Orizont, 1976 (Anul 27, nr. 1-52)

1976-01-09 / nr. 1

Ion Arieșanu PRIETENUL PE CARE-L CAUT PRETUTINDENI (Ed. Eminescu, 1975) ORIZONT CRITIC 1. Noul roman al lui Ion Arieșanu vorbește despre Cimpie, adică despre ținuturile ce le iubise Pavel Dan, în­­tr-o operă desigur matură dar nu în­cheiată prin cărți fundamentale , o o­­peră punte a unui nume ce odincește (și nuanțează) o tradiție numită arde­leană. S-a mai scris și altădată : pro­­za lui Ion Arieșanu se înscrie, prin dis­tribuirea accentelor (lentoarea perso­najelor, masivitatea lor, dar mai ales coeficient moralizator) în această di­recție. Dar nu Cimpia, cu lumea ei aparte il interesează, in acest roman, pe au­tor. Ea desigur există, reprezentată prin citeva elemente de fundal. Ceea ce îl interesează pe autor sînt problemele morale. Prietenul pe care-l caut pretutindeni e un roman-anchetă. Profesoara Aurelia Petrișor se sinucide iar prietenul ei (prietenul in romanele lui Ion Arieșanu are un sens exact, cu limite precise, fără posibilitatea extinderii lor , prie­tenie și dragoste sînt noțiuni diferite, cu desăvîrșire diferite. Apropierea prie­tenească e protectoare, paternă, des­chisă, lipsită, în cazul partenerilor de sex opus, de vreun gînd ascuns­, pro­fesorul de educație fizică, încearcă să descopere, prin chestionarea apropiați­lor femeii, cauzele sinuciderii. Meritul cel mai mare al autorului este acela de a investiga, fără rețineri, fără idilizări, o lume de obicei idilizată în proza noastră actuală , aceea a vie­ții profesorilor de țară. Și prozatorul cunoaște surprinzător de bine această lume , și profesorul bun (cumsecade adică, săritor, harnic ș.a.m.d.) încărcat cu zeci de sarcini obștești, și camerele înghețate ale (unor) noi-veniților das­căli, intrați în impact cu birocrații lo­cali , și situațiile false expediate la centru de alți birocrați locali care (mai) există. Așa cum există și (uneori) me­lancoliile dascălilor de țară, proaspeți absolvenți ai facultății, brusc intrați într-o lume ce trăiește (încă) pe alte coordonate decît cele ale orașului. Multe din problemele specifice ale existenței „dascălilor de țară" sînt se­sizate cu finețe și curaj de către ro­mancier. Dar dacă ne-am opri aci, am avea în față doar calități reportericești (și acestea există) divulgate intr-o car­te ce se alcătuiește, totuși, altfel. Fiindcă investigația quasireportericeas­­că în lumea dascălilor de țară e doar punctul de plecare al unei dezbateri ce are ca argument răspunderea față de omul de lungă tine. Față de „a­­proapele tău". 2. Norma morală se află în centrul cărții. Ca și în alte romane ale lui Ion Arieșanu, lipsa ambiguității este desă­vârșită. Nici o întrebare nu este lăsată în suspensie, nici o greșeală nu este privită fără cuvenita severitate ; nu trebuie insă, de aici, să ajungem la concluzia că personajele lui Ion Arie­șanu s-ar împărți fără posibilitatea a­­proximației, în bani și răi. In fiecare dintre antipaticele personaje există ne­bănuite rezerve de candoare, de aspi­rație către frumos. Mărturisirile sînt ele insele purificatoare, rezerve de frumu­sețe existînd în oamenii (majoritatea) ce fără voia lor contribuiseră, intr-un fel sau altul, la drama Aureliei Petrișor. in cadrul „nestatorniciei sentimentale” ar exista, așadar, cruțare și înțelegere (vom vedea totuși limitele). Cruțare nu există insă pentru ariviști, pentru ajunși, pentru cei care acționează in afara sentimentelor. Cu desăvirșire antipatic (destrăbălat, demagog, intrigant, fals etc.) e un dascăl ce vrea să ajungă director, absolut antipatică e o soție de funcționar ajuns. Dacă un „dialog" cu cei făcuți vinovați de superficialita­te sentimentală e încă posibil, ariviștii și ajunșii sînt trimiși în al noulea cerc al infernului personajelor negative. 3. Succesiunea de „anchetați" dă la lumină o tipologie a „sentimentelor". Mai exact , a descalificării sentimen­telor („izolarea" rurală nu ar fi ultima cauză a acesteia). Relația matrimonia­lă, singura ce îl interesează (ca „va­lorizare" a sentimentelor) pe prozator (și pe majoritatea personajelor prin­cipale, am adăuga) se realizează greu, obsesia ei umbrind maturizarea senti­mentelor. Ratarea sentimentală ar fi unul din subiectele ascunse ale cărții. Aurelia Petrișor, eroina principală, e întîi te­rorizată de un logodnic maniac ; cola­jul ulterior nu aduce vreo rezolvare a „problemei sentimentale", fiindcă noul iubit e prea mediocru pentru a-și în­țelege iubita. Anchetatorul, de educație fizică, se află în profesorul pragul căsătoriei, dar partenera e o candida­tă la prostituție. O profesoară ține să se căsătorească, dar iubiții o părăsesc sistematic, o doctoriță își iubește pa­cientul dar individa e frustrată de o anatomie nefericită. Există o perma­nentă inadecvare a eroilor, ba mai mult, aspirații trăite în contratimp. Să nu se înțeleagă că „Prietenul pe care-l caut pretutindeni" ar fi o co­lecție de „cazuri“. Nimic mai fals. Ne­vrozele, anatomia ironică, viciul sunt elemente ale demersului analitic. Puri­ficarea, aspirația ori elogiul purității, făcut pe numeroase pagini, exclud din competiție stările incerte, nevrozele, a­­proximarea. 4. De fapt, toți eroii din Prietenul pe care-l caut pretutindeni (exceptind ca­naliile) sînt niște mari timizi : între problemele grave ale existen­ței, au o anume „pudoare", o stîngă­­cie, un bun simț ce, nu odată, intră in contradicție cu „situațiile dure“ cu care sînt confruntați. Ei sînt negreșit frumoși, prestanța fizică fiind în afara discuției. Deformați sunt „negativii“, sau cei loviți de o neșansă consecventă, cei care vegetează în inacțiune. Cartea însăși este un elogiu al acțiunii, un roman sentimental în care infrînge­­rea reprezintă o lecție inevitabilă. In acest sens, romanul lui Ion Arieșanu e riguros didactic, înscriindu-se, dintr-un unghi propriu, în dezbaterile vii ale ac­tualității. CORNEL UNGUREANU Fapt vizibil încă de la întîiul volum, poezia lui Al. Căprariu nu suportă to­nul înalt, încordarea patetică, retoris­mul amplu, zgomotos. Tablourile lucra­te in tușe îngroșate și risipirea vitalis­­tă a afectelor din Orizonturi și, par­țial, din Cercurile dragostei, sunt numai indicii ale supunerii unor poeme la convențiile momentului literar în care au apărut, nicidecum ale unei verita­bile ebuliții lăuntrice. Gesticulația, in orizonturi, se consumă in realitate cir­­cumstanțios, calculat și trebuie să ne oprim asupra pastelurilor de o distinc­ție clasică (îndeosebi in cel de al doi­lea volum) ori la poemele erotice, tinc­­turate nostalgic, elegiac, pentru a în­țelege structura acestui lirism de ex­tracție autobiografică, insă convertit, prin reflexie și solicitare livrescă, la mitologie (Ulise, Fermecata climă, Ul­tima scrisoare a lui Tristan), uneori la îmersiuni poetizant-filozofice, provoca­te de ispita conceptului : „Există un timp peste timp / prin care ne naștem a doua oară, / există un timp peste timp / pentru cei care nu știu să moa­ră /.../un timp - stejar mereu in fur­tună egal, / un timp - ocean fără de mal, / un timp peste timp dar în el / — inel de foc in focul altui inel..." (Nescrisul timp). O luciditate de bun augur străjuieș­te de regulă manifestările lirice ale lui Al. Căprariu. Se adaugă, la aceasta, obișnuința de a gîndi particularul in perspective general-existențiale (în poezia scrisă în ultimul timp), ceea ce conduce la conturarea unei viziuni iro­nice, concretizate epigramatic (Rela­tivitate, Atenție, Joc) ori apăsînd, face­­țios, pe sugestiile unui calambur : „Mai ieri, / mi-a ghicit in cafea o stu­dentă : / „Ai incurcat-o, bătrine, / — mi-a spus­­ / dacă nu-i lași pe cla­sici / in volumul cel mare al literatu­rii" / Ah, lumea modernă ! / A făcut laptele praf / și crede că vacile au dis­părut / împreună cu brontozaurii..." (Cantilenă). Mica autobiografie, volumul recent apărut, din care am și citat aici, poar­tă însemnele unui spațiu liric dilatat dincolo de perimetrul indicat prin tit­lu. Citadinismul enunțat programatic în poemul titular cu o impetuozitate a­proape unanimistă : „Am fost și rămân fiul străzii / Știu mii de povești - dar nu mă trădați­­ - deșucheate, / Mă uit, surîzind, la cei се-și privesc iarba ogrăzii / Și trec, fluierind, hipnotizat de-ntreita Hecate. / Imi place asfaltul cuprins de ninsori, încins de călduri, / Nervii de fier ce conduc troleibuze, / Statuile-n care coplesc foste umane statui, / Țigăncile-n Mai, cu flori lin­gă sini și țigări intre buze", se dove­dește a realiza o formulă îndestul de laxă, ce reține ironia ori contemplația amuzată : „Salut cind pe X, cînd pe Y,­­ politicos. / Așa cum se cere, du­pă tipic, /Mulți mă privesc ca pe o haină , pe față, pe dos, / Li-s ochii ocheane întoarse in care sînt groaznic de mic", nostalgia candorii originare, retroproiecția în anii copilăriei : „Cinc unii se-ntreabă : „Ce-i viața mea / Eu îmi trăiesc, după decenii, copilă­ria /“, elanul cosmic, pannaturist și vi­brația sentimentală : „Și noaptea, cînd trec, deseori, / Pe lungi bulevarde tă­ Al. Căprariu MICA AUTOBIOGRAFIE (Ed. Eminescu, 1975) cute, / Am lacrimi in ochii și ochi vi­sători, / Iar stelele vor să coboare să mă sărute". Există in poezia de acum a lui Al. Căprariu nu numai o dublă deschi­dere: către biografie și către literatu­ră (este citit în primul rând Blaga, și prin intermediul acestuia Rilke) ci, mai adeseori, o fericită tratare a temelor prin care sursele poeziei din Mica au­tobiografie comunică sub incidența aceluiași impuls vizionar. Sînt, în acest volum, o sumă de poeme ce ar merita să fie citate integral pentru dialogul pe care îl angajează cu existența. Sim­bolurile - iarba, norul, pădurea - pe care poetul le convoacă pe urmele lui Whitman și îndeosebi Sandburg (fără a mai prelua și mecanismele huruitoa­­re ale poeziei lor) sînt elemente ale unei viziuni lirice repuse de acord cu „sensibilitatea veacului". Un poem ca Nostalgie nu este, cum ar putea să se creadă la prima vedere, doar o reve­rie mitologică, dar, în primul rând, o elegie a civilizației amenințate de o excesivă tehnicizare. Pierderea con­tactului organic cu fenomenalul este și tema altei poeme. Convalescență : „Acum totul a devenit nespus de sim­plu : / căluții de bilei și-au pierdut / culoarea strălucitoare, / clovnul de la circ s-a pensionat, / puricii dresați au trecut / pe posturi mai sigure, / pădu­rile virgine intentează procese / pen­tru fecioria pierdut, / asfaltul a pă­truns pină in vechea grădină / a buni­cului, / riurile nu mai curg, toate, la vale, / primăverile nu mai au țigănci / ca să le mercantilizeze florile, / luna nu mai este, cu certitudine, / un sate­lit al pămintului, / mașinile de calcul creează poezii /... / iar lumea va mer­ge mereu inainte, / doar iarba va creș­te /­­ măruntă și deasă și fragilă — / la fel / peste cei ce s-au întors de pe lună, / peste cei care niciodată / nu și-au depășit cătunul de naștere". Din poemele lui Al. Căprariu vom trage mai rar liniile subțiate ale unor viziuni estetizante, cu­ mărturisirea di­rectă a unor opțiuni și a unui destin asumat prin poezie : „Eu scriu așa, mai pe-ndelete / Și numai cind nu am scăpare / De-o tainică și aspră sete, / De arderi mari, ucigătoare. //...// Și scriu pină iubirea spune, / Cu glasul ei sărbătoresc, / Să piară toate-n mari genune, / Și-atuncea nu mai scriu, Tră­iesc ". (Așa). Experiența lirică din Mica autobio­grafie nu este atît originală in raport cu volumul anterior, ci­ convertită în texte poetice substanțial realizate. Im­­punind ținută reflexivă unei poezii de confesiune, de vibrație sentimentală, Al. Căprariu a parvenit la formula re­prezentativă a unui lirism aflat în rela­ții profitabile cu universul intim, în pri­mul rînd, și apoi cu lumea exterioară. LUCIAN ALEXIU ■•2 [UNK] Semnele romanului Vor incerca, în săptăminile următoare, să reflec­tez in marginea literaturii, nu cu intenția de a spu­ne adevărul care nu s-a spus ci, pornind de la pă­rerea că marea literatură are întotdeauna calitatea de a fi și altceva decît s-a spus despre ea, cu in­tenția de a face presupuneri noi. Și, deoarece, la prima vedere, realismul pare cel mai stabil, deci cel mai greu de abordat din acest punct de vedere, voi porni de la el. Numai pentru o lectură foarte săracă textul rea­list, să zicem balzacian, este doar explicit, încăr­cate de semnificație, cuvintele lui Balzac cuprind în­totdeauna sensuri conotative ori, altfel spus, impli­cite. Dintre acestea, cele mai multe sînt semne ale referentului, adică ale realității descrise. Dacă a­­flăm despre un personaj, îmbrăcat în uniformă de căpitan al gărzii naționale, că locuiește pe rue de l'Université, stradă centrală elegantă, vom ști fă­ră explicații că reprezintă un burghez înstărit. Insă nici pe departe sensurile implicite nu se rezumă la a informa suplimentar despre realitatea descrisă. Unele sunt semne ale genului. Numeroase romane de Balzac încep cam așa : „In primele zile ale a­­nului al Vlll-lea, pe la începutul lui vandemiar...", sau „In 1824, la ultimul bal de la Operă...“ sau, iarăși, „In anul 1829, intr-o dimineață frumoasă d­e primăvară..." Asemenea formulări sunt va­iante ale unui semn al genului. Ele spun : „ceea ce incepe aici este un roman". Tot așa, citeva verbe la im­perfect, inainte de a introduce timpul caracteristic al narațiunii, perfectul simplu, ii permit autorului să arunce o priza despărțitoare între enunțul roma­nesc și alte tipuri de discurs informativ, de pildă cel gazetăresc. Altele sunt semne ale încrederii autoru­lui in cititorul său, destinate de fapt să capteze bu­năvoința acestuia. Ele sunt ușoare, schițate in treacăt, tocmai pentru a sublinia subtilitatea amin­­durora. Astfel, Balzac nu va zice „o trăsură la mo­dă" ci „una din acele trăsuri la modă", pentru ca să-l încredințeze pe cititor că este și el un desăvirșit cunoscător al vieții pariziene, ca și romancierul Analizind nuvela Sarrasine, Roland Barthes des­coperă și semne ale cititorului in afirmarea unor in­certitudini care nu pot fi ale autorului, pentru că el știe totul, nici ale personajului, pentru că acesta nu știe nimic. „Zambinella, parcă țintuită de spaimă, rămâne pe gânduri". Acel parcă nu aparține nara­torului, căci el nu se îndoiește de groaza Zambine­­llei, dar nici lui Sarrasine care se înșeală atribuind rezerva Zambinellei sentimentului ei de pudoare. Sînt apoi semnele autorului. De obicei maxime me­nite să pună in valoare darul său de observator și cunoscător al naturii umane, strălucirea gîndirii sale, calitatea umorului său. Uneori, și nu tocmai rar, a­­semenea semne sunt totodată și ale autorității au­torului. Acesta impune ca rezultate ale puterii sale de pătrundere enunțuri îndoielnice. Pretinde că-i recunoaște pe consilierii municipali după aerul rer satisfăcut. Desigur, pe cititor il impresionează atita forță divinatorie, care lui nu-i stă in puteri In ace­lași timp, n-ar fi exclus ca acestui nevinovat gest vanitos care-l păcălește pe cititor să-i corespundă și o neștiută autoironie. Căci cine este personajul cu atâtea ipostaze, rumen, gras, vorbăreț, plin de sine dar cu ochii ațintiți admirativ către o prea no­bilă doamnă, cine, in urma urmelor, dacă nu cumva insuși Balzac ? Acestea și altele pot fi semnele conctate de ro­manul realist, dar unul ii lipsește întotdeauna, cel care-l desparte de textul modern. Asupra acestuia voi reveni. LIVIUS CIOCÂRLIE ★ Nicolae Turtureanu „NOCTURNE“ (Ed. Junimea - 1975) In sfera lirismului muzical, cantabil, aproape de romanță, se înscrie volumul poetului ieșean Nicolae Turtureanu : ..Acolo am intrat, în țărmul nud, / un gol îmi absorbea le­­tîna, / ei spuneau nu, e mai la sud / unde se clatină lu­mina / Acolo am intrat, ре-un cal celest / bâtîndu-și timpii cu potcoava, / ei spuneau nu, e mai la vest / unde se pierde-n ceruri slave / Acolo am intrat, ca-ntr-un fiord / de vară Inălțîndu-și rugul, / ei au spus nu, e mai la nord / unde văzduhul bea văzduhul / Acolo am intrat, purtînd a­cest / flutur cu pulberi de maree,­­ ei au spus nu, e mai în est / unde cîmpia-l elizeei etc. (Făgăduințe). O poezie de tandreți, de rumori provinciale, nostalgică, sentimentală, manieristă, susținută de o undă punctată din cînd in cind de un gest de juvenilă de umor, emfază. Nicolae Turtureanu face parte dintre poeții­­ dintre tinerii poeți — (altădată Ioan Alexandru sau Adrian Pâunescu), in același timp însă prea conștienți de virtualitâțile lirice — chiar dacă nu în domeniul marii poez­i — pe care o dhuitiq vetustețe a­cordului, tonul afectat, o sentimentalitate desue­tă, regizată minuțios le conțin. Este genul de poezie mai mult elaborată decît sinceră bazată pe efecte sigure, care nu ratează decît prin imprudență atunci cînd autorul se abate de la rețetor. Nocturne de Nicolae Turtureanu tocmai o asemenea impresie lașă , a emisiei egale, aproape mono­tone, dintr-un mecanism destul de bine reglat, din care nu ne putem aștepta să iasă decît același gen de ..producte“. Din cele trei cicluri ale cărții : Mend­e zidit, Semne, In for­ța unui crin, poeme, realizate pot fi citite destule. In ceea ce ne privește, le preferăm pe cele de dragoste, elaborate și acestea, „făcute”, stilizate nu într-atît insă nicit sa ștear­­gă orice urmă de fior liric Oricîte rezerve, justificate, ar putea trezi, poezia lui Ni­colae Turtureanu din Nocturne aparține unui autor deja in­teresant, ce promite o realizare lentă, este adevărat, insă lipsită de riscurile unor prea dese schimbări de registru liric. A.

Next