Orizont, 1976 (Anul 27, nr. 1-52)
1976-01-09 / nr. 1
Ion Arieșanu PRIETENUL PE CARE-L CAUT PRETUTINDENI (Ed. Eminescu, 1975) ORIZONT CRITIC 1. Noul roman al lui Ion Arieșanu vorbește despre Cimpie, adică despre ținuturile ce le iubise Pavel Dan, într-o operă desigur matură dar nu încheiată prin cărți fundamentale , o operă punte a unui nume ce odincește (și nuanțează) o tradiție numită ardeleană. S-a mai scris și altădată : proza lui Ion Arieșanu se înscrie, prin distribuirea accentelor (lentoarea personajelor, masivitatea lor, dar mai ales coeficient moralizator) în această direcție. Dar nu Cimpia, cu lumea ei aparte il interesează, in acest roman, pe autor. Ea desigur există, reprezentată prin citeva elemente de fundal. Ceea ce îl interesează pe autor sînt problemele morale. Prietenul pe care-l caut pretutindeni e un roman-anchetă. Profesoara Aurelia Petrișor se sinucide iar prietenul ei (prietenul in romanele lui Ion Arieșanu are un sens exact, cu limite precise, fără posibilitatea extinderii lor , prietenie și dragoste sînt noțiuni diferite, cu desăvîrșire diferite. Apropierea prietenească e protectoare, paternă, deschisă, lipsită, în cazul partenerilor de sex opus, de vreun gînd ascuns, profesorul de educație fizică, încearcă să descopere, prin chestionarea apropiaților femeii, cauzele sinuciderii. Meritul cel mai mare al autorului este acela de a investiga, fără rețineri, fără idilizări, o lume de obicei idilizată în proza noastră actuală , aceea a vieții profesorilor de țară. Și prozatorul cunoaște surprinzător de bine această lume , și profesorul bun (cumsecade adică, săritor, harnic ș.a.m.d.) încărcat cu zeci de sarcini obștești, și camerele înghețate ale (unor) noi-veniților dascăli, intrați în impact cu birocrații locali , și situațiile false expediate la centru de alți birocrați locali care (mai) există. Așa cum există și (uneori) melancoliile dascălilor de țară, proaspeți absolvenți ai facultății, brusc intrați într-o lume ce trăiește (încă) pe alte coordonate decît cele ale orașului. Multe din problemele specifice ale existenței „dascălilor de țară" sînt sesizate cu finețe și curaj de către romancier. Dar dacă ne-am opri aci, am avea în față doar calități reportericești (și acestea există) divulgate intr-o carte ce se alcătuiește, totuși, altfel. Fiindcă investigația quasireportericească în lumea dascălilor de țară e doar punctul de plecare al unei dezbateri ce are ca argument răspunderea față de omul de lungă tine. Față de „aproapele tău". 2. Norma morală se află în centrul cărții. Ca și în alte romane ale lui Ion Arieșanu, lipsa ambiguității este desăvârșită. Nici o întrebare nu este lăsată în suspensie, nici o greșeală nu este privită fără cuvenita severitate ; nu trebuie insă, de aici, să ajungem la concluzia că personajele lui Ion Arieșanu s-ar împărți fără posibilitatea aproximației, în bani și răi. In fiecare dintre antipaticele personaje există nebănuite rezerve de candoare, de aspirație către frumos. Mărturisirile sînt ele insele purificatoare, rezerve de frumusețe existînd în oamenii (majoritatea) ce fără voia lor contribuiseră, intr-un fel sau altul, la drama Aureliei Petrișor. in cadrul „nestatorniciei sentimentale” ar exista, așadar, cruțare și înțelegere (vom vedea totuși limitele). Cruțare nu există insă pentru ariviști, pentru ajunși, pentru cei care acționează in afara sentimentelor. Cu desăvirșire antipatic (destrăbălat, demagog, intrigant, fals etc.) e un dascăl ce vrea să ajungă director, absolut antipatică e o soție de funcționar ajuns. Dacă un „dialog" cu cei făcuți vinovați de superficialitate sentimentală e încă posibil, ariviștii și ajunșii sînt trimiși în al noulea cerc al infernului personajelor negative. 3. Succesiunea de „anchetați" dă la lumină o tipologie a „sentimentelor". Mai exact , a descalificării sentimentelor („izolarea" rurală nu ar fi ultima cauză a acesteia). Relația matrimonială, singura ce îl interesează (ca „valorizare" a sentimentelor) pe prozator (și pe majoritatea personajelor principale, am adăuga) se realizează greu, obsesia ei umbrind maturizarea sentimentelor. Ratarea sentimentală ar fi unul din subiectele ascunse ale cărții. Aurelia Petrișor, eroina principală, e întîi terorizată de un logodnic maniac ; colajul ulterior nu aduce vreo rezolvare a „problemei sentimentale", fiindcă noul iubit e prea mediocru pentru a-și înțelege iubita. Anchetatorul, de educație fizică, se află în profesorul pragul căsătoriei, dar partenera e o candidată la prostituție. O profesoară ține să se căsătorească, dar iubiții o părăsesc sistematic, o doctoriță își iubește pacientul dar individa e frustrată de o anatomie nefericită. Există o permanentă inadecvare a eroilor, ba mai mult, aspirații trăite în contratimp. Să nu se înțeleagă că „Prietenul pe care-l caut pretutindeni" ar fi o colecție de „cazuri“. Nimic mai fals. Nevrozele, anatomia ironică, viciul sunt elemente ale demersului analitic. Purificarea, aspirația ori elogiul purității, făcut pe numeroase pagini, exclud din competiție stările incerte, nevrozele, aproximarea. 4. De fapt, toți eroii din Prietenul pe care-l caut pretutindeni (exceptind canaliile) sînt niște mari timizi : între problemele grave ale existenței, au o anume „pudoare", o stîngăcie, un bun simț ce, nu odată, intră in contradicție cu „situațiile dure“ cu care sînt confruntați. Ei sînt negreșit frumoși, prestanța fizică fiind în afara discuției. Deformați sunt „negativii“, sau cei loviți de o neșansă consecventă, cei care vegetează în inacțiune. Cartea însăși este un elogiu al acțiunii, un roman sentimental în care infrîngerea reprezintă o lecție inevitabilă. In acest sens, romanul lui Ion Arieșanu e riguros didactic, înscriindu-se, dintr-un unghi propriu, în dezbaterile vii ale actualității. CORNEL UNGUREANU Fapt vizibil încă de la întîiul volum, poezia lui Al. Căprariu nu suportă tonul înalt, încordarea patetică, retorismul amplu, zgomotos. Tablourile lucrate in tușe îngroșate și risipirea vitalistă a afectelor din Orizonturi și, parțial, din Cercurile dragostei, sunt numai indicii ale supunerii unor poeme la convențiile momentului literar în care au apărut, nicidecum ale unei veritabile ebuliții lăuntrice. Gesticulația, in orizonturi, se consumă in realitate circumstanțios, calculat și trebuie să ne oprim asupra pastelurilor de o distincție clasică (îndeosebi in cel de al doilea volum) ori la poemele erotice, tincturate nostalgic, elegiac, pentru a înțelege structura acestui lirism de extracție autobiografică, insă convertit, prin reflexie și solicitare livrescă, la mitologie (Ulise, Fermecata climă, Ultima scrisoare a lui Tristan), uneori la îmersiuni poetizant-filozofice, provocate de ispita conceptului : „Există un timp peste timp / prin care ne naștem a doua oară, / există un timp peste timp / pentru cei care nu știu să moară /.../un timp - stejar mereu in furtună egal, / un timp - ocean fără de mal, / un timp peste timp dar în el / — inel de foc in focul altui inel..." (Nescrisul timp). O luciditate de bun augur străjuiește de regulă manifestările lirice ale lui Al. Căprariu. Se adaugă, la aceasta, obișnuința de a gîndi particularul in perspective general-existențiale (în poezia scrisă în ultimul timp), ceea ce conduce la conturarea unei viziuni ironice, concretizate epigramatic (Relativitate, Atenție, Joc) ori apăsînd, facețios, pe sugestiile unui calambur : „Mai ieri, / mi-a ghicit in cafea o studentă : / „Ai incurcat-o, bătrine, / — mi-a spus / dacă nu-i lași pe clasici / in volumul cel mare al literaturii" / Ah, lumea modernă ! / A făcut laptele praf / și crede că vacile au dispărut / împreună cu brontozaurii..." (Cantilenă). Mica autobiografie, volumul recent apărut, din care am și citat aici, poartă însemnele unui spațiu liric dilatat dincolo de perimetrul indicat prin titlu. Citadinismul enunțat programatic în poemul titular cu o impetuozitate aproape unanimistă : „Am fost și rămân fiul străzii / Știu mii de povești - dar nu mă trădați - deșucheate, / Mă uit, surîzind, la cei се-și privesc iarba ogrăzii / Și trec, fluierind, hipnotizat de-ntreita Hecate. / Imi place asfaltul cuprins de ninsori, încins de călduri, / Nervii de fier ce conduc troleibuze, / Statuile-n care coplesc foste umane statui, / Țigăncile-n Mai, cu flori lingă sini și țigări intre buze", se dovedește a realiza o formulă îndestul de laxă, ce reține ironia ori contemplația amuzată : „Salut cind pe X, cînd pe Y, politicos. / Așa cum se cere, după tipic, /Mulți mă privesc ca pe o haină , pe față, pe dos, / Li-s ochii ocheane întoarse in care sînt groaznic de mic", nostalgia candorii originare, retroproiecția în anii copilăriei : „Cinc unii se-ntreabă : „Ce-i viața mea / Eu îmi trăiesc, după decenii, copilăria /“, elanul cosmic, pannaturist și vibrația sentimentală : „Și noaptea, cînd trec, deseori, / Pe lungi bulevarde tă Al. Căprariu MICA AUTOBIOGRAFIE (Ed. Eminescu, 1975) cute, / Am lacrimi in ochii și ochi visători, / Iar stelele vor să coboare să mă sărute". Există in poezia de acum a lui Al. Căprariu nu numai o dublă deschidere: către biografie și către literatură (este citit în primul rând Blaga, și prin intermediul acestuia Rilke) ci, mai adeseori, o fericită tratare a temelor prin care sursele poeziei din Mica autobiografie comunică sub incidența aceluiași impuls vizionar. Sînt, în acest volum, o sumă de poeme ce ar merita să fie citate integral pentru dialogul pe care îl angajează cu existența. Simbolurile - iarba, norul, pădurea - pe care poetul le convoacă pe urmele lui Whitman și îndeosebi Sandburg (fără a mai prelua și mecanismele huruitoare ale poeziei lor) sînt elemente ale unei viziuni lirice repuse de acord cu „sensibilitatea veacului". Un poem ca Nostalgie nu este, cum ar putea să se creadă la prima vedere, doar o reverie mitologică, dar, în primul rând, o elegie a civilizației amenințate de o excesivă tehnicizare. Pierderea contactului organic cu fenomenalul este și tema altei poeme. Convalescență : „Acum totul a devenit nespus de simplu : / căluții de bilei și-au pierdut / culoarea strălucitoare, / clovnul de la circ s-a pensionat, / puricii dresați au trecut / pe posturi mai sigure, / pădurile virgine intentează procese / pentru fecioria pierdut, / asfaltul a pătruns pină in vechea grădină / a bunicului, / riurile nu mai curg, toate, la vale, / primăverile nu mai au țigănci / ca să le mercantilizeze florile, / luna nu mai este, cu certitudine, / un satelit al pămintului, / mașinile de calcul creează poezii /... / iar lumea va merge mereu inainte, / doar iarba va crește / măruntă și deasă și fragilă — / la fel / peste cei ce s-au întors de pe lună, / peste cei care niciodată / nu și-au depășit cătunul de naștere". Din poemele lui Al. Căprariu vom trage mai rar liniile subțiate ale unor viziuni estetizante, cu mărturisirea directă a unor opțiuni și a unui destin asumat prin poezie : „Eu scriu așa, mai pe-ndelete / Și numai cind nu am scăpare / De-o tainică și aspră sete, / De arderi mari, ucigătoare. //...// Și scriu pină iubirea spune, / Cu glasul ei sărbătoresc, / Să piară toate-n mari genune, / Și-atuncea nu mai scriu, Trăiesc ". (Așa). Experiența lirică din Mica autobiografie nu este atît originală in raport cu volumul anterior, ci convertită în texte poetice substanțial realizate. Impunind ținută reflexivă unei poezii de confesiune, de vibrație sentimentală, Al. Căprariu a parvenit la formula reprezentativă a unui lirism aflat în relații profitabile cu universul intim, în primul rînd, și apoi cu lumea exterioară. LUCIAN ALEXIU ■•2 [UNK] Semnele romanului Vor incerca, în săptăminile următoare, să reflectez in marginea literaturii, nu cu intenția de a spune adevărul care nu s-a spus ci, pornind de la părerea că marea literatură are întotdeauna calitatea de a fi și altceva decît s-a spus despre ea, cu intenția de a face presupuneri noi. Și, deoarece, la prima vedere, realismul pare cel mai stabil, deci cel mai greu de abordat din acest punct de vedere, voi porni de la el. Numai pentru o lectură foarte săracă textul realist, să zicem balzacian, este doar explicit, încărcate de semnificație, cuvintele lui Balzac cuprind întotdeauna sensuri conotative ori, altfel spus, implicite. Dintre acestea, cele mai multe sînt semne ale referentului, adică ale realității descrise. Dacă aflăm despre un personaj, îmbrăcat în uniformă de căpitan al gărzii naționale, că locuiește pe rue de l'Université, stradă centrală elegantă, vom ști fără explicații că reprezintă un burghez înstărit. Insă nici pe departe sensurile implicite nu se rezumă la a informa suplimentar despre realitatea descrisă. Unele sunt semne ale genului. Numeroase romane de Balzac încep cam așa : „In primele zile ale anului al Vlll-lea, pe la începutul lui vandemiar...", sau „In 1824, la ultimul bal de la Operă...“ sau, iarăși, „In anul 1829, intr-o dimineață frumoasă de primăvară..." Asemenea formulări sunt vaiante ale unui semn al genului. Ele spun : „ceea ce incepe aici este un roman". Tot așa, citeva verbe la imperfect, inainte de a introduce timpul caracteristic al narațiunii, perfectul simplu, ii permit autorului să arunce o priza despărțitoare între enunțul romanesc și alte tipuri de discurs informativ, de pildă cel gazetăresc. Altele sunt semne ale încrederii autorului in cititorul său, destinate de fapt să capteze bunăvoința acestuia. Ele sunt ușoare, schițate in treacăt, tocmai pentru a sublinia subtilitatea amindurora. Astfel, Balzac nu va zice „o trăsură la modă" ci „una din acele trăsuri la modă", pentru ca să-l încredințeze pe cititor că este și el un desăvirșit cunoscător al vieții pariziene, ca și romancierul Analizind nuvela Sarrasine, Roland Barthes descoperă și semne ale cititorului in afirmarea unor incertitudini care nu pot fi ale autorului, pentru că el știe totul, nici ale personajului, pentru că acesta nu știe nimic. „Zambinella, parcă țintuită de spaimă, rămâne pe gânduri". Acel parcă nu aparține naratorului, căci el nu se îndoiește de groaza Zambinellei, dar nici lui Sarrasine care se înșeală atribuind rezerva Zambinellei sentimentului ei de pudoare. Sînt apoi semnele autorului. De obicei maxime menite să pună in valoare darul său de observator și cunoscător al naturii umane, strălucirea gîndirii sale, calitatea umorului său. Uneori, și nu tocmai rar, asemenea semne sunt totodată și ale autorității autorului. Acesta impune ca rezultate ale puterii sale de pătrundere enunțuri îndoielnice. Pretinde că-i recunoaște pe consilierii municipali după aerul rer satisfăcut. Desigur, pe cititor il impresionează atita forță divinatorie, care lui nu-i stă in puteri In același timp, n-ar fi exclus ca acestui nevinovat gest vanitos care-l păcălește pe cititor să-i corespundă și o neștiută autoironie. Căci cine este personajul cu atâtea ipostaze, rumen, gras, vorbăreț, plin de sine dar cu ochii ațintiți admirativ către o prea nobilă doamnă, cine, in urma urmelor, dacă nu cumva insuși Balzac ? Acestea și altele pot fi semnele conctate de romanul realist, dar unul ii lipsește întotdeauna, cel care-l desparte de textul modern. Asupra acestuia voi reveni. LIVIUS CIOCÂRLIE ★ Nicolae Turtureanu „NOCTURNE“ (Ed. Junimea - 1975) In sfera lirismului muzical, cantabil, aproape de romanță, se înscrie volumul poetului ieșean Nicolae Turtureanu : ..Acolo am intrat, în țărmul nud, / un gol îmi absorbea letîna, / ei spuneau nu, e mai la sud / unde se clatină lumina / Acolo am intrat, ре-un cal celest / bâtîndu-și timpii cu potcoava, / ei spuneau nu, e mai la vest / unde se pierde-n ceruri slave / Acolo am intrat, ca-ntr-un fiord / de vară Inălțîndu-și rugul, / ei au spus nu, e mai la nord / unde văzduhul bea văzduhul / Acolo am intrat, purtînd acest / flutur cu pulberi de maree, ei au spus nu, e mai în est / unde cîmpia-l elizeei etc. (Făgăduințe). O poezie de tandreți, de rumori provinciale, nostalgică, sentimentală, manieristă, susținută de o undă punctată din cînd in cind de un gest de juvenilă de umor, emfază. Nicolae Turtureanu face parte dintre poeții dintre tinerii poeți — (altădată Ioan Alexandru sau Adrian Pâunescu), in același timp însă prea conștienți de virtualitâțile lirice — chiar dacă nu în domeniul marii poezi — pe care o dhuitiq vetustețe acordului, tonul afectat, o sentimentalitate desuetă, regizată minuțios le conțin. Este genul de poezie mai mult elaborată decît sinceră bazată pe efecte sigure, care nu ratează decît prin imprudență atunci cînd autorul se abate de la rețetor. Nocturne de Nicolae Turtureanu tocmai o asemenea impresie lașă , a emisiei egale, aproape monotone, dintr-un mecanism destul de bine reglat, din care nu ne putem aștepta să iasă decît același gen de ..producte“. Din cele trei cicluri ale cărții : Mende zidit, Semne, In forța unui crin, poeme, realizate pot fi citite destule. In ceea ce ne privește, le preferăm pe cele de dragoste, elaborate și acestea, „făcute”, stilizate nu într-atît insă nicit sa șteargă orice urmă de fior liric Oricîte rezerve, justificate, ar putea trezi, poezia lui Nicolae Turtureanu din Nocturne aparține unui autor deja interesant, ce promite o realizare lentă, este adevărat, insă lipsită de riscurile unor prea dese schimbări de registru liric. A.