Neamul Românesc, octombrie 1926 (Anul 21, nr. 122-125)
1926-10-04 / nr. 122
Eresii curente VIII. Frica de autoritate Nu e astăzi, în general o desordine morală, simptom mai îngrijitor decît frica, repulsia, oroarea de tot ce este, sau poate fi bănuit a fi, autoritate. Orice mai bine decît o influență pe care o gîsești, decît un sfat pe care crezi că vei fi silit în conștiința ta să-1 urmezi, decît o injoncțiune de care simți că nu vei scăpa, decît, într’un ceas hotărîtor, un imperativ îndemn, de la care înțelegi că nu te vei putea sustrage. Nicio autoritate, din niciun domeniu, nu mai e acceptata de droaia de mediocri intriganți cari, prin mijloace de care unui suflet nobil îi e scuiba atît de mult încît nu se poate decide a le combate, s'au înstapînit pe această țară, pe care e foarte sigur că nici n’au creat-o, nici n’ar fi în stare s’o represinte și s’o ajute. Autoritatea numelui nu mai exista. Din potrivă, nu e nimic mai periculos decît să poarte cineva un nume care ar aminti trecutul, adecă luptele și suferințele, gloria și duioșia acestei țeri. Un exemplu: Intre oamenii de frunte ai partidului național este unul care în toată viața sa politică n’a dat niciodată dovada, în care s'au întrecut atîția politiciani, de necorectitudine și de neloaialitate. Ministru pe vremuri cînd nu trebuia să îii neapărat un «villanello e de tiraneggia», a administrat bine și cu folos departamentul său. I se recunoșteau și însușiri oratorice. A făcut un drum la Viena, ca primar al Bucureștilor, și a fost bine primit, arătînd că țara poate fi înfățișată de dînsul cu demnitate. Om de o perfectă creștere, boier din aceia cari nu cred ca inteligența și energia se vădesc prin brutalitatea întoarsă întăiu contra prietenilor, el n’a jgnit pe nimeni ; mai mult, nu s’a apărat contra jignirilor. Ei bine, el n’a putut și nu va putea ajunge măcar la un scaun de parlamentar pe care-1 pot avea toate gurile-casca și toate gurilesparte. Și aceasta pentru că-1 chiamă Mihai Cantacuzino. Autoritatea talentului e încă mai periculoasă. A-i avea ea ofensa zilnic și în chipul cel mai periculos pe aceia cărora nu Ii a fost dat a-1 stăpîni și care tocmai de aceia, prin milogenia discretă și șireată a neînzestrării lor din fire, ajung foarte lesne la cele de întăia locuri. De mult, liberalii dădeau exemplul acestei scîrbe de orice distrnețe. Omul de talent care se înfățișa la dînșii avea ca primă datorie să și ascundă mijloacele, ca a doua, dacă se poate — și numai așa reușia să râs bata — sa le piardă. E interesant astfel cașul Gheorghe Mîrzescu. Acesta era un talent viguros, sincer și complect, un talent bărbătesc, o mladița din vechiul trunchiu moldovenesc, cel mai tare și mai drept din arborii mulți ai cadrului de puteri al neamului românesc. Fiecare frasâ a lui exprima o convingere și o decisiune; din fiecare ieșia o emanare de autoritate. Conștient de ce poate, el nu alerga la ușile nimănui ca să cerșească un cuvînt de ordine. Și adaug că el nu avea defectul altui om de un înalt și nobil talent, un European în adevăratul înțeles al cuvîntului intre lichelele de Orient decăzut cu zimbetul fals pe buze și apucaturile de cine bătut. E vorba de Toma Stelian. Acela pe care soarta la pus greșit în țara lui și în clasa lui, era casant în mișcări, tăios în vorbă; puterea lui sfida elegia celorlalți. Se înțelege de ce sensibilitatea exagerată a tovarășilor lui putea să se simtă ofensata de acest caracter cu atît mai tare, cu cit se silia mai mult să infășure în politeță aceasta superioritate jenantă. Nu. Gheor-