Neamul Românesc, mai 1916 (Anul 11, nr. 18-22)
1916-05-01 / nr. 18
l Administrația la Vălenii-de-Munte FOAIA PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT Plata anuală a Jesus Velină toate foile 20 lei AMERICA. Am^lia a vorbit iarăși. A vorbit american, precis, scurt, cu acea siguranță care e nota politicei sale. Nu poate admite ca Aliații să fie loviți prin înnecarea femeilor și copiilor, prin pierderea unor bogății care nu pot fi supuse legilor crude ale războiului. Amintindu-și că în cuprinsul ei sunt biserici cu crucea pe turnuri și școli unde se învață că societatea trebuie sprijinită pe morală, ea cere ca luptâtorii să nu atace pe aceia cari nu sînt luptitori și nu pot fi priviți astfel. Nare nimic de adăugit, nimic de retras. Nu e dispusă a întră în negociații. Aduce un principiu și cere ca el să fie admis imediat și respectat totdeauna. Cu un sentiment de mîngîiere lumea se uită întreagă, afară de pătimașii răsbunarii, la acest act care trezește în mințile tuturora idei pe care prea mulți le credeau părăsite în vre-un colț de trecut. Și cugetătorii se vor fi gîndind cît poate să smulgă desvoltarea firească a lucrurilor și de la actele cele mai egoiste pe care oamenii le săvîrșesc. Acum patru sute de ani setea de bogăție a Europei a luat în stăpînire violent continentul nou descoperit de un visionar. Cea mai cumplită tiranie a distrus în cîteva decenii o rasă. Peste ruinele unei străvechi și prețioase ,civilisația s’a întins munca furioasă a doritorilor ,ue cîștig din toată lumea. Noi rîdeam de literatura și știința, de filosofia și dreptul împărăției fierului, petroliului și unturii de porc. Dar orice muncă omenească dă, pe lîngă produsul ei, încă ceva: un product moral. Și, în numele principiilor confirmate prin această colaborație a sforțărilor făcute pe pămîntul american de toate rasele, un glas se ridică astăzi, mai tare, în simplicitatea lui senină, decit toate vaietele masacrului. Respect umanității. Veacurile șî vor aduce aminte recunoscătoare de acest moment. N. IORGA. <Intre literatură și „politică“... — ÎN LOC DE 0... RECENSIE — Sunt cîteva note, o modestă contribuția sau, mai mult, o Încercare de punere a chestiei, de o deosebită însemnătate actuală și care ar fi vrednică da o mare «anchetă», fiind așa de lesnicioasă «documentarea». E vorba de raporturile dintre literatura și «politica» marilor vremi ce le trăim, de «atitudinea scriitorilor față de marea noastră cauză», ințelegîndu-se mai larg, prin literatură, tot ce a putut să fie, și este încă, atitudinea, acțiunea și influența celor cari pot avea dumnezeiescul dar al scrisului. Cuvintul este al d-lui IV. Iorga, și găsim prilejul de a pleca de la una din ultimele lucrări ale d-sale, in strînsă legătură cu «notele» noastre și cu «ancheta» da mai sus. E conferința de la 24Ianuar a. c., Spiritul public și literatura în epoca Unirii, își poate închipui oricine ca învățături a putut scoate din din faptele unerei generații din 1859 — mai ales pentru tinerime, căte care vorbia, și, indirect, pentru toți cei cari trăim niște vremi așa de mari și grele ca acele de szT. Dar nu e locul să insistăm asupra lor și nici asupra datoriei unei literaturi naționale, oricînd și oriunde, deoarece cu toții o cunoaștem foarte bine. Și nici asupra lipsurilor literaturii actuale, ale literaturii frumoase, pe care d-sa le arată cu acest prilej. Ci ne vom opri numai asupra atitudinii scriitorilor vremii cînd se indeplinia un atit de mare act politico național..Și nu de scriitorii, școala, literatura și cultura care pregătise pe 1859, ci de scriitorii chiar din vremea Unirii, cum va fi mai jos vorba, de scriitorii de azi față de marele războiu și causa românească. D. N. Iorga, după ce arată rolul, scrisul înnălțător, covîrșitor și excepțional al lui Alecsandri și Kogălniceanu, trece la ceilalți, pe cari i-am putea numi, ca de obiceiu, poetac minores, cari n’au știut să găsească «eccente» vrednice cu privire la cele ce se petreceau atunci, sau prea puține: Deporățeanu, Nicoleanu, Orâșeanu, Baronzi, Dăscăscu și alții, unii chiar talentați, au fost Împiedecați de imitația continuă a Apusului sau de apriga pornire de partid. Foarte puțin găsim, zice d. Iorga, în opera lui Sion și Tantu, iar, in ea privește pe N. htrati, amintirea lui e legată mai mult de «rolul detestabil» de a Se inspira... de la «Agbenția austriacă», în polemica și toată activitatea lui anti-unionistă. Așa că manie vremuri și evenimente n’au bucurat, din punctul nostru de vedere, mai numai de influența uriașă a lui Kogălniceanu și Alecsandri, a cărui Horă Unirii, ni apune G. (Nr. «Patriotismul lui V. Alecsandri»), a făcut pentru «Unire» mai mult decit multe discursuri și impunătoare protocoluri diplomatice. Și-mî ingaduia să menționez acest exemplu, ca operă spontană, națională, oportună și sinceră pentru acea vreme, tocmai pentru că d. Iorga dă un astfel de exemplu pentru vremurile noastre: La Arme ai lui Șt. O. Iosif. Și numai Hora Unirii a avut atunci o astfel de puternică influență, pentru că Deșteptarea României era încă numai in «literatura cultă», iar Deșteaptă-te Române nu trecuse iacă munții în Principate... Și atit pentru «Unirea» de la 1859. E locul insă să ne întrebăm, astăzi, cînd e pe cale de îndeplinire un mai mare act politic național, care e atitudinea, rolul, influența scriitorilor ? Care a fost, nu e locul să precisăm. E sigur că și pentru evenimentele actuale «pregătirea» s’a făcut la vreme, cu voia sau fără voia noastră, prin cei «chemați», cei «mari», ba poate chiar și prin «minoresi », din cari toți, mari și mici, și astăzi unii sunt la datorie, alții păstrează o anumită reservă asupra căreia vom reveni, dar trebuie să recunoaștem că sunt și unii cari au lucrat cu înverșunare, cu «talent», și cu... ridicol, împotriva simțului național și a intereselor românești. Și numai despre aceștia poate fi voba. Nu dăm nume, căci astăzi într’o atare chestie, mai mult ca altcind. .. nomina colipsal Sa știe însă că, din cei «mari» de-aproape doua decenii, unul a fost înfierat în frunte cu... pictura austriacă, iar altul vedea numai prin prisma întunecată de un vechiu parapan. Pe un altul încearcă unii a l desvinovăți prin faptul că și-a făcut studiile în Germania, fără să-șî amintească ca și alții, buni Romîni, tot acolo și-au făcut studiile — și că, după o asemenea judecată, ar trebui ca deci, cei mai mulți din intelectualii ardeleni să fie de partea Germanilor și a Ungurilor. fle căror școli le-au urmat! Ar fi insă un păcat să nu-l pomenesc pe «marele» literat care a încercat să «fabrice» nuvele... tendențioase, artificios filogermane, într’o foaie populară și independentă, «nuvele» păgubitoare mai mult pentru acesta decit pentru spiritul public românesc, produse artificiale și silite, un fel de «infracțiuni» literare și politico-lierare, care trebuiau stăvilite și pedepsite. A și încetat, după două, trei încercări vrednice de milă. N’au «prins» nuvelele, deși autorul era om de mare talent, pentru că adevărata literatură nu poate izvorî decit din inimă, nu din... calcul politic, și trebuie să fie sinceră și spontană, iar nu «fabricată», comandată, patronată și plătită, adevărata literatură neputind ieși decit din nobilă suferință, din cinstita străduință, din «clipa fericită a gândirii și simțirii scriitorilor» —, ca să poată innălța, lega sufletul și da viață unui popor. Dar o să nu ne spună că acesta, ca și altele, a fost a rămine un exemplu isolat. Cum s’au înfățișat însă «scriitorii», la un loc, solidar și representativ? Foarte rar, cum s’a văzut din cele două comunicate ale S. L. R. deși unora din membri le-a sîngerat inima, la apariția fie a unuia, fie a altuia. Mai bine nu apareau, și nu ne alia cine fortifica pe-acolo și cum se ajunse în astfel de «vremuri grele» la.... compromisuri «politico-litarare»! Și, dacă poate fi vorba și de «poetae minores» al presentului —, fericită fie memoria celor din 1859,că... n’au făcut «politică»! Unii din cei de-acum §i-au luat la socoteală «maeștrii», cum s’a întimplat cu d. Delavrancea, care fu ofensat, ca să fie apărat «marele Moldovean P. P. Carp», iar Goga n’a mai fost cîntărețul voiniciei Ardealului, ci un «orator de gen ieftin», cîntecul lui fiind «mai mult discurs decit poesie». Au servit și lui Mamona, și de mai multe ori! Ce conștiințe, convingeri, contradicții, reveniri și schimbări la față! Iar «documentele»... sînt scrisorile, articolele și versurile tipărite și.... iscălite ! N’a uitat nimeni mărturisirea celui ce scria pentru slavă, pentru bani —, cum îl îndeamnă, in felul cum el scria, «Ispititorul» sau «Cel Viclean»! Ca și funcționar al statului supt un nume, făcea o detestabila politică supt un pseudonim literar, pe-atunci respectat mai mult decît sa cuvenia. Un altul așa de ráu se zăpăcise scriind la două ziare prozivnice, incît..., ajunsese la tema ridiculă: «cu Franța și Germania». Și ziceau unii: «Iertați-l, că asta-spunea lui!». O fi, dar amară pine! —, și ce facem cu cinstea, spiritul public și causa noastră? Iar un neisprăvit, care tocmai de aceia se crede, ca mulți alții, unul din «tinerile și puternicile genii» (!) de astăzi, a țipat în trei gazete cam așa: «Noi, scriitorii, nu putem uita pe cele două milioane de Romîni din Basarabia!». Și cîte condeie... «integrale» de astea și aimbriașe nu numai decit ale străinului, dar ale unui «patron», ceia ce-i aproape tot una, piața fiind tot plată și «mercenarul» tot mercenar! Și nu trebuie să-i uităm pe cei dominați de cel mai ridicol egoism și de cea mai umflată pretenție, căci, neavînd de la nimeni certificata... propria lor «valoare», au făcut râzboiu războiului, numai pentru că ii opria, li amina, si stînjenia... cariera glorioasă! «Europa» întreagă a putut să fie «vinovată» — dar uite «țara!». Reviste literare chiar, din cele mai repetate, au facut «politică» prin «directiva» și cuprinsul lor. Ca «resultate» n’ar da o cercetare amănunțită, din acest punct de vedere, d. e. a «Convorbirilor Literare!» Cu mândrie anunța o foaie de cea mai rea politica de partid astăzi, că Viața Românească și Convorbiri Literare duc o luptă înțeleaptă pentru intrarea în acțiune alături de Puterile Centrale —, de unde, zice aceiași foaie, pricepem «tăcerea semnificativă a gloriilor noastre literare, pe lirgă zbuciumul, desfățat al literaților mărunței» (fără să vadă «bîrna» din ochiul d-lor!). Și, chiar dacă am recunoaște că au intervenit și talentele (în artă, literatură, știință, ș. a.)—, ar fi locul să ne Întrebăm dacă cu sau nu dreptul ca pe baza «ascendentului» ciștigat, să se in cu-