Pentru Socialism, februarie 1970 (Anul 20, nr. 4983-5006)

1970-02-14 / nr. 4994

Sîmbătă 14 februarie 1970 Iosif Conta ne-a făcut o im­presionantă demonstrație de virtuozitate dirijorală și ta­lent. Gesturile sale deosebit de elegante — cu care ne-am obișnuit pe micul ecran — ne-au captivat în sala Teatru­lui dramatic, la pupitrul or­chestrei simfonice a Filarmoni­cii din Satu Mare, cu prilejul recentului concert susținut în fața publicului meloman băi­­mărean. Două ore de muzica elevată Sala Teatrului din Baia Ma­re a avut miercuri seara unul din prilejurile — prea rare în ultima vreme — de a găzdui un concert simfonic. Orchestra Filarmonicii din Satu Mare ne-a încîntat­­ la propriu și figurat­ de astă dată sub bagheta diri­jorului bucureștean Iosif Conta. Programul a fost deschis­ prin Trei dansuri românești de Theo­dor Rogalski, care și-au cîști­­gat un loc binemeritat în re­pertoriul orchestrelor simfoni­ce din țară și chiar de peste hotare. Orchestrația modernă nu disimulează sursa folclorică din care s-au inspirat aceste dansuri, ci lasă sa străbată în­treaga frumusețe a melosului nostru popular, turnat într-o ritmică pregnantă pe care or­chestra a știut s-o redea cu măiestrie. Un moment deosebit de im­presionant al serii l-a consti­tuit apariția tînărului pianist francez Joel Thiollier, care a interpretat — acompaniat de orchestră — Concertul în do minor de W. A. Mozart (K. V. 491). In privința acestui so­list trebuie să spunem de la bun început că rar ne-a fost dat să vedem — mai ales la Baia Mare — un virtuos al pianului care să posede într-un grad atît de desăvîrșit tehnica acestui instrument, fără însă a se limita la aceasta, ci dove­dind și multă sensibilitate. Concertul în do minor este departe de facilitatea atribuită în general lucrărilor instrumen­tale ale lui Mozart. "­Vorbind aici de „facilitate" desigur n-o înțelegem în sens peiorativ, ci ne referim la ușurința cu care, de obicei, temele mozar­­tiene pătrund în ureche și pot fi imediat reținute, ba chiar fredonate.­ Ei bine, concertul de care ne ocupăm aici este de o factură mult mai dramati­că, prevestind și uneori chiar depășind încordarea și rezol­vările insolite ce se vor întîl­­ni mai tîrziu la Beethoven. Prin procedeul — aparent sim­­plu — de trecere din tonali­tatea minoră în relativa ma­joră, Mozart obține contraste emoționale ce oscilează „între teamă și speranță", după cum s-a exprimat el însuși. Joel Thiollier a reușit, să redea ad­mirabil aceste contraste, am zice, printr-un savant construit clarobscur — dacă ne este în­găduit să aplicăm la muzică și acest, termen din pictură, cum s-a făcut cu atîtea altele. Iar pasajele cromatice atît de ca­racteristice acestui concert, precum și cadența amplă ce i s-a intercalat, au strălucit prin virtuozitatea energică pe care am mai semnalat-o. Orchestra a susținut corect dialogul cu solistul, dar fără a se lăsa „contaminată" de im­petuozitatea acestuia; oricum, la sfîrșitul lucrării auditorii au rămas profund impresionați —­­și am fi nedrepți dacă am a­­tribui întregul merit numai solistului, chiar dacă el a avut „partea leului'". La cererea publicului, tînărul pianist a oferit ca supliment, Rapsodia maghiară nr. 15 de Liszt, într-o interpretare — sau chiar prelucrare — foarte personală, în care ne-a uimit iuțeala și precizia cu care e­­rau învinse toate dificultăți­ tehnice ce pun la grea încer­care mîinile unui pianist, as­­cultînd „cu sufletul la gură" sala a rămas în sinceră admi­rație! Apoi — după o altă fur­tună de aplauze — a urmat o piesă scurtă și liniștită de Rah­­maninov, în care solistul ne-a convins încă o dată (dacă mai era nevoie, după anumite părți din Mozart) că știe să fie și elegiac! Dacă partea întîi a concer­tului a fost oarecum dominată de prezența solistului, în par­tea a doua am fost copleșiți de personalitatea dirijorului: artis­tul emerit Iosif Conta, care se afirmă din ce în ce mai mult, în țară și peste hotare. De as­tă dată, programînd Simfonia a VII-a, d-sa a făcut o ferici­tă alegere pentru începerea „a­­nului jubiliar Beethoven" și la Baia Mare.­­Interpretarea aces­tei lucrări a Titanului are la noi în țară o tradiție seculară, se știe că ea a fost cîntată la București deja în 1868, cu 5 ani mai devreme decît în Italia și Franța.­ Iosif Conta ne-a fă­cut o impresionantă demonstra­ție de virtuozitate dirijorală și talent. Gesturile sale deosebit de elegante — cu care ne-am obișnuit pe micul ecran - ne-au captivat acum direct, pu­tini dirijori reușesc să domine cu atîta intensitate nu numai orchestra, ci și sala! Și fiind vorba de orchestră și de sală, vom arăta că or­chestra a avut în simfonia lui Beethoven un bun prilej de a-și verifica și afirma calități­le artistice. Dacă trompetele ar fi trebuit poate să-și „cizele­ze" mai bine acutele, grupul instrumentelor de suflat de lemn ni s-a părut bun, iar cvin­tetul de coarde, excelent! Or­chestra a urmat fidel indica­țiile dirijorului, iar în ultima parte a simfoniei s-a identifi­cat atît de strîns cu intențiile acestuia, încît au realizat îm­preună o adevărată apoteoză a muzicii (mai mult — și mai frumos — decît a „dansului" cum a fost numită această par­te de unii comentatori). Din sala arhiplină în care s-a remarcat prezența masivă a tineretului — marcînd rodul educației muzicale pe care o fac câțiva profesori entuziaști de la unele licee—nimeni nu s-a grăbit la garderobă, ci toată lumea a rămas să recheme de mai multe ori pe maestrul Conta, iar acesta a ridicat și la propriu colectivul sătmă­­rean, a cărui prezență o vom saluta totdeauna cu bucurie! Armoniile care au vibrat de ambele părți ale rampei ne în­dreptățesc să folosim inițiala majusculă cînd­ informăm ci­­­­titorii despre aceste două ore­­ de Muzică. MIRCEA C. OȘIANU I Ansamblul de stat de cântece și­­ dansuri „Maramureșul" din Baia­­ Mare prezintă astăzi cea de-a do­­­­ua premieră a stagiunii actuale cu spectacolul muzical coregrafic „Maramureș, țară veche". Condu­cerea muzicală I­man. Coregrafia . Alexandru și­ Valeriu Buciu, își dau concursul cunoscuții so­liști de muzică populară, Angela Buciu, Nicu Moldovan, Tatiana­­ Mihali, Viorica Groza și alții. PROFILURI LIRICE MARAMUREȘENE ROIIM MOMSCV Primele încercări poetice ale Doinei Iordănescu, elevă fiind la liceul din Baia Mare, sînt găzduite de paginile ziarului Pentru so­cialism. Dar adevăratul său debut are loc ceva mai tîrziu, în anul 1966, cînd revista Tribuna din Cluj, oraș în care se afla ca studentă a Institutului medico-farmaceutic, îi găzduiește un ciclu de poezii. Apoi semnătura Doinei Iordănescu poate fi întâlnită în revistele Steaua, Luceafărul, Amfiteatru, in 1968, Editura pentru literatură îi publică placheta Cineva cu vietățile. Comentînd poezia Doinei Iordănescu, Ion Lungu îi sublinia puterea de interiorizare, respingerea anecdoticului și descriptivis­mului, versul ei țîșnind spontan și dificil totodată, „dintr-un grav și fecund joc al inteligenței...“ Avînd aceste coordonate, criticul plasează poezia Doinei Iordănescu pe linia lui Ion Barbu. Din acest joc al inteligenței, adăugîndu-i-se în cazul de față și feminitatea rezultă un profil liric distinct și original. Ceea ce pare dificil în versurile Doinei Iordănescu este limbajul eliptic, aluziv. Medic și poet, Doina Iordănescu abordează în ultimul timp și proza (se pare că încearcă să nu dezmintă galeria medicilor-scrii­­tori). In prezent are în pregătire un roman de factură polițistă, Camera de luat vederi. Poezia Na, nu știu să îmbrățișez comori nici nebunia goală a acestui bărbat plîng pentru eroina din patul cu flori moartea — un zgomot de scut [perforat negriciosul apus a născut o stea deasupra decorurilor staționare poezia — un copil nervos semăna cu un pește subțire de mare. PENTRU SOCI­AI 1 SW 0 femeie, cu melancolie... Cum latră cîinele vostru, splendid studiu a o suită de cîini și eu plimbîndu-mă, cu sufletul dispers sub umbrelă și doi copii în fața mea sub umbrele mici cred că eu ii voi apăra, și pe mine cerul cerul nenorocit de plecarea vreunei comete in substanța lui suferindă încă azi se va topi o femeie cu melancolie... Peisaj Cu­ am umblat și mărturie stau casele răzlețe­ne unde niciodată nimeni n-a ieșit ape mărunte apărute brusc porci slabi ai nimănui pe mal astăzi acolo cresc copaci de mii de ani copii ciudați privesc și tac într-una și amintirea este foarte slabă. MIHAI OLOS: „SECRETUL ZBORULUI" • Ioan Ureche Gavril Pop. Versurile și trimise ,nu depășesc încă faza de exerci­țiu. Simple notații, într-un limbaj banal: „Ninge mereu, tot ninge zi de zi / Zăpa­da se așterne ca o plapumă ușoară / Pe cîmpiile întinse, pe pădurile uscate / De frigul și gerul ce a sosit..." etc. (Iarnă). A doua poezie, intitu­lată tot Iarna, ca de altfel și celelalte (In zadar, Liniștea verii, Primăvara) suferă de aceleași deficiențe: limbaj sărac, lipsă de imbagini, ceea ce face ca poezia să se lase încă așteptată. • Ioan Mugur. La cumpăna tinereții s-ar vrea o poezie dedica­tă „vîrstei de aur", numai că emoția ar­tistică e înăbușită de afirmații declamatorii de genul: „Cetățeni, maturi! viața ne aș­teaptă / Pe fiecare în domenii diferite. / Da­că ne împlinim dato­ria / Poporul ne re­marcă. . ." etc. Pagina cu cîteva glume sunt de fapt niște produc­ții populare, în majo­ritate cunoscute. • F. V. Ce părere avem despre versurile dv. ? Mult prozaism și puțină poezie. Din pă­cate aceasta din urmă nu se poate salva cu tot efortul depus în finalul încercărilor trimise. * Dumitru Savago. Din povestirea Cîntec cu foc ne-au reținut atenția două imagini bine adaptate cadru­lui în care se desfă­șoară acțiunea: lui de la răsărit „Ce­era atît de roșu de parcă cineva ar fi aprins culmile" și „Ochii ei, care-i desenau pe fa­ță două linii subțiri cît dunga frunzei de fag..." In rest o acți­une expediată, cu personaje enunțate doar, fără o trăire in­tensă, deși e vorba de o puternică dramă su­fletească. • Ioan Nac. Din bu­cățile trimise am reți­nut în actuala formă poezia Dăruire, minus unele repetiții („ume­rii tăi fragezi și ti­neri", „trupul tău tî­­năr"), expresii depă­șite („buze feciorelni­ce") și cuvinte de prisos. VASILE GRUMAZ: „RĂSĂRIT DE LUNA" I £ 1 130 DE ANI DE LA NAȘTEREA .............................................................................................lomi—— LUI TITU MAIORESCU OPȚIUNEA ISTORIEI Există ceea ce am putea numi „opțiunea istoriei”, fenomen care se face simțit în, modul în care posteritatea păstrează imaginea înaintașilor. Pentru conștiința publi­că, timpul estompează trăsăturile profilului, le înconjoa­ră într-un abur tot mai dens odată cu trecerea anilor. La început se pierd amănuntele, apoi cîmpuri întregi. Se păstrează adesea doar umbrele profilului sau — nu de puține ori — rămîne legenda. In cazul marilor creatori, rămîne opera iar omul se pierde îndărătul monumentu­lui, îndărătul creației. Homer — rapsodul onic : aceasta e legenda, fiindcă Homer e Iliada și Odiseea. Shake­speare e aproape exclusiv Othelo, Romeo și Julieta, Re­gele Lear, Macbeth, Hamlet... Aceasta coborînd mai adinc în istorie. Mai aproa­pe de zilele noastre putem surprinde acest proces de opțiune în plină desfășurare. Dintre multiplele fațete ale unei personalități, unele se pierd, altele se umbresc, persistînd ceea ce — fiindcă istoria „crede" așa — este esențial. Cu lucrurile pierdute pe drumul timpului se ocupă­­ oamenii de specialitate, cercetătorii etc. Marele public reține doar ceea ce ii oferă istoria, adică esenți­alul. Astfel ne explicăm de ce prea puțini oameni cunosc ambițiile de romancier ale lui E. Lovinescu, tentativele de dramaturg ale lui V. Voiculescu, incizia gazetărească a lui O. Goga sau poezia lui Eugen Ionescu. Și iată „cazul Maiorescu" : el ni se păstrează în primul rînd ca animator al „direcției noi" constituite în jurul „Junimii" și a „Convorbirilor literare", deci ca piatră de hotar a criticii literare române moderne. Aceasta deși însuși Titu Maiorescu s-a considerat cu precădere om politic, deținînd sub acest aspect importante funcții în statul ro­mân, deși lucrările politice depășesc ca nu­măr pe cele critice, deși a fost un bun profesor universitar, cu pre­ocupări de valoare în domeniul filozofiei și logicii (tra­duceri sau lucrări originale). Să insistăm și noi aici doar asupra aportului său la dezvoltarea esteticii românești, mai precis a criticii literare. Afirmam cu un alt prilej că atît cercetărilor mai vechi, cît și celor recente, personalitatea lui Titu Maio­rescu — proeminentă în cultura noastră — li s-a dezvă­luit consecventă cu sine însăși, de o anume rigiditate chiar. In cazul unui asemenea profil intelectual nesupus fluctuațiilor, de o fixitate depășind nu o dată sobrietatea, după stabilirea ascendențelor și filiațiilor, determinarea o­­rizontului estetic, politic, moral etc. e in primul rînd un act analitic. Metodologic vorbind, istoricul literar are de stabilit o fizionomie intelectuală fără să fie constrins la coroborarea unor idei dispersate în timp, expuse cu pa­siune, real talent literar și nerv polemic, opiniile lui Maiorescu asupra artei nu au suferit în timpul activită­ții sale modificări de natură să schimbe unghiul de apre­ciere a fenomenului estetic. Articolele și rapoartele la Academie, ulterioare Cercetării critice din 1867, aduc doar adaosuri la ceea ce numim cu un termen impropriu estetica maioresciană, impropriu întrucît Maiorescu nu a fost un creator de sistem in nici unul din domeniile in care s-a manifestat, încă în perioada studiilor din Austria și din Germa­­­nia, Titu Maiorescu aderase la filozofia lui Herbart pen­­­tru compromisul stabilit de acesta între platonism, kan­­ nanism și direcția lui Leibniz. Acestui striat i s-au supra-** pus apoi elemente din Feuerbach (antropologismul) și­ Schopenhauer (estetica și gnoseologia), încheiat la data întoarcerii criticului în procesul fiind o țară. Opera maioresciană închide astfel conturul unei concepții eclectice neevolutive, a cărei aparență de sistem derivă,, din constanța cu care a fost aplicată în cercetarea feno­­­menului estetic. Dar, în cazul de față, eclectism nu este totuna cu lipsă de originalitate; or, aceasta din urmaș s-a evidențiat la Titu Maiorescu tocmai în modalitatea critică de acceptare a unor teze filozofice idealiste și in supunerea lor, de la caz la caz, la corecții și nuanțări. Nemțind că, în definitiv, „uneltele", rezultatele și fina­­litatea artei diferă de cele ale filozofiei, trebuie spus to­tuși că Titu Maiorescu, ca teoretician, era constrîns să apeleze la un „normativ" conceptual, cu corecțiile ce­rute de aplicarea lui la artă. Aceste corecții se fac sim­țite în funcție de uimitorul simț al valorii de care a dat dovadă Maiorescu în aprecierea creației literare a tim­­­pului, iar contradicțiile existente în opera maioresciană se datorează stării de incompatibilitate între amintita intuiție a valorilor reale și încercarea de justificare a lor de pe poziții filozofice eronate. Nefăcînd filozofie, ci teorie literară, Titu Maiorescu a elaborat numeroase ju­decăți pertinente, în limitele epocii sale, chiar avînd premise filozofice de natura celor menționate. Dincolo de argumentația uneori eronată (autonomia rigidă a esteticului, esențializarea „ideii artistice", fina­litatea poeziei etc.), Titu Maiorescu a impus principiul calității ca esențial pentru creație, a denunțat suferite­*­ratura timpului și, în paralel, a evidențiat valorile reale­ ale epocii sale. Numeroși cercetători au insistat apoi, nu fără îndreptățire, și asupra altor elemente pozitive ale gândirii maioresciene : tipicitatea caracterelor și a situa­­țiilor, prețuirea creației populare și considerarea bazei folclorice a celei culte, evidențierea specificului națio­nal și social inerent operei de artă, îndemnul adresat­ creatorilor de a se orienta spre valorile literaturii inte­versale, de a acorda maximă atenție accesibilității și fi­rescului limbajului poetic etc. Pe această bază se cu­vine relevată semnificația istorică a creației lui Titu Maiorescu , ea marchează pentru noi saltul de la critica literară intuitiv-naivă la cea fundamentată estetic, cu înțelegerea faptului că opera de artă reprezintă o valoa­re cu un specific determinat, , MIRQSA BRAGA

Next