Opinia, noiembrie 1898 (Anul 2, nr. 146-169)
1898-11-08 / nr. 152
fL a X . Parcă aud pe colectivistul îngîmfat de succesul neaşteptat al alegerilor comunale: „opoziţiei nu i-a rămas decît mîngîerea cifrelor“. Chiar dacă statistica ar avea acest rost, încă ar fi ceva, căci cifrele reduc la adevărata valoare succesul repurtat şi arată celui învins nelegiuirea şi nedreptatea sistemului electoral, ce ne stăpîneşte. In Voinţa Naţională din 4 Noemb. a. c. găsim un tablou recapitulativ al voturilor date la alegerile comunale In 1894 şi 1898 celor 2 partide istorice. Luînd ca bune datele din acel tablou — ca unele ce par a fi favorabile liberalilor, să vedem ce reiese din cifre. In cele 32 oraşe reşedinţe de judeţ au votat în 1894, 10,574 alegători, cu 240 voturi anulate , iar In 1898 au votat 12,492 alegători cu 379 voturi anulate. Deci, la aceste alegeri s’au prezentat 2,057 alegători mai mulţi la vot, adică cam 16 la sută mai mulţi. Din cifre reiese că interesul legat de alegerile din acest an a fost mai mare, şi că guvernul a scocorît mai multă lume să vie la vot ca să-şi asigure reuşita. Că lucrul a fost aşa se vede din faptul că numai la Iaşi s’au adus burduz-burduz 158 alegători de prin toate meleagurile, cheltuindu-se cuaducerea lor zecimi de mii de lei. Cum s’au repartizat voturile ? In 1894, din 10,574 alegători, liberalii au întrunit 4,351, ceia ce vine 41 la sută, iar conservatorii au întrunit 6,223 voturi, deci 59 la sută. Diferenţa între liberali şi conservatori, în 1894, a fost de 1872 voturi, deci cam 18 la sută. In 1898, aceleaşi partide au întrunit : liberalii 7,590 voturi din 12,492 alegători, iar conservatorii numai 4,902 voturi, ceia ce vine că liberalii au întrunit 60 la sută, iar conservatorii 40 la sută. Proporţia la sută a crescut abia cu 1 la sută iar diferenţa de voturi între liberali şi conservatori a fost de 2,688, adică cam 21 la sută. Cu un plus de 3°/o de voturi date guvernului şi cu o creştere de proporţie de i°/o In repartiţie de glasuri nu Insamnă că ai cîştigat un succes sdrobitor, în faţa căruia orice gură să rămîie mută şi neîndrăzneaţă. Dacă punem la socoteala liberalilor cei 2,057 alegători, cari au fost aduşi de pe unde a înţărcat dracul copiii, reiese că liberalii au reuşit cu 1.200 de glasuri mai mult în alegeri, glasurile funcţionarilor intimidaţi , iar dacă conservatorii arată o diferenţă de 1.300 voturi în 1898 faţă cu 1894, sînt voturile pachet ale slujbaşilor, cari pururi votează cu guvernul. Scăzînd, dar, din 7590 voturi întrunite în aceste alegeri, cele 2057 voturi escamotate şi cele 1300 voturi pururea guvernamentale, le rămîn ca stoc curat liberal 4233 voturi, cu 700 voturi mai puţine ca cele căpătate de conservatori. Socoteala capătă altă faţă, cînd ştim —şi cine ne-ar putea desminţi! —că s’au oprit de la vot cîteva sute de glasuri conservatoare, iar că liberalii şi-au sporit voturile cu cîteva sute de glasuri socialiste ; atunci, zic, alăturarea glasurilor liberale cu cele conservatoare e sdrobitoare pentru colectivişti. A mai prefera, dar, de la înălţimea tribunei că ţara e liberală, că ţara s’a pronunţat pentru liberali, e să arunci gogoşi în ochii oamenilor. Din 12500 alegători, 4900 au fost voturi curat conservatoare , 2050 alungate şi date cu forţa guvernului, 1300 voturi pururi guvernamentale, 300 pur socialiste, şi abia 4000 voturi curat liberale. Şi cînd te gîndeşti că cu o majoritate aşa de hibridă şi de şubredă se pune mina pe toată ţara, fără ca să se dea drept adversarului de cît abia în 2 oraşe, Insamnă că ne-am deprins a dăinui într’un sistem revoltător de regim politic, a cărui urmări deplorabile le vedem cu toţii şi la a cărui îndreptare cu toţii trebue să punem umărul. Dar despre aceasta pe mîine. TOTL II No. 152 Snmftrul10 Bani AMDIVAMFETF.IjF, încep la 1 şi 15 ale âec&ra? luni şi se plătesc tot-d’auna înainte h /aţi la Casa Administraţiei in jfwtîefi şi xl,rei-riăiuittf priu mandate poştale Un aa lu ţar&30 îeî, iu eheinâţ, te 401eî Şase luai 15 . « „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 43.— Strada Geliei-Io. 43 EDIŢIA DETSEABA IAŞI—DUMINICA 8 NOEMBRIE 1898. Numărul 10 Bani AAtWCIIlBIlE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie in străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile da sublicnata Auuaciuri la pag. IV . , , , 20 b. lima » w » III . . 40 „ „ inserţiile şi ret-rameie . . . 50 „ „ IJu număr veeîaiii 30 ha»« ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN REDACŢIA No. 43— Strada Ctoliei No. 43 Greva ProfesorilorUniversitari CONVOCARE D-nii uietubri ai comitetului partidului conservator sunt rugaţi a se Întruni Sîiubătă, 7 Noembre, orele 8 seara, In saloanele clubului. Preşedinte, Gr. Kogălniceanu * * * OAMENI ȘI LUCRURI O problemă.—Iată faptul tn toată goliciunea lui, așa cum ziarul Vorwaerts îi povestea zilele trecute. Intrat în serviciul unei familii burgheze dintr’un cuartier al Berlinului, tinărul alzacian arătase în curgere de cîţiva ani o sîrguinţă şi o onestitate rară. In ultimul timp insă caracterul sau se resimţea de o adîncă tulburare sufletească,—şi în astfel de stare se găsea în noaptea aceea grozavă în care prin crăpătura uşei zări pe bătrînul sgîrcit agitînd săculeţul cu bani. înaintea curtei n’a tăgăduit nimic. „II“ ucisese pentru a-1 jefui, desnădăjduit că micele economii pe care le trimitea mamei sale nu mai ajungeau acesteia de cînd boala o ţîntuise în pat. Și curtea i-a dat osînda cea mai grea, pentru că chemarea ei era de a judeca pe cel care ucisese, şi nu de a căuta să citească în adîncul sufletului său, şi a vedea adevărata lui vinovăţie. Cronica nu spune epilogul dramei, dar el se ghiceşte de la sine: părăsită, uitată, bătrîna bolnavă a trebuit să sucombe sub povara loviturilor din urmă. Şi iată-ne acum îniaţa unei noul crime, tot aşa de îngrozitoare ca şi cealaltă, poate mai îngrozitoare încă, neavind în ea mobilul desperatei nobleţe care o pricinuise pe întâia. Neapărat că toată vinovăţia faptului acesta fatalmente cade în sarcina juraţilor din Berlin. Rigoarea lor în a apăra societatea i-a făcut să nu întrevadă urmările verdictului lor,—ordinea socială a adus sacrificarea ordinei individuale, și moartea celui „vinovat“ a pricinuit pe aceea a celui nevinovat. Sunt nespus de numeroase cazurile de natura aceasta: „criminali de ocazie“ (şi cunoaştem înţelesul grozav al acestui cuvînt),—criminali cari n’au fost decît un moment instrumentul orb al unui joc fatal, aduc în străşnicia unei clipe de nebunie, nenorocirea unei familii al cărei singur sprijin se găsea. Societatea! Dar societatea sîntem „noi“, colectivitatea indivizilor luaţi unul cite unul,— întrucît moartea unei familii constitue mijlocul de a „pedepsi“ moartea ireparabilă unui singur individ. Chestiunea nu e simplă, dar ea alcătueşte o problemă de nespusă importanţă socială. I II. Indigenii din Alaska S’a vorbit mult în ultimul timp despre Alaska, această nouă ţară a aurului, care a atras privirile lacome şi vanitoase ale omenireî întregi ;—dar nu s’a vorbit cu prilejul acesta despre locuitorii acelui pămînt îndepărtat şi fabulos. Iată cîteva note asupra indigenilor din Alasca extrase din comunicările unor misionari catolici, reproduse în ultimul timp de un ziar parizian. Populaţia indigenă din Alasca se ridică de-abea la 22000 de locuitori, împrăştiaţi pe un teritoriu tot aşa de întins cît ar fi Franţa, Spania şi Anglia întrunite la un loc. Ea se împarte în diferite triburi şi are toate caracterele comune eschimoşilor din insulele de la nordul Europei. Indigenii din Alaska sunt—după împrejurări,—oamenii cei mai cumpătaţi, şi in acelaş timp cei mai destrăbălaţi posibili. In călătorii, ei pot umbla zile întregi fără a se nutri cu nimic,— după cum cînd dau peste vr’un cîmp cu semănături, pot mînca două zile în șir, pe nerăsuflate. Altfel hrana lor obicinuită, e relativ nu tocmai primitivă, deși e alcătuită în special din pește de mare. Se intimplă însă deseori, in târîmurile acele unde lipsesc mijloacele de comunicaţie, ca orice articol de hrană să le lipsească cu desăvîrşire. E încă recentă drama aceea care a ccuta emoţionase Europa toată . Naufragiul vasului care aducea provizii căutătorilor de aur, şi energicii vagabonzi ameninţaţi să moară de chinurile foamei, în preajma grămezilor de bogăţii. Introducerea renului, în Alaska, va modifica însă cu totul problema alimentaţiunei locuitorilor acelei regiuni,mărind desigur şi numărul imigratorilor europeni. EXTERNE O dramă politica Sub liniştea aparentă, o criză însemnată se pregăteşte la doi paşi de noi, în Serbia. Reîntoarcerea în ţară a exregelui Milan, care solemn hotărîse că niciodată nu va face lucrul acesta, a strrnit o perturbaţiune generală în ordinea publică a vecinului nostru. Care e adevărul cronicei scandaloase din Belgrad, ce se petrece în culisele palatului regal sîrbesc,—acestea nu ne importă. De notat e că în contra zvonurilor în circulaţiune, nici o ceartă n’a izbucnit pînă azi între tată şi fiu,—şi armonia continuă încă cu toată ostentaţiunea de la început a regelui Alexandru. Bine înţăles, situaţiunea e încordată şi armonia e fără durată sigură; cabinetul Georgevici care reprezintă ideea bunei înţelegeri dintre Milan şi Alexandru e inevitabil sacrificat. Şi cu toate acestea, contrar liniei de purtare pe care prudenţa şi bunul simţ ar fi trebuit s’o dicteze , politicianilor sîrbi în împrejurările actuale, grupul de la cîrmă (de analogie cu politica noastră!) se sileşte din toate puterile să restrîngă mereu numărul deja redus al partizanilor sei. Odinioară partidul radical,—adică tot ce Serbia avea mai independent,—avea monopolul atenţiunea guvernului. Astăzi dimpotrivă lupta e îndreptată împotriva liberalilor. In faţa primejdiei, liberalii ar fi trebuit se î nţălege să-şi strîngâ rîndurile, şi să uite vechile neînţelegeri dinăuntru nimic din acestea nu se face însă, ba încă ex-regentul Ristic, înclinînd spre politica lui Milan, e gata de a pregăti un soiu de lovitură de stat împotriva elementelor independente. Cum vedem dar, toată politica recentă a Serbiei nu e decît o încâlcită ţesătură de intrigă, în care desigur cel prins va fi tînărul rege,—dacă nu cumva ţara însăşi. Guvernul şi M. S. Regele D-nii Sturdza şi Ferechide au avut, alaltaieri, la Castelul Peleş, o audienţă asupra căreia circulă versiunile cele miai supărătoare pentru guvern. Se dă ea sigur că M. S. Regele a primit foarte rece pe cei două miniştri, cărora le-a exprimat mihnirea Sa adâncă la privinţa sălbătăciilor comise la capitală de bandele guvernului, şi a ordonat în acelaş timp să se reprimeze cu asprime aceste sălbătăcii. Atit primul ministru cit şi ministrul de interne aui eşt foarte plouaţi de la M. S. Regele şi au Împărtăşit cu mare grijă partidului, a doua zi, negrele lor presimţiri pentru situaţia regimului. Colectiviştii şi Ţarul Se ştie că propunerea de desarmare a împăratului Neculai al II al Rusiei, dacă n’a găsit in Europa o acceptare imediată, totuşi, din condescenţă puterile n’au tratat cu refuz imediat pe marele autocrat. Colectiviştii noştri, însă, mai neciopliţî neaparat de cît toată lumea, nu numai că în calitatea lor de detentorî aî putere! n’au fost macar convenţional delicaţi, dar încă s’au arătat în această împrejurare de o grosolănie fără pereche. Căci mai la urmă ce aşa mare lucru cerea Ţarul ? o admitere, fie macar în principiu, a unei idei de pace europeană, generală. Ei bine, d. Sturza, în loc să desarmeze, a pus o bună parte a Capitalei sub arme, a declarat starea de rasboiu şi trupele sale au dat lupte sîngeroase ca la Şipca şi a operat asediuri mai eroice decit la Plevna. Un caz între o mie Intimplat în mijlocul Bucureştiului şi narat de Timpul: „O bandă de bătăuşi, condusă de comisarul Apostolescu de la secţia 11, a cutrierat raionul acelei secţiuni înjurînd In mod trivial, terorizînd şi ameninţînd pe cetăţenii cari n’au votat lista guvernamentală. „Bandele s’au dus pe la orele 9 seara în strada Telegraful No. 9, înaintea casei d-lui Dumitriadi, mare comerciant, și vroia să năvălească în curte, apoi în casă, strigînd mereu: — Moarte lui Dumitriadi ! „D. Dumitriadi, cu şapte fii ai săi, toţi alegători în colegiul I, au baricadat repede poarta şi bandiţii vezînd că n’au nădejde de izbîndă, au plecat maî departe înjurînd mereu. „La miezul nopţii bandiţii revin cu cadrele reînoite. ComisarulApostolescu dă năvală asupra porţii şi toţi cei-lalţi cu ciomege şi cu topoare vor s’o spargă. „Atunci bătrînul Dumitriadi, văzând pericolul, ia o puşcă în mână şi, însoţit de fiii săi, fiecare înarmat cu câte un revolver, ies înaintea bandiţilor şi-i ameninţă că-i culcă la moment la pământ dacă nu pleacă. „Comisarul Apostolescu o ia la fugă şi după dânsul vreo 15 bandiţi“. Precum se vede, citadela lui Dimitriadi nu a rezistat decît graţie eroismului trupei care o apăra, şi care avînd probabil destule provizii şi muniţiuni nu capitulează şi rezistă poate chiar şi în momentul cînd scriem aceste rînduri. A trebuit ca ţara noastră să fie guvernată de o colectivitate ca cea care se află la putere, pentru ca să facem o notă atit de discordantă faţă cu propunerea Ţarului. Şi de vreme ce nu se ţine nici o samă de aşa ceva, partidului conservator nu-i rămâne, faţă cu colectivitatea care se găseşte deja pe picior de resbel, decît să proceadă şi el la o organizare militară. Prin cluburi se şi lucrează—se zice— deja la proiecte pentru înfiinţarea deocamdată a unei cavalerii uşoare şi a unor mici baterii de artilerie; în ce priveşte infanteria, însă, ea trebuie să fie organizată imediat. Juvenal * O a doua ediţie Şăineanu-iecsicograf Cîteva exemple: cobuz mandoline, cobză, (dar cobuzul e un fel de fluer); negară ivraie, neghină ivraie, (însă negara nu e neghină, am demonstrat în scrutare); opsas semelle, pingea demisémelle, (dar opsas nu e pingea—vezi In scrutare); păstură miel vierge,miere fecioară; lăsăm altor competenţi a afirma sau desafirma dacă definiţiunea miel reclamă după dînsa pe vierge spre a da înţelesul cerut; cela ce vom opune Insă e—că, păstura nu e miere nici fecioară sau virgină, ci material amorlit şi iute de color cafeniu şi prăfos—în fagurul cu miere, (vezi In scrutare); poclad coussin de cuir sur la selle, podit v. poclad ; însă una e poclad şi alta e podit, vezi în scrutare); pojărnicie v. povarnă, (deci: Şăineanu ediţia II e fratele din ediţia I, peste tot locul , şi astfel e tot volumul lecsic al ăstui cărturar de modă nouă. Dacă cercetezi la neologisme, acelaşi tipic al frăţiorului din ediţia primă, din ediţia deochiată, îţi dă pe: aport, bon jur, fără pil, mersi şi aşa mai departe. Dar află, cetitorule, cum îşi încheie prefaţa acest lecsicograf romîno-francez. Cu modul acesta, excluzînd tot ce este superfluu, condensînd materialul, am reuşit a coprinde în lucrarea de faţă materialul complect şi viu al limbei. Apoi se vede că—nu degeaba zice fratele d-el sale : sdruncin, insamnă a scutura tare mergînd cu trăsura pe loc gloduros. Dar noi conchidem că, ambii lecsicograf!—fraţii şăineni sînt, pe lingă altele, şi sdruncinaţi la crieri; aceasta o dovedeşte făptura crierilor domnielor lor în mencionatele dicţionare. Că în fine cărturarii şăineni nu înţeleg secretele limbei române (cum credem că nici ale francezei ş’ale germanei în cari s’avîntă), cum definesc spre exemplu şi privata, loc pentru satisfacerea trebuinţelor personale, acestea privesc personalitatea d-elor lor; dar, li se ingădue a profana—prin scrierile lor de cărţi didactice cu titluri pompoase dar false—limba care n’o pricep, şi ’n acelaş timp să terfelească ştiinţa’ cu neadevăruri ca ceea de-atîtea feluri—subliniate mal sus, şi încă după ce în prefeţele lor insultă produsul lecsic romînesc—chiar acel copiat în opurile cu cari s’afişază,—Iar autoritatea şcolară superioară să aprobe aceste josnice opuri— ca cărţi didactice,—aceasta nu credem să poată avea loc în altă ţară afară de Romînia! De-o aşa ruşine, guvernul şi justiţia trebue să ne scape. Am demascat la timp—odată cu mulţi alţii—nedemnul dicţionar al limbei române de Lazăr Şăineanu, iar acum pe al fratelui d-el sale —Maria. Romîni, de-ar fi autorii insultători autorităţilor lecsico-literare şi limbei române, după prefeţele lecsicelor şi alte scrieri seriene (ce mencionarăm în scrutare), nu le-ar putea fi ertată neobrăzarea precum nici tolerate prostiile în ştiinţă—dar, cărturari romîni—sau de oricari alt neam—afară de al Şăinenilor— de rasa acestora, pariăm că nu se vor găsi la bara juraţilor pentru comiteri de astfel de crime lecsico-literare, unde merită a fi traduşi fraţii şăineni spre a proba: 1) cele debitate în* prefeţele (şi testele cărţilor) lor că, un Cihac, Laurian-Massim etc., n’au ştiut ce spun în operile lor lecsice, că aceştia ignorează limba romînă şi şi-au umplut volumele cu superfluităţi şi părăsiţi ai vocabularului romînesc, că cele cuprinse în operile acestora nu fac parte din limba cultă a Europei ; 2) că n’au frustrat Săineni buna credinţă şi punga publicului prin titlurile dicţionarelor lor şi prefeţele acestora, că in fine sínt adevăruri cele spuse de d-lor atît în prefeţe cît şi în tecstul lecsic; 3) că cele scoase în relief de critici lecsicului d-lui Lazăr Şăineanu sínt necuviincioşii şi criticii măzgălitori de pornografii prin criticile aduse—apoi că sînt profani în materialul criticat, după cum îl lansează Marin Şăineanu. A rămînea neurmărite aseminea crime ale scribilor şăineni, ar însemna că în Romînia— nivelul cultural pe tărîmul limbistic îl ating degradatorii limbei şi insultătorii naţiunei române, profanatorii ştiinţei—adevărului, ceia ce—cu atît mai mult ar îndreptăţi pe cărturarii evrei din Romînia la fapte şi de felul acesta, la sacrilegiuri de cari au probat Săinenii că sînt atit de nesfiicioşi