Oastea Domnului, 1934 (Anul 5, nr. 1-52)

1934-07-01 / nr. 27

Oastea Domnului şi beţia. Ţara noastră este un prada al­­coolismului. Spitalele, ospiciile de nebuni, puşcăriile, nu mai ajung pentru robii acestei patimi şi ur­maşii lor zălogiţi peirii. Beţia este »obiceiul pământului«. Iar noi, cu »Oastea noastră«, stricăm obiceiul pământului, pentru că această to­vărăşie opreşte cu totul de la ori­ce băutură alcoolică pe cei pătimaşi (cari s’au întors la Domnul), pe tineri, dând slobozenie totuşi ce­lorlalţi pentru folosinţa unui pahar de vin curat pentru caz de boală şi osteneală (1 Tim. 5, 23). Stricăm »obiceiul pământului« pentru că oprim cu totul umblarea în câr­­ciume. »Oastea Domnului« ţinând seamă de Evanghelie, la orice pas, şi cunoscând că beţia este un păcat care ne lipseşte de înpărăţia lui Dumnezeu (Calateni 5, 21; Romani 13, 13; Efeseni 5, 18; 1 Corinteni 6, Ю), rămâne pe te­meiul ascultării depline. Precum şi pe acela al ascultării celor ce au împlinit desăvârşit Evanghelia cu viaţa lor: Sfinţii lui Dumnezeu. In­spiratorul de căpetenie al nostru este şi rămâne »dascălul ecumenic al Bisericii«, Sf. Ioan Gură de Aur. Este deci poruncă pentru noi — şi pentru cei ce aud glasul de aur al Bisericii — cuvinte ca acestea: »Vinul este de la Dumnezeu, beţia de la diavolul. Cel dintâi pahar este al lui Dumnezeu, cele­lalte ale diavolului«. Este sabie care a pătruns în a­­dâncuri cuvântul acesta al marelui Hrisostom: »Nu numai că nu ocolim pe cei beţivi ci chiar ne ducem prin casele lor şi mâncăm la mesele lor. De aceia totul s’a răsturnat pe dos totul este perdut. Spune-mi te rog, dacă unul ca aceştia te-ar chema la o masă pregătită, pe tine cel crezut sărac şi umilit şi ar auzi din gura ta că­­bucatele puse înainte sunt fructul lăcomiei, apoi eu nu primesc ce-mi spurcă sufletul« — oare nu s’ar ruşina, nu s’ar sfii« ? (pag. 301 comentarul Epistolei către Evrei, omilia 25, traducerea Teodosie Ata­­nasiu, episcop, Bucureşti, 1923). Sf. loan socoteşte că a lua parte la masa unui beţiv este a-ţi spurca sufletul! Dar­mi-te când eşti tu în­suţi acest spurcat? »Ne-am făcut robi pântecelui, zice mai departe Sf. loan şi nei -am trădat libertatea pe care ne-a hărăzit-o nouă Hri­­stos« şi robi vânduţi fiind, robul nu rămâne în casă în veac ci ră­mâne în gheenă în veac«. »Voi cari vă tăvăliţi in mocirla aceasta, înce­taţi cu o astfel de vătămare, şi fu­giţi de astfel de ospeţe ca măcar de acum să îmblânzim pe Dum­nezeu«. Aşa­dar, nu ne mai ţineţi de rău, fraţilor, că nu voim să ne tăvălim în mocirlă! Bătrânii, cari, mai ales, ne învi­­nuesc că stricăm »obiceiul pămân­tului« — adică pravila necuratului — să asculte cuvântul învăţătorului Bisericii,­­la seama ca nu cumva prin păcatele ce le faci la vreme de bătrâneţe, să te lipseşti de ertarea celor din tinereţe, cum să nu fie absurd şi lipsite de ertarea celor ce se aud şi se văd deseori, bătrân şezând la cârciumă!? Este ruşinos şi de râs că pe dinafară e împo­dobit cu părul alb!... Noi vedem pe bătrâni mai stricaţi de­cât pe cei tineri« (Omilia a VII, comentarul Epistolei către Evrei, pag. 129). »Spunem acestea cu durere pentru cei се-şi necinstesc bătrâneţea«. Iar tinerii, cari cred a ne de­­spreţui pentru linia noastră de viaţă în această privinţă, să audă şi ei din gura aceluiaş învăţător al Bise­ricii. »Sunt Împrejurări când cel tânăr poate fi învinuit şi mai mult decât cel bătrân. Acesta are ne­voie de o mare îngrijire, din cauza bătrâneţei care l-a slăbit, dar acela, care este în putere — de voeşte — de a se îngriji singur pe sine: de ce ertare poate fi vrednic când... vorbeşte multe fără folos, când bat­jocoreşte, când bârfeşte, când se înhată ?* (aceiaş omilie, pag. 131). Sf. loan Hrisostom arată tinerilor cum să înblânzească »fiara sălba­tică« din ei: »osteneli, cetiri, prive­gheri, posturi«! Da, osteneli nu în întrecerea la sporturi, la citiri spur­cate, ci la facerea binelui citind cele de zidire sufletească. Tineretul »Oastei« tocmai voeşte a da bună mărturisire despre practica învăţă­turii marelui nostru inspirator. Şi acum când întâlnim fraţi în botez cari ni spun: «de unde aţi mai scos-o cu păcatul băuturii s­au n’a băut şi Iisus la nunta din Cana Galileii«, noi, cari cercetăm Scripturile, păstrăm la inimă cuvin­tele de­ oprelişte »nu beţi vin în­tru care este desfrânare« (Efeseni 5, 18) şi nu ne lăsăm ademeniţi de practica numită a »cumpătării«­­ şi nici de învăţăturile lumii « ci de 1 Anumite tovărăşii pentru stârpirea beţiei şi-au luat legământ »pe cuvânt de onoare* şi pe termen de »o lună« că nu vor bea. Dar cuvântul de onoare n’a fost în stare să ducă la biruinţă, la nici o bi­ruinţă definitivă. Ni-au spus-o înşişi cei ce au experimentat . Cumpătarea este, în adevăr, o vir­tute. Dacă este pe temelia lui Hristos însă. Cumpătarea în înţelesul lumii este foarte... elastică. Pentru unul cumpătare înseamnă un pahar de vin. Pentru altul 1 kgr. Iar pentru unii 2, 3 şi chiar 5 kgr. Atunci... nu e mai bună măsura absti­­stinenţa ? Care împedică orice încurcătură! | Un nufăr din lotii­epatih Lei 2*50. | Red. si Adtuln­i Sibiu, Str. Avram Innen 5. | Abonament 1 1 an (fiin­d L. S.M) 100 Lei.' Anul V. - Sibiu, 1 iulie HH4 Nr. 27. Cuvântul lui Dumnezeu şi al ma­rilor trăitori ai acestui Cuvânt spre a nu da câştig de cauză Diavolului... vicleanul cel mare care îşi câştigă cei mai mulţi adepţi cu »darul beţiei«. Câştigarea zecilor de mii de be­ţivi, prin Hristos, pentru Hristos... este o pagină de biruinţă a »Oastei Domnului« şi noi vrem să stăruim In virtutea Infrânării poftelor până la capăt »Oastea Domnului« pornind In prourul anului 1923 cu lupta con­tra beţiei, este în slujba lui Dum­nezeu şi a naţiei acesteia vlătuită de alcool mai mult de­cât toate plăgile. i.­or. Oprişan. De-aşi vrea să scriu o slovă... Din învechita-mi fire, cu păgânescu-mi gând, De-aşi vrea să scriu o slovă, de-aşi vrea să cânt un rând... Мі-ar fi cu neputinţă, căci pana mea s’ar frânge In firea care moare, in gândul care plânge... Dar astăzi noua-mi fire, bogată ’n cânt şi viaţă, Mă ’mble ’n vrăji de seară şi’n zori de dimineaţă Să cânt o viaţă nouă, din zori până ’n apus, Să dau mărire celui ce m’a înviat: ISUS. Cum ciocârlia ’n câmpuri, se scaldă ’n râu de soare, Urcând spre luminişuri de cer triumfătoare, Aşa căutarea-mi merge spre Domnul Indurărel: Prinos de slavă multă, rod sfânt al împăcărei!... Cântaţi — deci — împreună cu mine, toţi acei­a­-aţi rătăcit în lume: pribegi, păgâni, atei, Dăi cari­ aduşi la viaţă, vă părăsiţi somnul Să cânte firea nouă: »SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL*­­ Preot Alexandru V. Oplea, ostaş, Perieni—Tutova. Dă-mi sufletul tău. Iată strigătul lui Isus după tine iubite frate. Isus îţi cere sufletul. El doreşte ferbinte să-i deschizi inima ta. Mulţi dintre noi ar trebui să ne oprim şi să ne întrebăm limpede: Am dat noi într-adevăr inima noa­stră lui Isus? Mântuitorul mai este stăpân şi în clipa de faţă pe su­fletul nostru? Ce’nseamnă Hristos pentru tine iubite frate? Se vede El în viaţa ta? Comoara vieţii tale este Isus? De multe ori mă opresc şi fac în taină acest examen al sufletului meu; vreau oarecum să-mi văd inima, dar mai ales mâna care o ţine; în rugăciune mă întreb de multe ori cu frică şi cu cutremur. Mântuitorul meu, inima mea, mai este în a ta stăpânire? Această cercetare trebuie făcută zi de zi şi însoţită de rugăciune, altfel ne înstrăinăm de Hristos. — Sunt mulţi din aceia, cari dăruind ceva din al lor lui Hristos, cred c’au făcut îndeajuns. Astfel sunt creştini cari fac a­­numite danii, sau cari lucrează pen­tru Isus şi Biserica Sa închinându-i atâtea clipe din viaţa lor, sau fraţi cari sunt nelipsiţi de la biserică şi adunări, sau chiar preoţi cari prin chemare sunt legaţi de altar şi cu toate acestea, ce au mai de preţ, ce au mai scump, inima, nu şi-au dăruit-o lui Isus. Un călugăr cucernic în faţa lu­crurilor de acest fel a zis: Dă-mi sufletul tău şi toate celelalte lasă-le, căci lui Isus nu-i trebuie lucrurile tale, ci-i este sete de inima ta. Deci fratele meu iubit, să nu ne înşelăm, ci sufletul nostru întreg să-l dăm Domnului; sufletul este singura cale prin care Isus poate ajunge la noi. Şi-apoi am încercat şi psalmistul ne învaţă că sufletul nostru fără Dumnezeu, este ca un pământ fără de apă. Inima noastră îşi află pacea şi mulţumirea numai în Isus, în stă­pânirea Lui plină de sfinţenie. — La strigătul lui Hristos de a-i dărui su­fletul nostru, să fim gata a-i răs­punde: Ţie Mântuitorule sufletele noastre. Pr. Oh. Secaş.

Next