Orizont, 1999 (Anul 11, nr. 1-12)

1999-10-22 / nr. 10

I C­ine nu-l cunoaște pe cetățeanul turmentat, singurul protagonist anonim din capo­dopera lui I.L. Caragiale O scrisoare pierdută? Anonimatul lui este, într-o oarecare măsura, "a­­gravat" de articolul nehotărît in care, sprijinit alteori de formele neliterare ale pronumelui de­monstrativ acela, aceea, se "îmbogățește" cu o evidentă nuanță depreciativă. Reproduc aici finalul primei intervenții a lui Jupîn Dumitrache din co­media O noapte furtunoasă: "[...] N-ai să mai ieși cu o femeie pe uliță, că se ia bagabonții lare după dumneata. Un ăla..., un prăpădit de amploiat, c­­are chioară în pungă și se ține după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule ! ". Cores­pondentul feminin al lui u­ ăla se ivește la George Topîrceanu,în "cronica veselă" în jurul unui divorț: "Dar mai e un lucru mai fenomenal:/ Mișu St. Popescu este imoral ! Parcă ea nu știe că, de-acum un an/ Dumnealui se ține cu madam Vîrlan?/ O caricatură... un chibrit... o aia/ Cu piciorul mare și cu păr cât claia,/ O mahalagioaică... afectată... rea/ De se miră lumea, Ce-a găsit la ea?* 1­. La Caragiale și nu numai, turmentat este sinonim, printre atîtea altele, cu "amețit de băutură, beat", dar cu o ușoară nuanță eufemistică, evidentă și la Zaharia Stancu. Rădăcinile sunt amare: " — Să trăiți, domnule inspector general, aproape că nici nu-mi dau seama cum s-au petrecut lucru­rile. Eram... eram, să mă iertați domnule inspector general, eram cam turmentat de băutură". Româna dispune de o sumedenie de sinonime pentru "beat", unele cu valoare "atenuantă". în Amintiri din copi­lărie Creangă nu pregetă să fie redundant, curăînd în vecinătate imediată o pereche de asemenea termeni, ambii cu sens metaforic: "N-apucase moș Bodrîngă a lua bine fluierul de la gură, și iaca ne trezim cu popa Buligă,ce-i zicea și Ciucălău,din ulița Buciumenii, tămîiet și aghezmuit gata des­­dimineață,Dumnezeu să-I iepure!".Tămîiet (fone­tismul este specific vorbitorilor din Moldova) și aghezmuit — iată două adjective participiale chibzuit alese, căci tămîia și aghiazma, familiare persona­jului în cauză (popa Buligă), sunt substanțe puter­nic... mirositoare. Nu e de mirare că unul din sinonimele argotice pentru "beat" este țigănismul mator, pe care Dicționarul academic nu caradicsește să-l înregistreze, măcar că îl putem identifica la unul din poeții de seamă ai veacului, Miron Radu Paraschivescu, în balada Rică din ciclul Cîntice țigănești, inspirate din creația poetului spaniol Federico Garcia Lorca: "N-avea pe lume păreche,/ purta cercel la ureche/ și­ avea degetu-nflorat/ cu- o piatră de matostat// Noaptea, când venea matol/ zicea din gură, domol / ca un vînt care se duce/ în inimă, s-o usuce/ ca steaua tremurătoare/ de clipește-n bolta mare// Uite-i ăsta era Rică:/ el de nimeni n-avea frică/ de nimeni nu se ferea/ cât este lumea de rea!". T­urmentat este participiul adjectiv al verbului turmenta, care, printre alte sensuri ale sale, îl cumulează și pe acela de "a (se) îmbăta". înțelesul fundamental al lui turmenta, pe care îl învederează și participiul adjectiv tur­mentat, este acela de "a chinui", "a tortura". Ion Heliade Rădulescu, Anatoliia sau omul și forțele: "Se negură la față dizgrațiatui Cain;/i se negriră ochii și-ntunecat la cîmpii./ în inimă-ncuibată individia-i coprinde/L-agită și-l turmenză; astîmpăr nu-i dă ura" (Opere, I,EPL, 1967, p. 304). Verbul pare a fi fost destul de întrebuințat în limbajul publicistic al veacului trecut,întrucît apare și într­­o cronică muzicală a lui N. Filimon la Maddalena. Operetă semiscrie într-un act: "țărăncuța o fi plîns poate altă dată, dar în momentul cînd recitează aceste versuri, ea cearcă să uite relele presimțiri ce o turmează,își recheamă curagiul, voiește, în fine, să devie veselă". Menționez, în treacăt, că semiserie este un italienism cum sunt atîtea la Filimon, mai cu seamă în cronicile sale muzicale, iar sensul lui, în expresia operetă semiserie,este "Operetă pe jumătate serioasă" (iar pe cealaltă jumătate... comică". Aceiași scriitori, Heliade și Filimon, recurg și la substantivul corespunzător, turment "chin". Heliade. Disperația: "Și ce­ atîtea turmente, nelegiuiri și omoare/ N-au făcut ca să fumeze pe lugubrele-ți altare/ Destul atîtea jun­­ghieri?". Omoare este o variantă poetică (atrasă de rima cu altare) pentru omoruri, iar a fuma, din versul al doilea, înseamnă, aici, a fumega. N. Filimon, în cronica sa la "Lohengrin" de Richard Wagner sau muzica viitorului: "Saul, regele evre­ilor, nu se putea liniști de turmentele spiritului malin decît prin pateticele accente ale lirei păsto­rului David" (Opere, II, ESPLA, 1957, p. 160). Turmentele spiritului mălin sînt "suferințele pri­cinuite de duhurile rele". Malin funcționează ca o variantă pentru malign, care, în veacul trecut, nu era numai antonim pentru benign (tumoare malignă), ci însemna și "rău", "răutăcios". Tot Filimon. Escursiu­ni în Germania meridională: "Germanii cei vechi aveau și ei spirite benefice și măline. Spiritele cele măline se numeau gnomi și simțeau cea mai mare plăcere a șicana pe mu­ritori, schimbîndu-le copiii și punîndu-se ei în locul lor, alteori stricîndu-le semănăturile și gră­dinile, iar cîteodată aducînd morburi" (Ibidem, pp. 185-186). Malin este împrumutat din francezul malin, cu femininul maligne. Cu sensul "chin", "tortură" turment se ivește și în romanul Dan al lui A. Vlahuță: "Dar astăzi — fie ce-o fi — are să se ducă s-o vadă. Trebuie să­ ia sfîrșit acest turment, mult mai crud și mai chinuitor decît desperarea" (Scrieri alese, III,EPL, 1964,p. 118). Verbul turmenta și substantivul turment au fost, amîndouă, împrumutate din franceză: primul I Traléry afirmase că­­ poezia este literatura readusă la principiile sale cele mai active. Chintesență a lite­raturii deci, ea este genul literar "qui est sans doute le plus littéraire donc le plus rhétorique”. Textul poetic, și în special textul modern, instituie o "eliberare" a limbii de servituțile ei utilitare, instrumentale, urmată de o ancorare într­­o altă rețea de organizare formală, valabilă dic et пипс, nu mai puțin constrângătoare totuși. Poezia se instalează astfel în punctul în care are loc "moartea și resurecția" limbajului, dominată acum de o altă funcție, cea poetică (în terminologia mai veche, a lui Jakobson), stilistică (la Riffaterre) sau retorică (grupul Ii). Concretizată în anumite mecanisme semiotice, descoperite, unele, în figu­rile de retorică ale antichității, ființând ca o lume în sine și pentru sine, textul poetic se va închide tot mai mult asupra lui însuși, acceptându-și, cu timpul, condiția lui autarhică. Este acesta chiar drumul lirismului în care funcția poetică este deosebit de activă. Textualizarea referentului adică prinderea lui în plasa necontenit mișcătoare a textului, formarea lui prin activitatea transfor­matoare a limbajului, reprezintă trăsătura domi­nantă a modernității poetice. Mergând pe această cale, tentativele de a constitui ceea ce s-a și numit, prin analogie cu pictura, o poezie "nonfigurativă" (reactualizându-se, dar, de data aceasta, printr­­o sfidare decisă adusă mimesisului tradițional, vechiul principiu estetic ut pictura poesis), lărgesc câmpul de cercetare al lingvisticii și al disci­plinelor conexe și mai direct legate de procesul particular al semiozei poetice (stilistica, poetica, semiotica literară, neoretorica), în măsura însă în care orice discurs (și faptul este cu atât mai important în cazul discursului poetic modern) expune relații între termeni, el instituie o raționalitate; organizându-se,el organi­zează realul, lumea se reflectă, prin ecranul figuri­lor, cu o față necunoscută, "patetică" în limbajul inaugural al poemului, "ordinea" aceasta nouă a limbajului proiectându-se asupra ei. Dacă acceptăm ideea că obiectul poetic (cel mai literar, deci cel mai retoric) nu este numai un obiect de contemplare simpatetică, ci că el poate­ să devină și obiectul unei cunoașteri bazate pe surprinderea acestei "raționalități” de un tip special, închisă în forma sensului său, atunci perspectiva neoretorică, atât de intim piiată pe natura însăși a poeticității izvorând dintr-un anu­mit mod de funcționare figurală a limbajului, ni se pare a fi chemată să ducă într-un grad înalt la o asemenea cunoaștere luminos și suplu raționa­lă. Chiar dacă ideea unei "științe a literaturii" așa cum o gândea Roland Barthes, de exemplu, și nu numai el, a început să fie din nou suspectată, după perioada de mare entuziasm provocată de "descoperirea" formaliștilor ruși, nu avem dreptul, în nici un caz, date fiind chiar unele remarcabile rezultate care s-au obținut în acest sens, să ne întoarcem la scepticismul antiretoric promovat la începutul secolului nostru de esteticianul B. Croce. Suntem de aceea în întregime de acord cu afirmația autorilor Retoricii generale vizând capacitatea hermeneutică a retoricii actuale: "S'il DINCOLO DE CUVÂNT Un cetățean turmentat » G.I. Tohăneanu din tourmenter, al doilea din tourment. Sensul celor două cuvinte franceze este, al celui dintîi, "a chinui", "a tortura", iar al celui de al doilea "chin ","tortură". Se pare că organizarea sinonimiei dintre turmentat și beat este un fenomen semantic dezvoltat pe teren românesc, explicabil dacă ne gîndim că "beția" este un "chin", o "tortură", un "supliciu". F­rancezul tourment "chin", de unde a fost derivat și verbul tourmenter "a chinui", are o variantă feminină toumente "furtună", "vijelie". Evoluția semantică este întemeiată din punct de vedere logic. Vrednic de tot interesul mi se pare faptul că lat. turmentum "instrument de tortură" (printre alte sensuri) — etimon pentru fr. tourment — s-a desprins din verbul torquere "a suci", "a răsuci". Aplicată mădularelor trupului omenesc, "sucirea", "răsucirea" silnică este o formă a "torturării". Uimitor pentru fantezia vorbitorilor ni se vădește amănuntul că din torquere noi am rămas cu verbul gospodăresc "a toarce", dar est toujours utile de répéter de temps à autre, avec Wittgenstein, qu'il vaut mieux ne rien dire de l'indicible, encore faut-il être assuré qu'on ait vraiment fait sa part à l'explication rationnelle". Pentru a fixa un cadru perspectivei de exe­geză a textului și în special a textului modern, oferite de neoretorică (aflată, inevitabil, la con­fluența științelor care vizează modul de funcțio­nare al limbajului în discursul literar și în imediata proximitate a lingvisticii), trebuie să reținem din capul locului faptul că ea nu este doar o simplă întoarcere la un tip de meditație asupra poeticității bimilenare. De asemenea, această "rhetorica redi­­vi­va" tinde să se constituie nu doar într-o grilă interpretativă având la bază o taxonomie a figurilor acesteia. Aspirația ei cea mai înaltă este de a servi ca instrument de investigație, riguros și suplu, al modului de construcție al sensului poetic; interesul ei vizează direct tocmai acea formă a sensului mallarméean, în care se rotește, închis și autosuficient, "misterul" evanescent, "indicibil", al poeziei, încercând să ajungă la acest prag întemeietor de semnificație, neoretorica, hrănită la marile întrebări și soluții ale lingvisticii gene­rale, își va deschide larg porțile mai ales achizi­țiilor semanticii atât de tip paradigmatic cât și sintagmatic. Aflată în strânsă legătură cu expe­riența poetică modernă în care caracterul procesual al semnificației poetice a fost, nu o dată, reliefat, ea poate constitui un instrument eficace în înțele­gerea mai ales a acestei experiențe care s-a știut și s-a autodesemnat ca posesis, "ficțiune" lingvis­tică. Teoria retorică și practica analitică promovată de ea se plasează, în mare măsură, în interiorul României. Ț­intind dezvăluirea dinamicii unui proces, depășirea punctului de vedere structu­ralist (recognoscibil, latent, și în vechile tratate de retorică ale antichității) se află la baza efortului ei analitic și demonstrativ. Există, prin urmare, o anumită afinitate între practica de lectură pro­pusă de neoretoricieni și un anumit mod de a fi al poeziei moderne, așa cum a fost el dezvăluit de romanistul Hugo Friedrich, pornind de la Rim­baud și Baudelaire în celebra sa carte Structura liricii moderne. Există, de asemenea, și o anumită valorizare a diacroniei împlinindu-se din ceea ce constituie "orizontul de așteptare" al epocii noastre, o valorizare a tradiției prin prisma moder­nității, și, poate, un anumit refuz al ei de "a moșteni" de la predecesorii direcți. Un cunoscut "necretor" (calificativul, mai vechi și poate acum inexact și restrictiv, îi aparține stilisticianului francez Pierre Guiraud în La Stylistique, PUF, 1971, p. 14), remarca, în acest sens, din nou, într-o recentă lucrare a sa: "Dans un mouvement caractéristique du fameux (et fort ambigu) "refus d'hériter", chaque époque se choisit ses précur­seurs, de préférence dans une époque plus ancien­ne que celle ou vivait la détestable génération précédente. Les Formalistes auraient pu dire: refus du père (Balzac, Dickens) et élection de tel oncle jusque­ la méconnu (James, Melville, Carroll), du grand-père (Fielding, Stere, Diderot) ou de l'arrière-grand-père (l'Arioste, Cervantes, l'âge baroque). Le tour du père (re)viendra peut­­être, quand la génération suivante aura épuise les joies du baroquisme "post-moderne" et cher­"uimirea" se atenuează dacă ne gîndim că "torsul" însuși constituie o ipostază a "răsucirii". Numai așa vorbitorul, prevenit, va admite că toarce și întoarce sînt... rude bune, în splendida versiune românească a poe­mului Argonauții de Dimos Rendis cele două verbe sînt adunate în aceeași frază, adăugîndu­­li-se încă un verb înrudit, derivat cu prefixul des-: "Bătrâna toarce lînă de mioarece/ fusul se-ntoarce, basmul de destoarce". Caierul bas­mului se tot deșiră, scăzînd — vrea să spună acest mirabil verb. Cît despre mioarcă, plăsmuit cu sufixul­­ că din mioară,îl regăsim, după știința mea, doar la Tudor Arghezi, în De-a v-ați as­cuns...: "Toți vor învia, toți se vor întoarce/într­­o zi acasă, la copii/ La nevasta, care plînge și toarce/ La văcuțe, la mioarce/ Ca oamenii gos­podari și vii". Nu lipsesc, nici din această strofă, vorbele strîns înrudite toarce și întoarce, așezate și poziția privilegiată a rimei, chera, qui sait, à se ressourcer, ou à se cautionner, chez ses ancêtres naturalistes, par exemple". Fiecare epocă își țese, prin urmare propria sa "intertextualitate" în funcție de "centrii" ei de interes; relația autentică cu literatura nu poate fi decât mișcătoare și problematică, prezentul redatează trecutul, deconstruindu-l și construindu-l, astfel, totodată, pânză a Penelopei care se reface mereu și în care, de exemplu, am putea "citi" la un nivel metatextual pe Flaubert cel care a fost "citit" de Proust, ca și pe Flaubert "scris" de Proust și, mai ales, pe Flaubert citit de noi prin intermediul lui Proust sau în poezie pe Gongora, solitarul, care în sfârșit poate fi citit, și mult mai bine, prin experiența poetică mallarméeanâ. R­ecunoaștem aici o idee mai generală despre legătura intimă dintre nivelul teoretic al abordării literaturii și o anumită ex­periență a ei. Producătoare de texte care se abat de la tipul de textualitate "lizibilă", direct re­­ferențială, clasică, modernitatea trimite astfel înapoi un orizont de așteptare izvorât din propriile ei nevoi și deprinderi de receptare; în acest con­text, Evul Mediu poate ajunge mult mai aproape de noi (și la,aceasta au contribuit cercetările unor retoricieni și semioticieni contemporani) decât, să zicem, romantismul, un Ev Mediu cu mult mai "modern" decât clasicismul, de exemplu. Ne gândim, desigur, la lucrările romanistului Paul Zumthor, medievist strălucit și exponent al acestor orientări critice din care reținem pe cea intitulată, atât de sugestiv, Langue. Texte. Enigme. Interesant este faptul că neoretorica exaltă, și nici nu ar fi putut să nu o facă, vizionarismul și caracterul irațional al liricii mai noi, opus implicit, raționalismului funciar al poeticii clasice, deși, în demersul ei, ea a păstrat neschimbat, și iarăși nu ar fi putut altfel, scopul central al retoricii de totdeauna, a încerca să raționalizeze ceea ce Spitzer numise, poate ca un avertisment, "monada inexpugnabilă". Având deci în centrul ei direct, ca și indirect, prin reflexele sale istorice valorizatoare, "ima­­ginaț­” textuală a conceptului modern de poezie, ea a trebuit, adaptându-se unei realități poetice de mare complexitate care se cristaliza semni­ficativ în spațiul romanic, să se restructureze teoretic și metodologic. Să nu uităm că ea și-a propus să ofere un tip de inteligibilitate într-un domeniu al sensului bazat tot mai mult pe travaliul semnificant, pe invenție, creativitate lingvistică, adică pe cel mai complex tip de activitate: cea transformatoare de reguli ale limbii pe care Chomsky o numise atât de adecvat rules-changing creativity. O­rdonând un alt tip de practică literară, retorica tradițională recomanda, și se întemeia deopotrivă, pe un alt tip de figurabilitate: cea de uzaj, previzibilă, cantonată pe "stiluri" și genuri net delimitate. "Regula" generală a pro­ximității semantice a termenilor asociați în figură va fi însă tot mai violent infirmată de evoluția modernă a lirismului, care va face în cele din urmă din incompatibilitatea lor asociativă (singura) "lege" a poeziei. Din punctul de vedere al modernității poetice se poate astfel vorbi, fără a avea senti­mentul vreunei exagerări, de normele "antipoe­tice" ale poeticii și retoricii clasice. Arta poetică a lui Boileau conținând celebra aserțiune "ce qui concoit bien s'exprime clairement", fiind o măr­turie a raționalismului de substanță al practicii și teoriei poetice tradiționale. Dând dreptate lui Mal­larmé care afirmase că este oricând nevoie să se introducă puțină obscuritate in­vers, deci că trebuie să existe întotdeauna "enigmă" în poezie, așa cum i-a dat dreptate toată evoluția modernă a lirismului, Jean Cohen numește celebra Artă poetică a lui Boileau, și nu fără dreptate: Arta prozaică. -------------------------28 Modernitatea și problemele semiozei poetice. Neoretorica Ileana Oancea ORIZONT

Next