Orizont, 1997 (Anul 9, nr. 2-12)

1997-05-22 / nr. 5

Umberto Eco La 21 mai 1991, Ioan Petru Culianu, un tânăr (41 de ani) și strălucit profesor de istoria religiilor la Divinity School în cadrul Universității din Chicago, intra în separeul toaletei din departamentul său. Cineva în încăperea alăturată, s-a suit pe capacul toaletei, a ochit cu un Beretta calibru 25 capul profesorului și l-a ucis. După cum remarca medicul legist al districtului Cook, "Să omori cu un glonț de calibru 25 de la acea distanță, nu este foarte ușor". Ceea ce ne duce imediat cu gândul la un ucigaș profesionist. Poliția n-a descoperit nici o urmă. La început au luat în cercetare motivațiile la care se gândește orice investigator: vreun student supărat, implicații homosexuale, tentativă de jaf, cherchez la femme. Dar Culianu nu fusese jefuit; se știa că era logodit și fericit cu Hillary Wiesner, o universitară eminentă și încântătoare, și că era extrem de iubit de studenți. S-a aflat apoi că era un exilat român ce se opusese deschis fostului regim Ceaușescu și se opunea și succesorilor acestuia. Culianu ar fi putut fi ucis de către membrii unei secte fanatice cu care era în contact sau de către agenți ai cunoscutului serviciu secret român. Securitatea, în orice caz, poliția din Chicago nu a găsit încă vinovații. Anul trecut la București, după ce am conferențiat pe un subiect cu totul diferit, una dintre primele întrebări puse de audiență a fost: "Este adevărat că l-ați cunoscut pe Ioan Culianu? Cum vă explicați moartea lui?". Am răspuns că schimbasem câteva scrisori, că îi admir opera foarte mult și că el, la rândul lui, dovedise un interes măgulitor față de opera mea, și că astfel, s-a dezvoltat o amiciție cordială, deși m-am întâlnit cu el doar de două, trei ori, întotdeauna în situații oficiale. Ultima dată, atunci când a fost publicat la New York Pendulul lui Foucault. La o masă rotundă pe tema romanului, Culianu împreună cu Hillary Wiesner s-au aflat în public și au fost invitați să ia parte la discuții. Nu l-am mai văzut pe Culianu după aceea. Când am aflat de moartea lui, m-am mai uitat o dată pe dedicația cărții Dincolo de această lume pe care o primisem cu puțin timp în urmă. Era datată 4 aprilie 1991. Și asta a fost tot ce am putu spune în București. Despre moartea lui știam doar ceea ce le era cunoscut tuturor, anume că nu se știa nimic. Am simțit dezamăgirea audienței. Vroiau să le vorbesc despre Culianu, să le dezvălui mai multe, și am realizat că, mai ales pentru generațiile mai tinere de români, Culianu devenise un mit. Sau poate un simbol politic. Mi-am dat seama că dincolo de opera lui academică, se știa foarte puțin despre el. Acum, după ce am citit cartea lui Ted Anton, știu mai multe. Eros, magie și uciderea profesorului Culianu este reconstituirea detaliată a unei crime foarte mediatizate, dar soluția pe care o sugerează autorul are cu siguranță semnificație politică; în același timp, este o carte despre un mit, care contribuie la propagarea acestui mit. Dacă judecăm după numărul de persoane pe care le-am contactat, Anton a lucrat extrem de minuțios. Când a aflat că eram în legătură cu Culianu, m-a rugat să-i dau copiile scrisorilor pe care mi le scrisese și orice altă informație pe care aș fi avut-o. Dacă a făcut la fel cu alții care l-au cunoscut pe Culianu, și se pare că a făcut-o, eforturile sale de a reconstrui omul și povestea lui trebuie apreciate drept conștiincioase, chiar riguroase. Deși cartea este destinată unui public nespecializat, când Anton sintetizează poziția teoretică a lui Culianu, o face fără să altereze gândirea scriitorului. Am putea atrage atenția asupra unor afirmații greșite, cum ar fi definirea lui Nicolaus Cusanus la pagina 109 drept "poet" sau respingerea unor Ficciones de Borges ca "povestiri polițiste", și o anumită confuzie în comparația dintre mecanismul artei memoriei la Raiymundus Lullus și la Giordano Bruno. Dar într-o lucrare de acest fel, asemenea greșeli sunt de iertat. Din câte pot eu să-mi dau seama, bibliografia (care cuprinde inclusiv lucrările minore ale lui Culianu) pare impecabilă. Cu toate acestea, în cartea de față sunt reconstituite numeroase dialoguri dintre Culianu și prietenii sau cunoștințele lui. în teoria literară, unul din criteriile care stabilește distincția dintre o lucrare de beletristică și o scriere istorică este prezența dialogului. Cu toate acestea, există cărți cu dialog care nu sunt ficțiune pură, un gen pe care l-aș numi biografie romanțată. Mă gândesc de exemplu, la unele lucrări ale lui Robert Graves. Cu scopul de a ne oferi o imagine vie a personajului, autorul reconstruiește dialoguri care e posibil să nu fi avut loc așa cum sunt reproduse; putem accepta aceasta, dar cerem ca reconstrucția autorului să fie bazată pe documente care, chiar dacă nu confirmă aceste conversații, măcar nu le fac implauzibile. Cartea lui Anton aparține cu siguranță acestui gen, și oferă o lectură fascinantă pentru cei care nu au auzit niciodată de Ioan Culianu. Dar Graves a scris biografiile romanțate ale unor oameni dispăruți cu sute de ani în urmă, despre care credem că știm multe lucruri (mai ales împrejurările morții sa) și a făcut aceasta în încercarea de a le explora psihologia. Cazul lui Culianu (și al lui Anton) este diferit: forma romanțată ne ajută să înțelegem un personaj despre care descoperim că știam foarte puțin și ne permite să formulam o ipoteză asupra motivelor morții sale. Nu intenționez să descriu tot ce afirmă Anton în cartea sa. Ceea ce mă interesează în primul rând, nu este ce afirmă cartea, ci motivul pentru care ea a fost scrisă. Haideți să presupunem că Ioan Culianu a fost "doar" un istoric al religiilor preocupat pe întreg parcursul vieții sale creatoare de disputele teologice dintre Reformă și Contra-Reformă, în acest caz (și numai în acest caz) cartea lui Anton ar putea fi rezumată astfel: Un tânăr român născut și educat sub regimul comunist încearcă să evadeze din limitele despotice ale universului său personal. El descoperă lucrările unui mare istoric al religiilor, compatriotul său, Mircea Eliade, care a trăit o perioadă în Franța și Statele Unite. Tânărul este fascinat de subiect și - împreună cu niște prieteni - își construiește o lume intelectuală a lui (dupa cum afirmă Anton, "el a găsit posibilitatea unei rebeliuni semnificative - nu în exterior, ci în interior"). Tânărul se simte oprimat de climatul inchizitorial al regimului (el este în mod repetat interogat de membri cunoscutei poliții secrete române, Securitatea), și reușește, în final, să obțină niște burse care îl vor purta mai întâi în Italia, apoi în Franța, unde își continuă cercetările. în acest moment îi este oferit un post de profesor în Olanda și,în final, unul la Divinity School, University of Chicago, unde Eliade este un profesor proeminent, în timpul acestor călătorii el trece prin obișnuitele suferințe ale exilatului: caută să intre în contact cu idolul său, Eliade, reușește după multe dificultăți și reticențe inexplicabile, devenind, în final, colaboratorul și biograful lui Eliade. Prin acestea, tânărul cercetător, care cunoștea puțin din ceea ce se întâmplase în țară înaintea nașterii lui, descoperă că Eliade ar fi fost asociat cu Garda de Fier, în întreabă pe maestru despre acest aspect întunecat din trecutul său, se alege doar cu mărturisiri bălmăjite și, în puțin timp, realizează că Eliade a fost cu adevărat apropiat de cercurile Gărzii de Fier. Totuși, Culianu speră să poată dovedi că Eliade nu a fost un membru al acestei organizații și în nici un caz nu a fost nazist sau anti-semit. Dar ce poate ști despre stânga și dreapta acest tânăr care în anii de formare a fost ținut în ignoranță față de evoluția politică din Occident? La început, conform lui Anton, Culianu însuși a manifestat interes față de ambianța culturală a dreptei, dar mai târziu, lucrările și scrierile lui stau mărturie asupra viziunii lui democratice. Pe parcurs, el va sublinia că Garda de Fier era "cea mai secretă, cea mai bombastică, cea mai mistică și mai superficială organizație fascistă de dinainte de război". După moartea mentorului său în 1986, Culianu se distanțează de el, mai ales în planul activității științifice, dezvoltându-și propria teorie despre istorie, perioadă în care rămâne sensibil la ceea ce se întâmplă în țara de origine. Pe când Ceaușescu încă mai era la putere, Culianu scrie niște povestiri în genul science (sau, mai degrabă, political) fiction; ele se dovedesc profetice, prezicând modul în care va fi răsturnat regimul comunist. Dar nici după ce acesta este răsturnat în decembrie 1989, Culianu nu este mulțumit. E de părere că seria de întâmplări care au dus la sfârșitul lui Ceaușescu nu au fost o revoluție, ci mai degrabă un coup d' état care a permis vechilor șefi să rămână la putere și mai este convins și de faptul că, în noul climat creat în România, vechii comuniști au găsit aliați în moștenitorii vechii extreme drepte. Și nu obosește să exprime aceste puncte de vedere, atât într-o serie de articole și interviuri cât și, în mod repetat, în povestirile lui, care sunt alegorii transparente, satire mai incendiare decât orice afirmație politică. Poate încă nu știe că mulți dintre membrii Gărzii de Fier care părăsiseră România în anii '40 s-au stabilit în Middle West, mai ales în jurul orașelor Chicago, Detroit și Toronto, sau poate începe doar să bănuiască prea târziu. Poate nu își dă seama că unele din ficțiunile lui literare, scrise pe un ton ironic, sunt luate foarte în serios de anumiți indivizi, care le consideră mai periculoase decât un atac politic direct, mai ales pentru că acum sunt publicate într-o nouă revistă, Lumea Liberă, mult răspândită în țara lui de baștină. Deși nu împărtășește nici un fel de opțiuni monarhiste, Culianu se întâlnește cu Mihai de România și este convins că reîntoarcerea monarhiei ar putea restaura o stabilitate constituțională în țară. Primește multe avertismente, telefoane, scrisori, alte incidente, cum ar fi o spargere în propria casă. Pe câteva dintre ele le-a sfidat, altele l-au neliniștit, poate la un moment dat începe să înțeleagă că nu mai poate evita un anumit rol politic. Este omorât în maniera tipică serviciilor de securitate din țările Europei de Est. Anton scrie: "Hărțuirea lui Culianu a urmat de asemenea o formulă descrisă de un fost colonel de Securitate jurnalistului Petre Băcanu: mai întâi scrisori, apoi telefoane, apoi pătrunderi forțate sau vizite personale. Apoi, dacă scriitorul nu înceta, era ucis". Autoritățile române neagă faptul că ar cunoaște vreun motiv politic pentru uciderea lui; dar este cel puțin ciudat că România Mare, o revistă în care, printro asociere greu de înțeles, vechi comuniști se află alături de noi membri ai extremei drepte pro-naziste, face afirmații de genul "viziunea fermentată a creierului fecal al lui Culianu", iar moartea acestuia este comemorată aici cu un epitaf precum: "Captivat de erosul și magia din timpul Renașterii și de excursii în afara acestei lumi",Culianu) are în sfârșit posibilitatea să-și întreprindă investigațiile". Toate acestea nu dovedesc nimic, dar se cumulează într-o dovadă sigură că anumite forțe politice din România au fost ostile lui Culianu și ar fi putut să-i dorească moartea. Anton nu adoptă metoda deductivă a lui Sherlock Holmes și povestea lui aduce mai mult a Lovecraft decât a Conan Doyle. Cartea se limitează la a expune fapte și coincidențe și nu voi intra în niște episoade ciudate ce au avut loc după asasinat, conținând declarațiile unor excentrici, paranormali și poate mitomani, cărora cercetătorii și însuși Anton le-a acordat mult timp, fără a ajunge la nici o concluzie definitivă. Cu toate acestea, cartea îl determină pe orice cititor rațional să ajungă atât la concluzia că Ioan Culianu a fost omorât din motive politice, cât și că ucigașul nu a fost un fanatic singuratic, ci un vis trimis de forțe încă la putere în România în perioada postceaușistă. Ca în toate evenimentele ce implică serviciile secrete și aceasta este de asemenea o poveste foarte simplă și e evident cine trebuie făcut răspunzător pentru crimă, deși nu se poate dovedi nimic. Dacă lucrurile stau așa, povestea lui Culianu nu diferă mult de povestea atâtor altora. în penultimul capitol, Anton își aduce aminte că în anul 1992 "cel puțin 50 de scriitori au fost omorâți în lume; în 1994 cifra urcând la 72. 27 de jurnaliști au fost omorâți în primele luni ale anului 1995 doar în Algeria". Pentru a justifica scrierea acestei cărți ar fi de ajuns ultimele ei rânduri: "Aceia care trebuie să se pronunțe sunt americanii cărora le pasă de libertatea gândirii și drepturile pe care le considerăm de la sine înțelese. Această crimă a avut loc pe pământ american, într-o universitate renumită, în mijlocul unei zile de școală... Semn al vulnerabilității unui american în fața istoriei, cartea prezintă o problemă de politică critică acelora care predau, scriu despre sau pun în practică legile noastre". Toate acestea sugerează un motiv excelent de a scrie o carte despre cazul profesorului Culianu dar nu și de a o Ucenicul și maestrul__________ ORIZONT PAGINA 8