seriilor prelungite de bătăi cu pumnii, cu picioarele, cu drugi de fier, cu frînghii, cu butoaie pline cu mate­rial inflamabil, cu împuşcă­turi şi cu tot ce poate în­cape în fantezia autorilor „filmului de aventuri“. Şi pentru a nu se spune că „Operaţiunea..." e doar un conglomerat de gaguri îm­prumutate de aiurea, cine­va a avut ideea­­ cit de artistică, evităm a ne pro­nunţa­­ de a aduce în prim plan o luptă între scorpioni... Atît despre un film, la care „biletul în plus“, deşi nu mai este solicitat cu a­­tîta ardoare, îşi găseşte încă destui posesori iliciţi... VICTOR BIBICIOIU POEZIE ŞI PLASTICĂ Aseară, la Casa scriito­­­­rilor „Mihail Sadoveanu“ din Calea Victoriei 115, a avut loc al X-lea verni­saj din cadrul ciclului Poezie şi plastică. A fost prezentat pictorul naiv Ion Nicodim Niţă de că­tre prof. univ. George Macovescu: „Nicodim ştie să privească realita­tea prin prisma viziunii lui pure şi s-o interpre­teze cu o sensibilitate ar­tistică nealterată, răma­să la vibraţiile ei prima­re. Originalitatea picturii lui Niţă constă tocmai în prospeţimea acestei sen­sibilităţi“. TIMP­UL la puterea a 2000 de constructori (Urmare din pag. l-a) „Cum să vă spun, noi, chiar cînd am redus cu mult termenele de execuţie, ne socotim într-o continuă criză de timp ; ştim că orice zi cîştigată are, mai tîrziu, e­­chivalentul ei în produsele ce se vor realiza în noul o­­biectiv industrial..." — îmi spune maistrul Ioan Vasile. Un asemenea mod de a gîndi are implicaţii vaste. Mobilizează nebănuite re­surse de inteligenţă, în­deamnă constructorii să pă­şească în zonele fertile ale noului, să descopere noi for­me de organizare a muncii, de folosire cit mai judicioa­să a materialelor. „Ne-am obişnuit să nu mai operăm cu şabloane — spunea, vorbind despre or­ganizare, inginerul Nicu Iordăchioaia. Şantierul nu este un univers fix. Experi­enţa este un continuu punct de pornire spre altceva mai bun, mai eficace...". Enunța­­tiv, şantierul Fabricii de gea­muri din Buzău a adus nou în experienţa organizatorică a colectivului graficele-reţea în execuţia lucrărilor la o­­biectivele principale, pro­gramarea săptămînală (fi­zic şi valoric) pînă la nive­lul echipei, organizarea locurilor de muncă pe bază de fişe tehnologice (în spe­cial la lucrările de montaj). Toate aceste măsuri „string" timpul; altfel spus, au ajutat la o creștere a mediei rea­lizărilor cu 16 la sută. (Cineva mi-a făcut chiar un tabel de corelare : mi-a spus că pînă acum, în acest an, productivitatea muncii a crescut cu 1,74 la sută, cîş­­tigul mediu cu 2,05 la sută, în condiţiile unui număr me­diu scriptic de salariaţi de 98,27 la sută ; pentru econo­mişti, analiza acestor cifre indică o corelare justă...) Mă întorc la ceea ce-mi spunea maistrul Ioan Vasile — la rolul efortului indivi­dual de inteligenţă in bătă­lia constructorilor cu timpul. Sigur, el nu mi s-a dat e­­xemplu. Dimpotrivă, il sim­ţeam stinjenit cînd alţii mi-au vorbit despre îndrăzneala lui tehnică. Modestia în­soţeşte, frecvent, valoarea. Propusese (şi propunerea i-a fost acceptată) să înlocuias­că stufurile de ţeava la go­lurile conveierului cu stufuri confecţionate din tablă pal­­vanizată. „Dintr-un condei" , economie de 10 tone, me­tal. „Dar calitatea ?" M-a privit contrariat. „Nici n-aş fi propus aşa ceva dacă prejudicia calita­tea. Noi nu construim pen­tru un an sau doi..." Nu şi-a terminat fraza, li citeam in priviri gindul la îndelungata, foarte lunga „viaţă" a obiectivelor indus­triale care se construiesc. Şi tocmai de aceea ei, oamenii şantierelor, se străduiesc să le înalţe cit mai trainic. Îm­binare de curaj şi simţ gos­podăresc sub semnul înaltei responsabilităţi sociale a constructorului... ...Imensa navă din beton se înteia sub lumina albă a brenetelor, împlinindu-şi co­fele. Nu peste mult timp va fi scăldată de sclipirile cu limpezimi de ape ale celor 6,5 milioane metri pătraţi de geamuri care se vor naş­te aici anual. Oamenii şan­tierului trăiesc însă din plin febra cotelor finale. La, 15 decembrie, de pildă, cu 5 luni înainte de termen, va intra în probe tehnologice subsecţia de oglinzi (capa­citatea ei anuală este de circa 600 000 metri pătraţi). Şi nu uitaţi, in februarie, pe acest şantier, cîmpia nu era punctată decît de 17 stilpi...

Next