Neamul Românesc, octombrie 1914 (Anul 9, nr. 39-42)

1914-10-05 / nr. 39

|--------------------1 FOAIA PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT | piața anuală 5 m la Viclenii-de-Munte­­ - Velină toate foile 20 în Săptămîna REGELUI CAROL într’o zi rece de toamnă, cu fulgi de zăpadă opriți în verdele adînc al brazilor, Regele Carol, care se trezise pentru o nouă zi de muncă și de suferință, la cei 76 de ani ai săi, și-a plecat fruntea înnaintea poruncii neînduplecate a orții. Sufletul său se ridicase către părinții săi cari au fost și numai trupul trecut prin primejdii de războaie și prin aspre încercări ale vieții, în care sîngele curge înlăuntru fără ca o pică­tură din el să se vadă, se odihnia în sfirșit, pentru acest ceas și pentru toate cele care vor veni după dînsul. Am aflat toți vestea neașteptată. Primise și în zilele din urmă și vorbise mai limpede și mai hotărît decît totdeauna. «Eu nu sînt contra îndeplinirii idealului național românesc. Vreau să se știe că nu sînt contra. Dacă s’ar fi ținut al doilea Consiliu de Coroană, toți ar fi vă­­zut-o. Să mergem însă înțelept, făcînd toate lucrurile la ceasul lor». Și altuia, care e vorbim de cel cari-l așteaptă dincolo de munți, de dorul tuturora de a trece hotarul cu Dînsul în frunte. El îl zîmbia de o supraumană fericire: «Da, în adevăr? Voiți să mergeți cu mine? Așteaptă, vreau s’o spun și Reginei». Iar, peste cîteva cea­suri, Soarta lovia, ea ridica de­ asupra acestui mare suflet obosit, toată grija viitorului, toata răspunderea hotărîrilor, toată sfîșiarea vechilor legături și instincte. Maria Carol I-iI, oprit brusc înnaintea teribilei decisiunî. Și noi ră­­mîneam uimiți fără un cuvînt, fără o lacrimă. Ce sînt aceste semne ale durerii omenești cînd trece, cu ochh­i săi de ghiață Destinul ? Am simțit numai un gol. Căci, la urma ur­mei, ce este moartea decît aceasta ? La început, un gol, care măsoară întăiași dată ce fusese acel care a plecat: o tăcere, o prăbușire, un pustiu. Apoi aleargă duioase amintirile, bune și rele, unele aducînd după dînsele plînsul cel mai duios, altele zîmbetul rătăcit din ceasurile fericite, tot ce ni-a lăsat cel care nu va mai veni înnapoi niciodată; îl creăm din nou tot mai întreg, cît a fost pentru noi și cît știm că a fost pentru alții, îl creăm din nou din tot ce ni-a dat și ceia ce sufletul nostru restituie pen­tru a-I da din nou ființa de care neapărat avem nevoie. Și golul acesta îl simțiam întinzîndu se prin această zi tristă de la un capăt al țerii la altul. Steagurile negre ieșind la ferești pretu­­tindenea, fără nicio impunere. Măcar atîta lucru putea aduce fiecare. Să fi putut aduce mai mult! Dacă București ar avea un suflet, s’ar vedea la ceasuri de acestea. Și tot așa dacă l-ar avea toată această oficialitate pe care El a creat-o, ori măcar El a îngăduit-o. Dar­­ să trecem. Orașul, cu tricolorul cernit în largul stradelor sale de căpetenie, așteaptă azi pe Regele cel nou. E un simbol al țerii, al neamului care nu moare, această rază clară și caldă care trebuie să treacă în mijlocul bătăilor triste ale miezului nopții și fie întăru ceia ce se așteaptă și apoi cu toții ne vom pleca asupra sicriului acelui care a fost. Deocamdată se cîntă la Mitropolie veșnica pomenire înnaintea lui Dumnezeu pentru ador­mitul «robul său Carol I­ un rege al României». De la un arhiereu la altul trece tînguirea și pentru întâia oară acest nume care se rostia cu adînc respect și mîndrie națională stoarce lacrămi, plîng bărbați în toată firea, lacrămi de acelea care nu curg pe obraji, ci sufletul le soarbe în­napoi din ochii umezi. Afară musica sfîșie aierul și clopotele orașului întreg vuiesc de la o zare la alta, pentru un suflet de Rege care înnainte de a merge în lăcașul eroilor flutură în jurul nostru, plin de păreri de rău și de îndemnuri înțelepte: «Veșnica pomenire pentru Carol I iI, rege al României»... Din veac în veac va ră­suna acest strigăt, cînd vom fi mai mulți, mai tari, mai mîndri și urmașii noștri se vor gîndi la Dînsul. Tare va striga glasul nesupus la bă­nuială al Istoriei, care știe și cu cîte a avut să lupte un om: «regelui Carol veșnica pome­nire». în fețul regal stă Regele nou. Are privirea omului care vede aiurea. A petrecut douăzeci de ani de ucenicie avînd în față pe acela care acum nu mai e și simte că a moșteni înseamnă o durere întâia și apoi o răspundere. Răspun­derea Neprevăzutului, Incomensurabilului. Ce va fi ? Ce va putea? Cu ce-L va ajuta Dum­nezeu și pe Dînsul? Ce se va moșteni după El ? Ce va gîndi printre lucrămi despre părintele său­ copilandrul care cu ochii în pămînt deapănă și el acum în urmă firul vremurilor? O conștiință a fost totdeauna Ferdinand al României, dar acum ea se înnalță­ și lărgește; ea se zguduie la atingerea cea d’intuiti gui V­itorul care-I ră­sare plin de teribile întrebă . Sfinxul în calea lui Edip. In jos, sunt flori și izvoare și cîntece și locuri de odihnă dulce. Rege Ferdinand, — i uitare; în sus e Calvarul și Crucea, — și este avierea și înnălțarea și gloria veșnică pentru Tine și pentru noi. Acuma, faci Jurămîntul. Cameră. Senat, ar­hierei, tribune pline de mulțime. De­sigur că nu vezi pe nimeni anume. Vezi Cartea veche a credinței, vezi Crucea care spune numai de Suferință și Sacrificiu și vezi din noi toți o singură icoană, mai sfîntă decît toate formele religiei care ne unește, mai mîndră decît Co­roana de oțel spre care privești, mai măreață decît regalitatea Ta care începe Patria ! Și de aceia-Ți tremură glasul și cuvintele Ți se rup din suflet, pe care de azi înnainte nu-1 mai al pentru Tine. Noi Ți l-am luat, întreg, pentru totdeauna. Ni trebuie nouă și copiilor noștri, și nu Ți-l dăm înnapoi decît pentru ca să se înfățișeze înnaintea Dreptului Judecător al tu­turor Faptelor. O înțelege Regina Maria, care, uitînd de acum înnainte că a fost mai presus de toate o podoabă admirată a acestei serl­are, chemată a fi astăzi mîngîietoarea unui popor, o­­ crimă de regret în ochi cînd își a­­copere cu mîna frumusețea feței. Regele vorbește. Regele, — nu protocolul. Regele, — nu oficialitatea care va vorbi pe urmă, cum e datoria, datina și putința ei. A­­cesta nu e un discurs, e un strigăt de cura­­gioasă sinceritate, o făgăduință solemnă în care un suflet se resumă, începe de la grația lui Dumnezeu și ca înnaintea lui Dumnezeu, sme­rit și hotărît, vorbește. Nu va uita pe Acela care a dat regalității romane un p­estigiu moral care poate numai să fie păstrat, căci mai sus nu poate să se ridice. In moștenirea înnainta­­șului a găsit o glorie de care acum nu vrea să vorbească — ce este toată gloria înnaintea lui Dumnezeu? — dar a găsit iubire și credință. Cu ele­ și va ușura sarcina cea grea , le amin­tește, cerîndu-le din toate puterile sale. Sunt a­­plause, jos în încintă, sus în tribune, dar sunt altele, în miite, care nu se aud aici: acelea sunt credința și dragostea cea tare, pe care nu le zgu­duie interesele și nu le minează patimile. Ace ta-nî sînt prietenii adevărați, cari nu vor sui niciodată treptele către Tine, dar cari singuri sînt în stare să-Ți dea și să-Ți sprijine pe oamenii cu cari în adevăr poți îndeplini pe pămînt facerea de bine. Ești «bun Romîn», o spui cutremurîndu Te de mîndrie națională și aplause nesfîrșite îți taie glasul, o spui din nou, ca să simți pentru Tine încă odată dulceața acestor cuvinte, și noi toți, cari-Ți stăm gata pentru orice ajutor, plecați cu bucurie asupra muncii noastre din care ai dreptul să-ți iei, ca Suveran, birul de prosperi­tate și de glorie, vom face așa ca «bunul Ro­man» să fie la sfîrșitul zilelor sale și un «mare Romîn». «Trăiască Regina», strigă cineva, și toți do­­riam să fie cineva care să scoată acest strigăt, între­ însușirile care împodobesc un suflet de femeie, mai presus decît toate talentele chiar, este sinceritatea. Și aceia se simte. De mult am simțit­o cu totii în principesa Maria a Româ­niei. Și dacă, înjnaltă Doamnă, se vor găsi atîția cari vor spune că omagiile se îndreptau către frumuseța Voastră suverană, îndrăznesc a cere unei femei să nu-I creadă: se îndreptau către energia francă și dreaptă, către cavale­rismul zîmbitor, către vitejia sinceră. Părea că vedeam în Voi pe una din acele Doamne ale vremilor bătrîne, sfetnică sigură a soțului ei, mamă bună a copiilor ce-i înfloresc casa din bic­șug iubitoare adevărată, fără vorbe, a po­porului care simte nevoie totdeauna ca lingă severitatea mîndră a Suveranului său să fie un zîmbet de care o țară întreagă să se poată în­călzi și lumină, în ceasurile grele, cînd timpu­rile încearcă A făcut bine acel tînăr de sus care a strigat «Trăiască Prințul Moștenitor». Era pentru Al­teța Sa Regală, Principe Carol. Al simțit de unde vine urarea, pe care ceilalți, oficialii, au trebuit s-o aplaude. Acolo e toată nădejdea Ta, și nu la tovarășii de jocuri și de sporturi, cari nu vor ști niciodată ce înseamnă pregătirea unui Rege și cari­­ vor da din prietenia lor amintiri triste și ispite rele. Acolo, unde sunt băieți săraci, cari muncesc pentru opîne și n’o au totdeauna întreagă. Cînd vei întră în lupte, triumful Taü va trece printre trupurile tinere ale lor, așternute în calea viitorului național. Cînd greutăți vor răsări în calea Ta, mînile lor viguroase Te vor sprijini să nu luneci pe covorul măgulelilor menite să Te tîrască în prăpastie. Și, cînd vei purta însuți Coroana regală și Te vei mîndri că Domnia Ta va fi fost împodobită cu superiorul prestigiu al ști­inței și artelor, al poesiei și moralității publice, fruntașii în toate ramurile, strînși în jurul tro­nului Tau pentru a-l împodobi cu florile cele mai alese din viața unui neam, nu vor fi din eleganții tovarăși al celor d’intăiD petreceri, ci din tinerii palizi, de muncă și veghere, cari Ți-ami aruncat astăzi, din toată inima, acest strigăt: Trăiască Moștenitorul! * * * Așteptăm pe Regele Carol la gara mică a Mogoșoaia, înnaintea dumbrăvilor care s’au în­­brăcat în aur și purpură pentru a-L primi, lîngă bisericuța lui Ienăchiță Văcărescu, care, fiind smerită, a trăit și, de altă parte, lîngă ruinele uriașe ale palatului lui Bibescu-Vodă, care, fiind trufașe, s’au dărîmat, înnainte chiar de a fi isprăvite. Te așteptăm, căci eram siguri că vei veni. Ni a spus doar acel nobil testament, care e ultima spovedire a unui suflet regal înnaintea lui Dumnezeu­ și a națiunii sale, că ai fost fe­ricit între noi, iertînd pe acel cari Te-au ca­lomniat și că ne-ai iubit, poporul nostru, le­gea noastră, pe care ai respectat-o, cultura noastră al căui ctitor Te-ai făcut și acest Bu­curești care a ajuns prin Tine Capitala regalei Independențe a Romînilor. Vil la noi unde ai

Next