Olteanul, 1910 (Anul 2, nr. 1-52)
1910-01-01 / nr. 1
16 Pag. 2. OLTEANUL Nr. 1* Cu credinţă şi dragoste am muncit pănă acum în ogorul neamului nostru, având un singur gând şi fiind călăuziţi în munca noastră de un singur dor: a face binele. In virtutea celor mai sus desfăşurate, când venim din nou a bate la uşile iubiţilor noştri cetitori, cerândule sprijinul binevoitor şi pe viitor, îi rugăm totodată, ca să binevoiască a face cunoscut gândul nostru tuturor prietenilor, cunoscuţilor şi binevoitorilor, îndemnându-i, ca în număr cât mai mare să o sprijinească, abonându-o, deoarece pe om şi unde va pătrunde, peste tot locul va duce : pacea, bunăinţelegerea, iubirea frăţească şi cu deosebire dragostea de neam şi lege şi de moşia strămoşască. Şi aşa în urma unei mici, de tot neînsemnate jertfe, mare folos le va aduce! Cu acestea, în credinţa unei călduroase sprijiniri, deschidem: NOU ABONAMENT !—— pe lângă următoarele prețuri: r—— Pe anul întreg....................Cor. 5.— Pentru Rlomânia şi streinatate: Pe jumătate an.................... „ 2.50 Pe un an.............................Cor. 10.— Un număr singuratic costă 10 bani. Redacţia „OLTEANUL". ANUL NOU. (a. d.) Ne gândim la vremea, care trece... Trece vremea, mor anii, și cu ei și nădejdile noastre, pe cari voiam să le vedem întruchipate în cursul lor neîntrerupt. Mai mult ne frământă însă clipele din urmă, zilele, cari s’au stins, anul, pe care l’am îngropat pentru vecie... Un an de multă vreme! într’un an poţi avea atâtea bucurii, dar şi atâtea supărări, atâtea dureri, atâtea lovituri nemiloase, atâta amar... Şi dacă vom cerceta mai de aproape icoana luminoasă, ce ne-o înfăţişează anul, care — totuşi — aşa de grabnic s’a sfârşit, nu vom înceta de-a vărsa părare de lacrimi pentru groaznica pierdere, ce a îndurat-o neamul nostru românesc! Nu vom înceta a aduce prinosul recunoştinţii pentru cei mai aleşi ai noştri, pentru eroii români, cari în oţelită luptă s’au prăbuşit, conduşi de un singur gând: ridicarea şi luminarea poporului nostru. Nu vom înceta a preamări, pe acei bărbaţi nemuritori, cari prin faptele lor, s’au întipărit numele, cu slove, cari nu să mai pot şterge, în cartea minunată a tuturor întâmplărilor unui neam. Căci aceştia sunt stâlpii pe cari se razimă puterea de vieaţă a neamului. Aceştia sunt împăraţii gândirii, care călăuzeşte mulţimea în lupta dezvoltării şi desăvârşirii naţionale. Nu vom înceta a rosti cu cucernicie şi sfinţenie, — pănă când vorbă românească să vi mai auzi pe frumoasele noastre întinsuri — numele nouă atât de scumpe, ale fruntaşilor neamului nostru, cari — cu toată jalea şi desnădăjduirea noastră — în acest an de neagră prigonire, ne-au părăsit pentru toate veacurile. Numele unui: Brediceanu, Mocsonyî, Mureşianu, Buftea şi Rus-SU-SiriariU, vor rămânea adânc săpate în inimile tuturor românilor adevăraţi. * Cumpăna, care o facem totdeauna la încheierea unor socoteli de greutate, ne spune în care parte înclină înţeleaptă judecată a osândirii. Căci anii, trecuţii ani, nici barăm în parte nu să aseamănă. Pentru noi însă toţi sunt deopotrivă, urgisiţi. Iar dacă am ţinea în seamă şi bucuriile, cari aşa de rar ne-au dat pe la casă, ne-am cruci de marea deschilinire, ce să afla între noi şi alte popoare, pe cari soartea le-a aşezat într’o mai bună ţară. Şi într’adevăr poporul nostru pare a da înapoi, iar nu înnainte. Asta e o jalnică şi dureroasă socoată. Nu înţelegem averea, ci inima. Nu vorbim despre comorile pământului, ci despre cele ale sufletului. Căci simţirile — cari leagă strâns pe fraţii de ace #3 FOIŢA. 56ACRA ŞI JVÎ6TTA. — Din viafa ţărănească. — Amintirile din copilărie sunt foarte frumoase! Intr’o seară şedeam de vorbă cu copilaşii şi nevasta, şi vorbind ba de una ba de alta, în sfârşit multe de toate, a venit vorba şi despre bunica Zamfira. Ah! bunica sărmana!... Par’că o vedeam înaintea ochilor, deşi de vr’o 12 ani s’a amestecat cu pământul. Venind vorba despre dânsa, mi-am adus aminte tocmai de când eram copil, de când stăm şi eu in jurul tatei şi al mamei şi ascultam cu drag, la ceeace îmi spuneau. îndată mi s’a arătat în minte căsuţa în care m’am născut şi am crescut, cu coperişul ascuţit şi cu ferestrele mici ca în vreme, căci casa o luase tata ca zestre dela socri şi de pătuţul de după sobă, unde mă togoleam iarna la căldură şi unde, bunica mă adormea în cântece şi în povestiri inimoase, îi eram drag lucru mare, fiindcă o ascultam şi mă duceam în fugă, ori şi unde m’ar fi trimes. Acuma îmi dau seama cât de mult atrage ascultarea copiilor, iubirea şi dragostea părinţilor şi a rudelor. Mi se părea că e vie şi că îmi spunea de-ale ei: „Cine fură azi un ou, mâne fură şi un bou“ şi că „Nebunia din născare, leac nu mai are“ şi câte şi mai câte, că era glumeaţă şi bună de gură. Tare mult mă sfătuia şi mă învăţa: să mă silesc la învăţătură, să nu fiu mincinos, să nu fur şi să nu fac intrigi, dacă voesc să trăesc bine în lume. Mi-am adus aminte şi de alte povestiri de-ale ei, pe care le spunea celor adunaţi în juru-i, potrivind timpul şi locul când trebuiau spuse, spre a trage învăţături cei ce o ascultau. La o şezătoare ce făcuse mama, pentru scărmănat lână, se adunase mulţi flăcăi şi fete din mahala şi fiindcă se deschise vorba de nunţi, de însurătoare şi de gospodărie, bunica, ca să le deschidă ochii pe viitor celor doritori de a se gospodări, le spuse povestea „Soacra şi nora“. * * * Flăcăului unui gospodar*) din sat, plăcându-i fata unui alt gospodar, propuse părinţilor săi să-l însoare şi s’o ia de nevastă. Părinţilor, nu le prea convenea, având oarecare informaţiuni rele despre fată, dar văzând că flăcăul bărătueşte aşa de mult, nevoind în ruptul capului să ia pe alta, îşi călcară pe inimă şi se învoiră şi ei. Ai fetei *) gospodar, plugar, gazdă, însă erau foarte dispuşi, fiindcă flăcăul pe lângă că era voinic, frumos şi cuminte, apoi era şi din părinţi mai de neam, oameni cinstiţi şi cu renume în satul lor, numărându-se , printre fruntaşi. Şi aşa fiind treaba, într’o seară, flăcăul cu părinţii şi cu câteva rude mai de aproajpe se duc să logodească. Abia intrară în casă, şi mama fetei începu cu laudele că: I „fata mea e harnică, fata mea ştie a ţese, a toarce, a face mâncare, mă rog, de toate, de toate!.. Nu mai este alta în sat care s’o întreacă. Bietul flăcău, orb, ca toţi flăcăii când dau în toana însuratului, dădu ascultare laudelor mamei fetei şi, fără a se mai interesa dacă în adevăr e harnică şi gospodină, o luă de nevastă, cam fără voia părinţilor săi, care aflase de la alţii, că e toantă şi leneşe, şi, care şedeau ca morţii la logodnă. La câteva zile după nuntă, tătăl său îi zise: — Măi băete, dragul tatei!.. De acuma te-ai însurat, ţi-ai luat ce ţi-a plăcut, să te muţi în casa cea nouă, care ţi-am dat-o de zestre, suntem cam deşi în bucăţele şi o ducem greu. Te vei pune cu femeia şi veţi găti-o de-a binele. —. Bine tată, așa vom face, îi răspunse dânsul. Chiar astăzi ne vom şi muta, fiind » odae gata» p®.