Opinia, noiembrie 1898 (Anul 2, nr. 146-169)

1898-11-08 / nr. 152

fL a X . Parcă aud pe colectivistul îngîm­­fat de succesul neaşteptat al alege­rilor comunale: „opoziţiei nu i-a rămas de­cît mîngîerea cifrelor“. Chiar dacă statistica ar avea a­­cest rost, încă ar fi ceva, căci ci­frele reduc la adevărata valoare succesul repurtat şi arată celui în­vins nelegiuirea şi nedreptatea sis­temului electoral, ce ne stăpîneşte. In Voinţa Naţională din 4 Noemb. a. c. găsim un tablou recapitula­tiv al voturilor date la alegerile comunale In 1894 şi 1898 celor 2 partide istorice. Luînd ca bune da­tele din acel tablou — ca unele ce par a fi favorabile liberalilor, să vedem ce reiese din cifre. In cele 32 oraşe reşedinţe de ju­deţ au votat în 1894, 10,574 ale­gători, cu 240 voturi anulate , iar In 1898 au votat 12,492 alegători cu 379 voturi anulate. Deci, la a­­ceste alegeri s’au prezentat 2,057 alegători mai mulţi la vot, adică cam 16 la sută mai mulţi. Din cifre reiese că interesul le­gat de alegerile din acest an a fost mai mare, şi că guvernul a scoc­orît mai multă lume să vie la vot ca să-şi asigure reuşita. Că lucrul a fost aşa se vede din faptul că numai la Iaşi s’au adus burduz-burduz 158 alegători de prin toate meleagurile, cheltuindu-se cu­­aducerea lor zecimi de mii de lei. Cum s’au repartizat voturile ? In 1894, din 10,574 alegători, li­beralii au întrunit 4,351, ceia ce vine 41 la sută, iar conservatorii au întrunit 6,223 voturi, deci 59 la sută. Diferenţa între liberali şi con­servatori, în 1894, a fost de 1872 voturi, deci cam 18 la sută. In 1898, aceleaşi partide au în­trunit : liberalii 7,590 voturi din 12,492 alegători, iar conservatorii numai 4,902 voturi, ceia ce vine că liberalii au întrunit 60 la sută, iar conservatorii 40 la sută. Proporţia la sută a crescut abia cu 1 la sută iar diferenţa de vo­turi între liberali şi conservatori a fost de 2,688, adică cam 21 la sută. Cu un plus de 3°/o de voturi date guvernului şi cu o creştere de pro­porţie de i°/o In repartiţie de gla­suri nu Insamnă că ai cîştigat un succes sdrobitor, în faţa căruia ori­­ce gură să rămîie mută şi neîn­­drăzneaţă. Dacă punem la socoteala libera­lilor cei 2,057 alegători, cari au fost aduşi de pe unde a înţărcat dracul copiii, reiese că liberalii au reuşit cu 1.200 de glasuri mai mult în alegeri, glasurile funcţionarilor in­timidaţi , iar dacă conservatorii a­­rată o diferenţă de 1.300 voturi în 1898 faţă cu 1894, sînt voturile pachet ale slujbaşilor, cari pururi votează cu guvernul. Scăzînd, dar, din 7590 voturi în­trunite în aceste alegeri, cele 2057 voturi escamotate şi cele 1300 vo­turi pururea guvernamentale, le rămîn ca stoc curat liberal 4233 voturi, cu 700 voturi mai puţine ca cele căpătate de conservatori. Socoteala capătă altă faţă, cînd ştim —şi cine ne-ar putea desminţi! —că s’au oprit de la vot cîte­va sute de glasuri conservatoare, iar că liberalii şi-au sporit voturile cu cîte­va sute de glasuri socialiste ; atunci, zic, alăturarea glasurilor li­berale cu cele conservatoare e sdro­­bitoare pentru colectivişti. A mai prefera, dar, de la înălţi­mea tribunei că ţara e liberală, că ţara s’a pronunţat pentru libe­rali, e să arunci gogoşi în ochii oamenilor. Din 12500 alegători, 4900 au fost voturi curat conservatoare , 2050 alungate şi date cu forţa guvernu­lui, 1300 voturi pururi guverna­mentale, 300 pur socialiste, şi abia 4000 voturi curat liberale. Şi cînd te gîndeşti că cu o ma­joritate aşa de hibridă şi de şubredă se pune mina pe toată ţara, fără ca să se dea drept adversarului de cît abia în 2 oraşe, Insamnă că ne-am deprins a dăinui într’un sistem revoltător de regim politic, a cărui urmări deplorabile le vedem cu toţii şi la a cărui îndreptare cu toţii trebue să punem umărul. Dar despre aceasta pe m­îine. TOTL II No. 152 Snmftrul10 Bani AMDIVAMFETF.IjF, încep la 1 şi 15 ale âe­c&ra? luni şi se plă­tesc tot-d’a­una înainte h­ /aţi la Casa Administraţiei in jfwtîefi şi xl,rei-riăiuittf priu mandate poştale Un aa lu ţar&30 îeî, iu eh­einâţ, te 401eî Şase luai 15 . « „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 43.— Strada Geliei-Io. 43 EDIŢIA DETSEABA IAŞI—DUMINICA 8 NOEMBRIE 1898. Numărul 10 Bani AAtWCIIlBIlE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie in străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile da sublicn­ata Auuaciuri la pag. IV . , , , 20 b. lima » w » III . . 40 „ „ inserţiile şi ret-rameie . . . 50 „ „ IJu număr veeîaiii 30 ha»« ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN REDACŢIA No. 43— Strada Ctoliei­ No. 43 Greva ProfesorilorUniversitari CONVOCARE D-nii uietubri ai comitetului partidului conservator sunt ru­gaţi a se Întruni Sîiubătă, 7 No­­embre, orele 8 seara, In saloanele clubului. Preşedinte, Gr. Kogălniceanu * * * OAMENI ȘI LUCRURI O problemă.—Iată faptul tn toată goliciu­nea lui, așa cum ziarul V­orwaerts îi povestea zilele trecute. Intrat în serviciul unei familii burgheze dintr’un cuartier al Berlinului, tină­­rul alzacian arătase în curgere de cîţi­va ani o sîrguinţă şi o onestitate rară. In ultimul timp insă caracterul sau se resimţea de o adîncă tul­burare sufletească,—şi în ast­fel de stare se găsea în noaptea aceea grozavă în care prin crăpătura uşei zări pe bătrînul sgîrcit agitînd săculeţul cu bani. înaintea curtei n’a tăgăduit nimic. „II“ ucisese pentru a-1 jefui, desnădăjduit că micele econo­mii pe care le trimitea mamei sale nu mai a­­jungeau acesteia de cînd boala o ţîntuise în pat. Și curtea i-a dat osînda cea mai grea, pentru că chemarea ei era de a judeca pe cel care u­­cisese, şi nu de a căuta să citească în adîncul sufletului său, şi a vedea adevărata lui vino­văţie. Cronica nu spune epilogul dramei, dar el se ghiceşte de la sine: părăsită, uitată, bătrîna bolnavă a trebuit să sucombe sub povara lovi­turilor din urmă. Şi iată-ne acum în­­iaţa unei noul crime, tot aşa de îngrozitoare ca şi cea­laltă, poate mai îngrozitoare încă, neavind în ea mobilul desperatei nobleţe care o pricinuise pe întâia. Neapărat că toată vinovăţia faptului acesta fatalmente cade în sarcina juraţilor din Berlin. Rigoarea lor în a apăra societatea i-a făcut să nu întrevadă urmările verdictului lor,—ordinea socială a adus sacrificarea ordinei individuale, și moartea celui „vinovat“ a pricinuit pe aceea a celui nevinovat. Sunt nespus de numeroase cazurile de natura aceasta: „criminali de ocazie“ (şi cunoaştem înţelesul grozav al acestui cuvînt),—criminali cari n’au­ fost de­cît un moment instrumentul orb al unui joc fatal, aduc în străşnicia unei clipe de nebunie, nenorocirea unei familii al cărei singur sprijin se găsea. Societatea! Dar societatea sîntem „noi“, co­lectivitatea indivizilor luaţi unul cite unul,— întru­cît moartea unei familii constitue mijlo­cul de a „pedepsi“ moartea ireparabilă unui singur individ. Chestiunea nu e simplă, dar ea alcătueşte o problemă de nespusă importanţă socială. I­ II. Indigenii din Alaska S’a vorbit mult în ultimul timp des­pre Alaska, această nouă ţară a auru­lui, care a atras privirile lacome şi va­nitoase ale omenireî întregi ;—dar nu s’a vorbit cu prilejul acesta despre locu­itorii acelui pămînt îndepărtat şi fa­­bulos. Iată cîte­va note asupra indigenilor din Alasca extrase din comunicările u­­nor misionari catolici, reproduse în ul­timul timp de un ziar parizian. Populaţia indigenă din Alasca se ri­dică de-abea la 22000 de locuitori, îm­prăştiaţi pe un teritoriu tot aşa de în­tins cît ar fi Franţa, Spania şi Anglia întrunite la un loc. Ea se împarte în diferite triburi şi are toate caracterele comune eschimoşilor din insulele de la nordul Europei. Indigenii din Alaska sunt—după îm­prejurări,—oamenii cei mai cumpătaţi, şi in acelaş timp cei mai destrăbălaţi posibili. In călătorii, ei pot umbla zile întregi fără a se nutri cu nimic,— după cum cînd dau peste vr’un cîmp cu semănături, pot mînca două zile în șir, pe nerăsuflate. Alt­fel hrana lor obicinuită, e relativ nu tocmai primitivă, de­și e alcătuită în special din pește de mare. Se intim­­plă însă deseori, in târîmurile acele unde lipsesc mijloacele de comunicaţie, ca ori­ce articol de hrană să le lipsea­scă cu desăvîrşire. E încă recentă dra­ma aceea care a ccuta emoţionase Europa toată . Naufragiul vasului care aducea provizii căutătorilor de aur, şi energicii vagabonzi ameninţaţi să moară de chinurile foamei, în preajma grăme­zilor de bogăţii. Introducerea renului, în Alaska, va modifica însă cu totul problema alimen­­taţiunei locuitorilor acelei regiuni,­mă­rind de­sigur şi numărul imigratorilor europeni. EXTERNE O dramă politica Sub liniştea aparentă, o criză însem­nată se pregăteşte la doi paşi de noi, în Serbia. Reîntoarcerea în ţară a ex­­regelui Milan, care solemn hotărîse că nici­odată nu va face lucrul acesta, a strrnit o perturbaţiune generală în ordi­nea publică a vecinului nostru. Care e adevărul cronicei scandaloase din Belgrad, ce se petrece în culisele pa­latului regal sîrbesc,—acestea nu ne im­portă. De notat e că în contra zvonuri­lor în circulaţiune, nici o ceartă n’a iz­bucnit pînă azi între tată şi fiu,—şi ar­monia continuă încă cu toată ostenta­­ţiunea de la început a regelui Alexandru. Bine înţăles, situaţiunea e încordată şi armonia e fără durată sigură; cabinetul Georgevici care reprezintă ideea bunei înţelegeri dintre Milan şi Alexandru e inevitabil sacrificat. Şi cu toate acestea, contrar liniei de purtare pe care prudenţa şi bunul simţ ar fi trebuit s’o dicteze , politicianilor sîrbi în împrejurările actuale, grupul de la cîrmă (de analogie cu politica noastră!) se sileşte din toate puterile să restrîngă mereu numărul deja redus al partizani­lor sei. Odinioară partidul radical,—adică tot ce Serbia avea mai independent,—avea monopolul atenţiunea guvernului. Astăzi dimpotrivă lupta e îndreptată împotriva liberalilor. In faţa primejdiei, liberalii ar fi trebuit se î nţălege să-şi strîngâ rîndurile, şi să uite vechile neînţelegeri dinăuntru ni­mic din acestea nu se face însă, ba încă ex-regentul Ristic, înclinînd spre politica lui Milan, e gata de a pregăti un soiu de lovitură de stat împotriva elemente­lor independente. Cum vedem dar, toată politica recentă a Serbiei nu e de­cît o încâlcită ţesă­tură de intrigă, în care de­sigur cel prins va fi tînărul rege,—dacă nu cum­va ţara însăşi. Guvernul şi M. S. Regele D-nii Sturdza şi Ferechide au avut, alalta­ieri, la Castelul Peleş, o au­dienţă asupra căreia circulă versiu­nile cele miai supărătoare pentru gu­vern. Se dă ea sigur că M. S. Regele a primit foarte rece pe cei două mi­niştri, cărora le-a exprimat mihnirea Sa adâncă la privinţa sălbătăciilor comise la capitală de bandele guver­nului, şi a ordonat în acelaş timp să se reprimeze cu asprime aceste săl­bătăcii. Atit primul ministru cit şi ministrul de interne aui eş­t foarte plouaţi de la M. S. Regele şi au Împărtăşit cu mare grijă partidului, a doua zi, ne­grele lor presimţiri pentru situaţia regimului. Colectiviştii şi Ţarul Se ştie că propunerea de desarmare a împăratului Neculai al II al Rusiei, dacă n’a găsit in Europa o acceptare i­­mediată, totuşi, din condescenţă puterile n’au tratat cu refuz imediat pe marele autocrat. Colectiviştii noştri, însă, mai necio­­pliţî neaparat de cît toată lumea, nu nu­mai că în calitatea lor de detentorî aî putere! n’au fost macar convenţional delicaţi, dar încă s’au arătat în această împrejurare de o grosolănie fără pereche. Căci mai la urmă ce aşa mare lucru cerea Ţarul ? o admitere, fie macar în principiu, a unei idei de pace europeană, generală. Ei bine, d. Sturza, în loc să desarme­­ze, a pus o bună parte a Capitalei sub arme, a declarat starea de rasboiu şi trupele sale au dat lupte sîngeroase ca la Şipca şi a operat asediuri mai eroice de­cit la Plevna. Un caz între o mie Intimplat în mij­­locul Bucureştiului şi narat de Timpul: „O bandă de bătăuşi, condusă de co­misarul Apostolescu de la secţia 11, a cutrierat raionul acelei secţiuni înjurînd In mod trivial, terorizînd şi ameninţînd pe cetăţenii cari n’au votat lista guver­namentală. „Bandele s’au dus pe la orele 9 seara în strada Telegraful No. 9, înaintea ca­sei d-lui Dumitriadi, mare comerciant, și vroia să năvălească în curte, apoi în casă, strigînd mereu: — Moarte lui Dumitriadi ! „D. Dumitriadi, cu şapte fii ai săi, toţi alegători în colegiul I, au baricadat repede poarta şi bandiţii vezînd că n’au nădejde de izbîndă, au plecat maî de­parte înjurînd mereu. „La miezul nopţii bandiţii revin cu cadrele reînoite. ComisarulApostolescu dă năvală asupra porţii şi toţi cei-lalţi cu ciomege şi cu topoare vor s’o spargă. „Atunci bătrînul Dumitriadi, văzând pericolul, ia o puşcă în mână şi, însoţit de fiii săi, fie­care înarmat cu câte un revolver, ies înaintea bandiţilor şi-i a­­meninţă că-i culcă la moment la pământ dacă nu pleacă. „Comisarul Apostolescu o ia la fugă şi după dânsul vreo 15 bandiţi“. Precum se vede, citadela lui Dimitria­­di nu a rezistat de­cît graţie eroismului trupei care o apăra, şi care avînd pro­babil destule provizii şi muniţiuni nu capitulează şi rezistă poate chiar şi în momentul cînd scriem aceste rînduri. A trebuit ca ţara noastră să fie gu­vernată de o colectivitate ca cea care se află la putere, pentru ca să facem o notă atit de discordantă faţă cu propu­nerea Ţarului. Şi de vreme ce nu se ţine nici o samă de aşa ceva, partidului conservator nu-i rămâne, faţă cu colectivitatea care se gă­seşte deja pe picior de resbel, de­cît să proceadă şi el la o organizare mili­tară. Prin cluburi se şi lucrează—se zice— deja la proiecte pentru înfiinţarea de­o­­camdată a unei cavalerii uşoare şi a u­­nor mici baterii de artilerie; în ce pri­veşte infanteria, însă, ea trebuie să fie organizată imediat. Juvenal * O a doua ediţie Şăineanu-iecsicograf Cîte­va exemple: cobuz mandoline, cobză, (dar cobuzul e un fel de fluer); negară ivraie, neghină ivraie, (însă negara nu e neghină, am demonstrat în scrutare); opsas semelle, pingea demi­­sémelle, (dar opsas nu e pingea—vezi In scrutare); păstură miel vierge,miere fecioară; lăsăm altor competenţi a afir­ma sau desafirma dacă definiţiunea miel reclamă după dînsa pe vierge spre a da înţelesul cerut; cela ce vom opune Insă e—că, păstura nu e miere nici fecioară sau virgină, ci material amorlit şi iute­­ de color cafeniu şi prăfos—în fagurul cu miere, (vezi In scrutare); poclad coussin de cuir sur la selle, podit v. poclad ; însă una e poclad şi alta e po­dit, vezi în scrutare); pojărnicie v. povarnă, (deci: Şăineanu ediţia II e fra­tele din ediţia I, peste tot locul , şi ast­fel e tot volumul lecsic al ăstui cărtu­rar de modă nouă. Dacă­­ cercetezi la neologisme, ace­laşi tipic al frăţiorului din ediţia primă, din ediţia deochiată, îţi dă pe: aport, bon jur, fără pil, mersi şi aşa mai de­parte. Dar află, cetitorule, cum îşi încheie prefaţa acest lecsicograf romîno-francez. Cu modul acesta, excluzînd tot ce este superfluu, condensînd materialul, am reuşit a coprinde în lucrarea de faţă materialul complect şi viu al limbei. Apoi­­ se vede că—nu degeaba zice fratele d-el sale : sdruncin, insamnă a scutura tare mergînd cu trăsura pe loc gloduros. Dar noi conchidem că, am­bii lecsicograf!—fraţii şăineni sînt, pe lingă altele, şi sdruncinaţi la crieri; a­­ceasta o dovedeşte făptura crierilor dom­­nielor lor în mencionatele dicţionare. Că în fine cărturarii şăineni nu înţe­leg secretele limbei române (cum credem că nici ale francezei ş’ale germanei în cari s’avîntă), cum definesc spre exem­plu şi privata, loc pentru satisfacerea trebuinţelor personale, acestea privesc personalitatea d-elor lor; dar, li se in­­gădue a profana—prin scrierile lor de cărţi didactice cu titluri pompoase dar false—limba care n’o pricep, şi ’n ace­laş timp să terfelească ştiinţa’ cu nea­devăruri ca ceea de-atîtea feluri—subli­niate mal sus, şi încă după ce în pre­feţele lor insultă produsul lecsic romî­­nesc—chiar acel copiat în opurile cu cari s’afişază,—Iar autoritatea şcolară superioară să aprobe aceste josnice o­­puri— ca cărţi didactice,—aceasta nu cre­dem să poată avea loc în altă ţară afară de Romînia! De-o aşa ruşine, guvernul şi justiţia trebue să ne scape. Am demascat la timp—odată cu mulţi alţii—nedemnul dicţionar al limbei române de Lazăr Şăi­neanu, iar acum pe al fratelui d-el sale —Maria. Romîni, de-ar fi autorii insultători a­­utorităţilor lecsico-literare şi limbei ro­mâne, după prefeţele lecsicelor şi alte scrieri seriene (ce mencionarăm în scru­tare), nu le-ar putea fi ertată neobrăza­rea precum nici tolerate prostiile în şti­inţă—dar, cărturari romîni—sau de ori­cari alt neam—afară de al Şăinenilor— de rasa acestora, pariăm că nu se vor găsi la bara juraţilor pentru comiteri de ast­fel de crime lecsico-literare, unde merită a fi traduşi fraţii şăineni spre a proba: 1) cele debitate în* prefeţele (şi te­stele cărţilor) lor că, un Cihac, Lau­­rian-Massim etc., n’au ştiut ce spun în operile lor lecsice, că aceştia ignorează limba romînă şi şi-au umplut volumele cu superfluităţi şi părăsiţi ai vocabu­larului romînesc, că cele cuprinse în o­­perile acestora nu fac parte din limba cultă a Europei ; 2) că n’au frustrat Săi­­neni­ buna credinţă şi punga publicului prin titlurile dicţionarelor lor şi prefeţele acestora, că in fine sínt adevăruri cele spuse de d-lor atît în prefeţe cît şi în tec­­stul lecsic; 3) că cele scoase în relief de critici­ lecsicului d-lui Lazăr Şăineanu sínt necuviincioşii şi criticii măzgălitori de pornografii prin criticile aduse—apoi că sînt profani în materialul criticat, după cum îl lansează Marin Şăineanu. A rămînea neurmărite aseminea crime ale scribilor şăineni, ar însemna că în Romînia— nivelul cultural pe tărîmul limbistic îl ating degradatorii limbei şi insultătorii naţiunei române, profanato­­rii ştiinţei—adevărului, ceia ce—cu a­­tît mai mult ar îndreptăţi pe cărtura­rii evrei din Romînia la fapte şi de fe­lul acesta, la sacrilegiuri de cari au pro­bat Săinenii că sînt atit de nesfiicioşi

Next