Orizont, 1977 (Anul 28, nr. 1-52)

1977-01-09 / nr. 1

ORIZONT CRITIC m ? m TREI POEZI ’) 1. Faima traducătoarei de excepție a pus in umbră lirismul propriu, deși Eta Boeriu a avut nu numai conș­tiința valorii lui, dar și aceea a subordonării, a unei rețineri umile, necesară poate tălmăcitorului care tre­buie, adesea, să se uite pe sine, dacă vrea să desci­freze înțelesurile esențiale ale poeziei altora. încă in primul volum ne mărturisește : .Iată, acesta e sufletul meu, / luați și mincați fără frică. / Zile și ani l-am ținut sub peceți, / astăzi cuvîntul îl despică” (Ce vinăf cring, p. 81). Și dacă stăpinirea și subordonarea au fost o realitate dureroasă, nu-i de mirare actuala risipă de iubire, cum se întitulează ultimul său volum. O risipă nu numai din plinătatea sufletului, ci una de ima­gini, de metafore, o risipă de poezie. Peste Cringul vinăt (1972) și Dezordinea de umbre (1973), un joc une­ori tragic, niciodată detașat sau ironic, al sentimen­tului ce pustiește, al cenușii și amintirilor, al regrete­lor și plenitudinii. Un joc al contrariilor specifice aces­tui sentiment în care își găsesc unitatea, chiar dacă numai pentru o clipă, cele mai opuse stări, lumina și întunericul, sfișierea și bucuria, în ultimă instanță viața și arderea ei. O ardere pînă la incandescență, o incan­tație de maximă intensitate, o risipă pînă la epuizare. O continuă dăruire a inimii, un cîntec necontenit, ca un permanent fum de tămîie cu bună mireasmă. Ver­surile, cu rare ecouri doinașiene (Scrisoare de iubire), sînt adesea calme (Răspuns era fiorul), de cele mai multe ori neliniștite și neliniștitoare, abrupte și nearti­culate, ca și arderile lăuntrice, fără spațiu și fără limite (La mare, singură seara, Cinne căutind un loc pentru osul, Iluzii neprecupețind etc.). O continuă pendulare între extremități, o dialectică afectivă a dăruirii și re­gretelor, a febrei mistuitoare și cenușii cu gust amar („și nu știu, eu, sau numai ziua moare"), a risipei și amintirilor („se scutură vremea risipei"), amintiri sfîșie­­toare („ce scurtă povară de crini om purtat, / ce lungă durere-a-ntristării") și păreri de rău zadarnice („nimic n-a mai rămas și timpul trece"). Eta Boeriu dezvăluie și-n acest volum același lirism tulburător, îndreptățindu-ne să punem pe același plan poetul cu tălmăcitorul, realizați deopotrivă. 2. Alexandru Rob­u a publicat și înainte de Sosesc romantic și după aceea numeroase volume de versuri. Am amintit volumul din 1968, socotit de unii comenta­tori punct de ruptură în creația poetului, el fiind de fapt semnul că nu-și părăsise uneltele, deși mulți ani nu publicase nimic. O continuitate este vizibilă, mij­loacele lor fiind aproape aceleași. Sosesc romantic aducea insă, la data apariției lui, un sunet deosebit de al altora, interesați de noi experimente, fiind cu pri­vire mai mult spre viitor decit spre trecut. Sonul ro­mantic, adesea patriarhal, versificația ușoară, comuni­carea directă, mai puțin a ideilor cu­ a unor stări su­fletești fără prea multe complicații, respirau un aer de prospețime, continuat și­­* alte volume, pînă la acela de acum. Viața, cintecele ți speranțele cioplitorului de­barcare. Același lirism, mai mult exterior, aceleași sen­zații elementare surprinse-n versuri străvezii, cu rime facile. Ar fi suficient să ne oprim o clipă la poema Germinație : „Se-apleacă vălul zilei neatinat / pe buze și pe ochi intr-o chemare. ! Rămin în față. Frunzele­­amorții / s-au înroșit de atîta încordare. / I Se-aude, puls în mugur, măsurînd / dantela picurată in mărgele. / Și-s zorii și semințe grele cresc, / să se ridice plantele la stele", ca să vedem modalitatea și mijloacele poetice utilizate. „Vălul zilei „chemarea" ochilor, „dantela", mărgelele, ridicarea la „stele" aparțin unei vîrste lirice revolute. Ca să nu amintim de rimele din alte poeme („zece-zece", „chei-trei", „pește-clește" etc ), unde cu­­vintul al doilea este cerut doar de primul (necesitate prozodică), dar nu corespunde unei necesități lirice in­terioare. De la titlul volumului pînă la Pilpi­ri, ultimul poem („lingă cais-bolnav de vis"), aceleași potriviri de cuvinte și aceiași exterioritate. Chiar și în Inelele din coajă cresc, poemă in care se vorbește totuși de moarte sunetul e același, limpede și surprins in versuri corecte. O poezie fără neliniști și accente tragice, discretă și ușor sentimentală, fără complicații, nici stilistice, nici problematice. 3. Nici Ion Cocora nu este la intîiul volum. Pînă la Inventatorul de numere a mai publicat trei. Acesta din urmă este însă cel mai ambițios și cu cele mai numeroase reușite. Chiar dacă modelele nu sunt prea greu detectabile. Dar esențialul e in puterea de asimilare și, bineînțeles, în substanța ln care modalitatea se aplică. Volumul are trei „cărți": Plante de dincolo, Viața netrăite a faunului și Inventa­torul de numere, totalizind peste o sută de poeme. Și spre coșmarul învățătoarei din Siria, nici una nu are punctuația academică pe care domnia­ sa se muncește s-o deprindă cu tinerele vlăstare. Dar poemele se pot urmări și așa cu bucuria că te afli adesea in fața unei lirici concentrate, cu un limbaj poetic autonom, cores­punzător tendințelor moderne ale poeziei. Un ermetism ușor artificial, de felul celui din poema Nopțile toam­na : „Nopțile toamna macină ca stagnările și nimfa E frig copilul e uimit de monotonia boabei de piper E frig pe lujere mirifice unde păunul nu mai spulberă iluziile de frumusețe ale captivității văzute intr-o somnolentă acvatică nici celelalte vietăți nu-și mai denunță goli­ciunea vocii Nervi pierduți ochii albaștri ai faunului care in liniște iși aduc aminte Care memorie a fidelității", altul ponderat ca nu Ce poți fi tu, una din cele mai reușite poeme ale volumului. Există dealtfel numeroase poeme ce se rețin datorită tocmai acelei corespondențe dintre conștiințele noastre și modalitățile lirice contem­porane, cu noi categorii estetice, dar mai ales cu ex­presii lirice adecvate. Poate pe alocuri un ușor retorism (Din străfunduri senine, Hei marea in dimineața de mai,­­ tinerii ți inaccesibilii ți frumoții mei clowni) și repe­tiția aceluiași vers : „d spre ce vestesc" (Despre ce vestesc mările), „pămînt de țară” (Terține), „va fi cu­­rînd (Zăpadă in ianuarie) subțiază lirismul, aducind un sunet nepotrivit. Volumul este in general echilibrat și pare a fi cel mai reușit din activitatea de pînă acum a poetului, înscriindu-se in perspectiva deschisă de Dezlegare de h­aos. ION MAXIM , Eta Boeriu, Risipă de iubire, Editura Albatros, 1976 ; 2 Alexandru Raicu, Viața cintecele și speranțele ciopli­torului de barcere, Editura Cartea Românească, 1976 ; 3 Ion Cocora, Inventatorul de numere, Editura Dacia, Cluj, 1976. Traian Liviu Birăescu CĂILE ESEULUI Editura Facla, 1975 1­1. Traian Liviu Birăescu era, in Banat, la începutul deceniului al șaselea, o autoritate critică ; cronicile sale dramatice, bătăioase, necruțătoare (cum vor fi reacțio­nat, atunci, actorii, directorii, scenografii, suflerii tea­trului ?) îl arătau apt de a refuza o piesă mediocră : cronicile iterare confirmau o vocație de polemist. Des­cins dintr-o familie de cărturari (tatăl criticului a scris cîteva studii prețioasa de istorie a Banatului) Traian Liviu Birăescu părea a continua, în slujirea culturii lo­cului, o tradiție a familiei. Totuși, criticul se îndepăr­tează de tot ceea ce era „bănățenism", localism, deve­nind profesor de literatură universală, comparatist, uni­versitar preocupat de fapte­­ moderne ale literaturii și nu de cele mărunt­ locale. Condiția romanului (1971) ar ilustra etapa despărțirii de foileton : criticul păstrează amintirea dezbaterilor din presa literară, dezbateri la care și el, cu cinste și onoare, participase. Dincolo de acestea, Traian Liviu Birăescu mai citește și alte cărți și propune cititorului o seamă de autori moderni. Nu în afara continuității , bănățenismul, pe o latură fruc­tuoasă a afirmă­ii sale, are superstiția modernului și a modernității, citeodată snobismul lui. In Banatul dece­niilor patru și cinci se traduc Whitman, Toller, Ungaretti, Umberto Saba, Montolo ; un romancier duce stilul neo­­logistic-estetizant către absurd, intr-un roman totuși ilizibil azi (Ard luminile-n Vitel). Lingă împătimitul tra­diționalism, inițiative ce aminteau intensa frecventare a culturii europene. Demersul comparatist al lui Traian Liviu Birăescu este deci inscris intr-o tradiție a locuri­lor. Tot intr-o tradiție locală e monografismul : Căile eseului este prima carte din critica (eseistica) actuală ce iși propune să fie o „biografie" a genului. 2. Criticul iși descrie pe larg intențiile in paginile introductive intitulate Acul busolei : „Efortul și atenția noastră se îndreaptă, mai ales, spre eseul contempo­ran. Problemele sunt, in această zonă a actualității, pe cit de interesante, pe atit de puțin cercetate. Aici, mai mult decit aiurea, credem că suntem­ in situația naviga­torilor de odinioară ce înaintau călăuziți doar de acul busolei , trebuie să constatăm că teritoriul eseului e re­lativ puțin cercetat in teoria noastră literară." Primele aspecte așadar pe care încearcă să le elucideze auto­rul sînt teoretice. Eseul este „o formă specifică a litera­turii moderne", sinteză a gindirii abstracte, imagine artistică, sinteză caracteristică culturii secolului nostru. Totul e clar, simplu, didactic, pledind pentru eseu dn gen nobil intru modernitate : „Eseul reacționează împo­triva ideilor de duzină răspindite (...) de o literatură „mass media". Adorno constatase înrudirea eseului cu retorica. T. S. Birăescu notează cu mare plăcere că eseului ii este caracteristică arta persuasiunii. Analizind polivalența structurii eseului, raportul dintre imagine și idee in interiorul eseului, ca și relația eseu-publicisticâ, criticul întreprinde o seamă de delimitări utile, nu odată inedite, operate cu mare entuziasm și, de aceea, mai ales un amănunt, carijabile. Astfel, ne putem întreba dacă, intr-adevăr, autonomia eseului față de texte e absolută, așa cum afirmă autorul , adică, dacă am pu­tea alcătui un eseu despre metaforă pornind de la poeții premiați de poșta redacției. 3. Introducerea în analize, (primul capitol fusese consacrat „Structurii eseului") se face, firește, prin in­termediul lui Montaigne. Pentru Traian Liviu Birăescu, Eseurile lui Montaigne propun „un tip special de lec­tură”. Cîteva dintre asociații, denotînd o admirabilă mo­bilitate a ideilor, merită a fi transcrise : „Eseul se con­stituie, așadar, nu atit pe linia unei literaturi de glose si comentarii ci, mai degrabă, împotriva unei asemenea, literaturi. Legătura cu glosa, preceptul, adagiul, sen­tința morală, s-ar putea asemui cu aceea care, in mi­tologie, există intre Cronos și fiii săi, ce sînt înghițiți de propriul lor tată. Eseurile mai curind pun capăt, decit continuă o astfel de literatură. Sub acest aspect, cartea lui Montaigne se aseamănă cu romanul lui Cervantes. Căci și Don Quijote e un prohod al romanului cavale­resc, in această măsură in care Eseurile îngroapă o li­teratură de culegeri a înțelepciunii altora fără prezența unei atitudini proprii, personale". Dintre contemporani este reținut Albert Camus, — tre­cere cam abruptă — pentru a se oferi, în mai bine de jumătate din carte - meditații asupra eseului românesc. Sistemul preference­ e practicat atit în Marginalii la eseul românesc interbelic (considerații interesante însă urmărite de o stranie nehotărîre) cit și in însemnările despre eseul românesc contemporan (cu intuiții ce se cereau mult dezvoltate). Analiză a situației și șanselor eseului în epoca modernă, cartea lui Traian Liviu Biră­escu este, ea insăși, un eseu , prudentă în afirmații (uneori rămânînd, tactic, în tovărășia studiului lui Adrian Marino). Căile eseului este, nu mai puțin, o cercetare monografică, prima de acest gen întreprinsă la noi. Seriozitatea dascălului universitar ne pune la adăpost de surpriza aproximațiilor critice ; in risipirea ideilor, multe dintre ele uitate printre propoziții jucăușe, il des­coperim pe cronicarul de altădată. Plăcutul stil colocvial de demult îl mai încearcă pe cercetător, și cititorul e mereu furat de plăcerea de a număra cuvinte buclu­cașe ; pină la pagina 50, păcatul ne-a încercat și pe noi.­­Pînă la pagina 50, conducea aidoma, cu nouă în­trebuințări, urmat de învederează, cu opt, in pofida, cu cinci, anevoie, se revendică, zăbovi, ideile-forță, geniu, cu trei, etc. In competiție pentru locuri fruntașe, se mai găseau izbeliște, lesnicios, spiță, parcimonie, osirdie și altele, cu autentică aromă arhaică­. După pagina 50, furați fiind de­mersul de metronom al ideilor, am renun­țat, cu convingere că arta persuasiunii eseistice reclamă, uneori și mici eforturi stilistice. C. UNGUREANU -J Demonul modei Fie și dacă, după André Gide, există mode „jusque dans la façon de souffrir et d'aimer", ca să nu mai vor­bim de vegile care,din timp in timp, bintuie prin arte și științe ..., onoarea de a fi intr-adevăr o „idee clară și distinctă" ii revine, totuși, celei vestimentare Aici, spiri­tul modei ni se dezvăluie, de fapt, drept ceea ce, din­­totdeauna, este : un demon capricios, ironic, irezistibil și totalitar, hălăduind pe vastele domenii ale bietei noastre superficii­­ pe care o îmbracă, o dezbracă, o reimbracă după bunu-i plac . Astfel, piciorul e con­struit să facă echilibristică pe tocuri ori să se alun­gească incredibil in încălțările zise à la poulaine ; capul, silit să poarte hemnin­uri conice or vre-un „gigant" ți­­lindru, peneturi, flori și fructe , „pomiere", „jardiniere", ișlice fanariote (rivalizind cu cele mai somptuoase cucurbitacee) ori falnice peruci de pină la 80 cm. înăl­țime, zise și à l'échelle (fiindcă impun utilizarea scării). De la extremitățile acestea, demonul trece tacticos spre centru : gulerele devin atunci enorme, niște corole albe, mult învoalte (ca in tablourile lui El Greco) ; mînecile se umflă ori mătură pamintul (houppelande­le sunt la modă), trenele se măsoară in zeci și zeci de coți. Demonul nostru se fixează, apoi, asupra taliei feminine, care - ca la bursă, cotele — este mereu fluctuantă, căzind mai jos de pintec ori ridicindu se pină sub linia sinilor (ca in portretele lui Ingres), subtiindu-se pină la sufocare in menghina corsetelor ori inpreșin­­du-se treptat, ca la Versailles, in lunile binecuvintate ale sarcinii Mariei-Antoinette, conform cu stadiile acesteia : avart de terme, demi-terme și celelalte . . ... Mulți, fără îndoială, prote­jează Predicatorii (in­tre alții, și Ivireanul nostru) devin minioși, aruncă ana­tema și proorocesc anocalipsa, in toată mascarada asta văzind o diavolească mină ; medicii, mai nou, ci­tesc și ei, iar purita­ni se încheie strict, pină sub bărbie ... tot ceea ce pot, vai, aceștia să facă fiind să impună, eventual, o nouă modă, una, firește, austeră­­ și, astfel, haina neagră e, finalmente, adoptată, in secolul bur­ghez, de toată lumea . . Căci demonul e mai puternic decit toti. Nici uniforma nu I rezistă, nici sutana Putin ii pasă lui de ceea ce, să zicem, se cheamă funcționa­litate, ca și de bunul nostru simț, ii place să ne facă să ne supunem accesoriului și superfluului, efemerului și așa-zisei „transiențe", ba chiar să facem, din acestea, insăși rațiunea noastră de a fi. Pină și „janseniști ai ar­tei", asceți ca Mallarmé, se lasă ispitiți de el, preocu­pindu-se de la dernière mode .... pe care un Camil Pe­­trescu o acceptă ca pe o liberă participare la ceea ce se cheamă Zeitgeist, iar Jean Cocteau, acest „grand couturier des lettres françaises" cum il numește Gaëtan Picon, o scuză pe temeiul că, oricum, ea, moda, „moare tinără“ ; și nu făcuse insuși Pușkin elogiul manicu­­re­i ?... De-altminteri, demonul acesta proteic și teribil de activ nu-i ocolește nici pe morți, pe care ii imbraca adecvat. .., tot astfel cum ii investminta , ii darnasează, ca parasonează, frizează și buclează pe cai, pe crini și alte dobitoace ! Ba nici picturile nu-i scapă totdeauna, ca frescele lui Michelangelo, cele din Judecata de apoi, pe care demonul pune să fi­e îmbrăcate cuviincios .. . istoria insăși a picturii, a portretisticii cel puțin, fiind intr-un fel istoria costumului (la modă). Că, după (pare-mi­se) Roland Barthes, moda ar fi urmarea unor decizii prea­ lucide și „la rece" ale cută­­ror grupuri de tehnocrat­ ai modei, această ipoteză (scientistă) nu clintește, totuși, nimic din caracterul ei imprevizibil și anarhic, de veritabilă stihie, după cum nici nu pune sub semnul întrebării dreptul la existență al demonului nostru (care, ca orice demon, poate să-și aibă interpușii lui). La urma urmei, sîntem liberi să nici nu credem într-o astfel de himeră, cum nu mai credem nici un șarpele edenic - cu care, dacă vreți, demonul nostru seamănă, totuși, foarte bine : vorbește la perfec­ție limba Evei, e sinuos și năpirlește des­­ ȘERBAN FOARTA

Next