Neamul Românesc, iulie 1914 (Anul 9, nr. 26-29)

1914-07-06 / nr. 26

Anul al IX-lea, No. 26.București, 6 iulie 1914. 10 bani exemplarul. Administrația la Vălenii-de-Munte FOAIA PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT Plata anuală Ș. leî Velină toate foile 201.­­* Cursurile de vara. S’au ținut lecții: N. Iorga: „Zece ani de cercetări istorice des­pre Tlomîni“, „ „ „Județul Buzăului în trecutul ro­mânesc" , C. Moisil: „Progresele numismaticei române “. M. Pașcanu: „Noi teorii de drept". . UN HARTINO. Cînd am fost, acum mai puțin de un an, la Belgrad, mi s’a arătat, la o represintație de teatru, într’o lojă nu departe de a noas­tră— se asculta, adecă se sărbătoria o vio­lonistă slavă, de prin Boemia, care interesa prin rasa ei, fiu prin cîntece, un om care avea darul de a atrage toate privirile către dînsul, cel puțin cît un Suveran, cît un prin­cipe. Pe niște umeri puternici se ridica un cap boltit, cu înfățișare eschileană, în lucia lui pleșuvie. Restul era o mare barbă stufoasă, ca acelea care departe, în Nord, înconjură patriarhal samovarul pentru prieteni, pentru oricît de mulți prieteni. De la acea distanță nu se puteau deosebi ochii, dar construcția puternică a acelei bolte craniane era cu totul neobișnuită și impresiona. Ceva se petrecea de­sigur acolo, și aș fi voit să știu acel ceva:­­ poemă, teorie științifică, sistem filosofic, ge­nială bunătate sau o patimă furioasă de atac și de răsbunare. Omul se întorcea din cînd în cînd către mine, și se părea că, din partea lui, ființa mea care nu se mai văzuse pănă atunci la concerte sîrbești putea să aibă un oarecare interes. — Știi cine e domnul acela?, îmi spuse prietenul sîrb care mă întovărășia. E I­art­­vig... A auzit că nici d-tale nu ți-i dragă Austria, și—se uită. Hartvig! Dar acesta era omul care, prin autoritatea sa extraordinară, superioară ori­cărui meșteșug diplomatic, făcuse din Balca­nicii dușmani, și în special din Slavii rivali până la vărsarea de sînge, un singur organism politic, o s­ingură armată și care-i aruncase, la ceasul chibzuit de dînsul, cu o admirabilă prevedere crudă, asupra Turcilor. Și, apoi, în clipa îndoielilor și a profețiilor contrazică­toare, el își însemnase, cu absolută siguranță de sine, toate popasurile biruinței. în ceasul cînd pentru coasta Adriaticei Austria ame­nința cu un războiu de nimicire, el păstrase îndrăzneala, menită să biruiască, în sufletele prietenilor săi de la Belgrad. Cînd Bulgarii voiră „să facă de la sine", cînd refusară as­cultarea cuvenită împăratului tradițional al rasei lor, cînd cerură ce credeau ei că li se cuvine, nu ceia ce le hotărîse el, acest om făcu să pornească un nou­ războiu, fie și în­tre Slavi, și încă odată, cu același calm stăpînitor, el știa de ce parte va fi învingerea. Și cînd noi înșine intrarăm în marea luptă pentru viața nouă a provinciilor Bizanțului de odinioară, el privi cu mulțumire intervenția romanească pentru că în calculele lui ea tre­buia să aibă loc, ca să dea ultima lovitură, ca să impuie pacea care pentru dînsul era logică. în această muncă de fiecare clipă el era mînat de un sentiment îndoit, sau, mai bine, de unul și același sentiment cu îndoită înfă­țișare . Pentru Slavii lui, iubire, pentru Slavii rămași în comunitatea slavă, în frăția rasei, cu șefii ei naturali, pentru „Nemți“, ură, și în special pentru acei „Nemți“ bastarzi cari sunt Austriecii, îi uria și-l desprețuia. Era sigur că nu vor trăi, că nu pot trăi. Era nerăbdător să scape pe Slavii lui de o rușinoasă tutelă, de o tiranie umilitoare. Și era sigur că va apuca și el ceasul cînd uriașa­­ temniță de naționali­tăți se va prăbuși." Aceasta o spunea oricui, miniștrilor sîrbi ca și diplomaților străini, fără să se ascundă, ca un lucru așa de firesc nicit nu-i e iertat nimănui să și-l ascundă. Toți o știau, fie bu­­curau­ unii, alții scrîșcau din dinți. A în­cerca însă înlăturarea Ud,—nimeni nu se gîn­­dia la aceasta. Era ca o necesitate a lucru­rilor. Acum cîteva zile, o veste grozavă, cu totul neprevăzută, desorientantă, străbătu­cimea. La Seraievo, în ziua pomenirii luptei de la Ko­­sovo, la un an după Bregalnița, arhiducele moștenitor al Austro-Ungariei a fost ucis, cu soția sa, de un tînăr fanatic, de un Bosniac, un Sîrb va să zică și care fusese la Belgrad. După zăpăceala celui d­intăia moment, cei cari știau ceva despre legăturile dintre lucrurile de pe această lume, își întoarseră ochii spre Belgrad și, înnainte de toți, asupra acelei cupole craniane supt care fierbeau necontenit gînduri neobișnuite. Atîția vor fi fost de pă­rere că și aceasta a știut-o, că* în șirul de­­ducțiunilor sale politice, așa de naturale încît păreau­ a fi voite, era și această faptă; în cripta castelului lor austriac, jertfele atentatului din Saraievo dormiau acum alături, fără gînd de războia asupra nimănui, fără simț de ură față de nimeni,—fiindcă toate aceste lucruri, necesare mersului lumii, sînt numai de aici, dincoace de limanul netulbu­ratei liniști. Musulmanii, catolicii și Evreii din Bosnia și Herzegovina goniaă pe străzi ori urmăriau printre rămășițele caselor dărîmate pe Sârbii ortodocși, „trădători ai patriei“. Se pregătia la Viena nota care să procure unei opinii publice exasperate ceva care ar sămăna cu o satisfacție smulsă Serbiei. Gazetarii din Belgrad sunau din trîmbițile lor patriotice nouă imnuri războinice. Și, în acest moment de supremă crisă, J­art­­ing merse la colegul Giessl, de la Legația austriacă. Fe­buze cu explicații, în suflet cu neapărata curiositate, științifică, de a vedea cum­m după astfel de lucruri se înfățișează unii oameni. Și aici a pus mîna la inimă și a­­ căzut trăsnit. Săgeata dumnezeiască venind năprasnic pen­tru a lovi pe vinovat la locul chiar unde, dacă nu era însăși victima sîngerîndă, trăia totuși ceva din sufletul ei de credință și de ofensivă? Așa va spune o lume. Dar alții pot să cugete altfel, și ei ar zice cam așa : Anume lucruri trebuie să se facă, per fas et nefas, oricum. Națiile umblă pe căile lor către dreptatea care, orice ar fi, li se cuvine. Une­ori în această cale se petrec lucruri de care conștiința omenească se înfioară — și le răspinge. S’ar putea ca această oroare morală să oprească fatalitatea, care în ultima esență e justă. Atunci se dă conștiinței morale a umanității o reparație. Cine și cum o dă,— de ce ne-am amesteca în ceia ce teologii par să știe așa de bine, noi cari ne zguduim la apropierea numai a pragurilor ce duc aiurea? Ea se dă. Elementul pasional a dispărut odată ce ispășirea s-a făcut. Și fatalitățile care conduc națiunile—neapărat la o ultimă țintă de justiție—urmează, fără un murmur din partea sufletelor ce fuseseră jignite pănă atunci —drumul lor. N. Iorga. + Emil Gîrleanu. Emil Gîrleanu s’a stins, minat de o boală de rinichi care de un an de zile­ l distrugea. S’a stins vișinel de sănătate, de bucurie și de muncă. S’a stins cu mintea limpede și luminoasă, cum l-am găsit, acum cîteva săptămini pe patul de spital, între flori, privind o fără raze de soare, vorbind, glumind și zimbind, cu masca grozavă a morții pe față. Nu e aici locul să vorbim de marea pierdere pe care o sufere literatura noastră căreia i-a dat pagini clasice ca nobilă simplicitate a sti­lului și adincime a simțirii sincere. Nici de sentimentele ce ne pot mișca astăzi pe noi aceia cari, odată, eram tovarăși buni la f­ămânătorul. El s’a gindit in ultimele clipe și la noi, fiindcă in noaptea in care se lupta, la Cimpulung, cu moartea, chipul lui nu m’a părăsit o clipă in visurile grele care mă frămîntaă. Dar, dacă astăzi există această foaie, dacă a putut face ceva pentru progresul moralității și idealului in această țară, o mare parte o are Grileanu. El m’a îndemnat din răsputeri să în­cep, a crezut in biruință, s’a zbătut cu­ i-a fost cu putință—noi și familiile noastre încheiam și benzile de expediție in casa cu chirie din Strada Buzești —, și, numai cînd n’a mai putut spera, a lăsat numai asupra mea urmarea acestei lupte, plină de atâtea greutăți și de atîtea sacrificii. Nu că avea chemarea unui militant politic. Era prea poet pentru aceasta, prea visător. Nici n’a scris în foaie un singur rînd de luptă. Dar idealistul a simțit frumuseța acestei îndrăznețe încercări, și astfel ,secretarul de redacției Emil Grileanu și-a legat numele de cele d’intăiîc luni ale silinților noastre spre bine pe această cale a gazetei. Durerea noastră se adauge la aceia care va fi strins inimile tuturor celor ce l-au cunoscut la vestea morții sale așa de premature. N. Iorga.

Next