Rampa, iunie 1938 (Anul 21, nr. 6021-6023)

1938-06-06 / nr. 6021

ANDL 27 , No. 6D21 Pagini Luni 6 Ianie 1938 Director: SCARLAT FRODA Ionel Jianu Săptămâna Străjeritor Săptămâna aceasta a fost în­chinată­ străjeritor. Pe tot cu­prinsul ţării, copiii au ieşit, harnici, să ajute la munca ob­ştească, să lucreze în cântece şi bucurie, stimulaţi de îndemnul celor mai mari şi mândrii că pot face şi ei un lucru de sea­mă. Mă gândesc cu melancolie la anii copilăriei noastre, hotărni­ciţi de gardul grădinii. Nu a­­veam voe să trecem poarta ca­sei singuri, pentru ca strada era o lume plină de primejdii iar câmpul şi pădurea nişte locuri cunoscute numai din basme. înainte de războiu, principiile educaţiei închideau copilăria într’o adevărată închisoare de prejudecăţi. A face o excursie cu şcoala, până la Bufet sau la l­ordei era un eveniment extra­ordinar care făceau să palpite de emoţie inimile mamelor şi revoltau gândurile guvernante­lor Ne îmbarcam o clasă în­treagă într’un tramvai cu cai, ne luam steaguri şi merinde, şi porneam, odată pe an, o sin­­gură­ zi, să facem o excursie la şosea. Şi ziua aceea era o sărbătoa­­re de care pomeneam săptă­mâni întregi, mai târziu, învăţam cântece şi formam coruri pentru excursia la şosea. Şi cea mai mare pedeapsă era să nu ni se îngăduie să mergem în excursie. Comparaţi regimul copilăriei dinainte de răsboiu cu cel de astăzi şi vă veţi da seama câte s au schimbat de atunci! Copilăria nu mai este o închi­soare Au dispărut prejudecă­ţile! S’au schimbat normele de educaţie! Cei mari nu se mai gândesc cum să interzică bucu­riile copilăriei, ci dimpotrivă, străduinţele lor au ca scop să facă din vârsta aceasta un ano­timp cât mai însorit, cât mai frumos, în care fiecare copil să-şi îndrepte liber primii paşi spre viaţă. Ce e străjeria altceva decât o educaţie a copilului în liberta­te, o îndrumare a lui prin pil­de şi îndemnuri, prin stimulări şi recompense? Închisoarea co­­pilăriei a dispărut. Singurătatea aceea care izola pe copii în lu­mea basmelor şi a visurilor şi îi depărta de realitate, a fost înlăturată. Copiii sunt reuniţi în grupele de străjeri, sunt în­văţaţi să trăiască în acele mici colectivităţi în cari se nasc atâ­tea prietenii, atâtea îndemnuri, alături de o solidaritate care va fi preţioasă mai târziu. Copiii sunt deprinşi să fie destoinici, să se descurce singuri, puşi în faţa realităţii şi a stavilelor ei. Privegherea celor mari nu mai desparte pe copii de lume, ci dimpotrivă, îi întovărăşeşte în drumurile ei. Munca şi stăruin­ţa îşi arată roadele de la înce­­rcat­ Copiii nu le mai află din cărţi, ci din propria lor expe­rienţă. Şi virtuţile nu mai sunt simple precepte, ci devin rea­lităţi. Copilul vede rodul mun­cii. Copilul şi dă seama de dato­ria sa. Şi, în acea întrecere ca­re e caracteristică vârstei, fie­care vrea să facă mai bine, să fie mai bun, pentru ca răsplata ce nu se lasă aşteptată să fie mai mare. Sub privegherea stră­jeriei, copilul nu mai e ferit de viaţă, ci ia un contact direct cu viaţa. Ca un roiu de albine harnice, în săptămâna aceasta a străje­riei, copiii pe tot cuprinsul ţă­rii, şi-au desfăşurat bucuria de a munci şi de a fi folositori­ Săp­tămâna aceasta a străjeriei a­­rată roadele unei noi concepţii de educaţie care tinde să facă din anotimpul copilăriei o vâr­stă­ fericită, în care alături de măruntele bucurii, să crească floarea credinţei în muncă, în patrie şi Tron. C & HID P ®­N­N © IPO­ ZIUA CĂRŢII va fi inaugurată anul acesta la 1 Iunie pentru a se marca ast­fel interesul pe care M­­S. Re­gele Carol Ii îl acordă literatu­rii româneşti. Sub domnia aces­tui adevărat ctitor de cultură şi artă, cartea românească a cu­noscut un nou avânt şi noi ori­zonturi. Fundaţiile Culturale Regale au construit în piaţa Senatului un Pavilion în care va f insta­lată expoziţia cărţii. Editurile vor lansa opere noi ale celor mai de seamă scriitori români Vor apare astfel de «Ziua Căr­­tii» «Gorila» noul­­roman al d-lui Liviu Rebreanu, ediţia de­­finitivă a «Versurilor» d-lui A­­drian Maniu, laureatul premiu­lui de poezie al Fundaţiilor Re­gale, volumele celor doi lau­reaţi ai premiului tinerilor scriitori precum şi alte lucrări importante în toate domeniile literare. EDITURA­ MIRON NEAGU din Sibiu a instituit un pre­miu de 20.000 lei pentru ro­man. Din juriu fac parte d­ni Per­­pessicius, Şerban Cioculescu, O. Suluiţiu şi allti critici şi scrii­tori cu o autoritate incontes­tabilă. I . Lucrarea premiată va fi pu­blicată de editura Miron Nea­­gu, laureatului rezervându-i-se in afară de premiu si obişnui­tele drepturi de autor. S’a deschis la, Düsseldorf ex­poziţia de «muzică degenera­tă», ca un fel de pendant la cea­laltă expoziţie de­ «artă dege­nerată» în care alături de câte­va elucubraţiuni şi unele mani­festări morbide a fost atârnată la zidul infamiei aproape toată pictura modernă germană. De această dată alături de jazz «mu­zică degenerată» se întinde şi asupra unor compozitori de va­loare incontestabilă, ca Igor Strawinski, Kurt Weill şi Ru­dolf Hindemith. Această înşi­ruire de muzicieni ilustrează pe deplin că formula şi criteriul de organizare a acestor expozi­­ţiuni promovează cultul incom­petenţei. Când în urma venirii la pute­re a naţional-socialismului tre­buia să fie îndepărtat Hinde­mith fiindcă era de origină se­mită, Furthwaengler, dirijorul de renume mondial, naţional-so­c­i­a­list din vechea gardă, s-a o­­pus ameninţând cu demisia, tre­când peste obedienţa ce o dato­ra ideilor rasiste a vrut să ri­dice un baraj în contra infiltrar­i funiilor în domeniul artei sale. Barajul a trebuit să cedeze foar­te repede fiindcă azi muzica lui Hindemith figurează la expozi­ţia din Düsseldorf. Mai tare decât o somitate mu­zicală ca Furthwaengler s’au do­vedit gradul de degenerescenţă al unei opere muzicale cu ac­tele de stare civila în mână şi în contra lor cuvântul unui om competent păleşte­ Cu acest mod de a judeca o­­perele muzicale ne este teamă că la o nouă ediţie a acestei ex­poziţii de muzică degenerată ar putea să figureze și Richard Wagner și după un criteriu ca­re a fost aplicat lui Rembrandt, chiar și Richard Strauss. Anumite date biografice wag­neriene nu dau loc numai la în­­doeli dar duc la concluzia certă că Richard Wagner era fiul ac­torului evreu Louis Geyer. Nietzsche confirmă acest fapt raportând că chiar Wagner i-a afirmat că este fiul lui Geyer- Dacă organizatorii expoziţiei vor cerceta mai îndeaproape cum stă chestia vor recruta un nou şi senzaţional autor de mu­zică degenerata-Antisemitismul lui Wagner fiind un fapt ideologic nu poa­te afecta cu nimic faptul bio­logic al naşterii, din contră isi găseşte chiar o explicaţiune. In ziua când dosarul lui Wagner va fi revizuit,, nu-l mai poate ajuta Furthwaengler, cum nu l-a putut ajuta pe Hindemith, nici garanţia pe care ca unii se­­mievrei sau evrei botezaţi a crezut că o poate găsi in pro­fesarea antisemitismului. Cazul lui Richard Strauss este tot atât de grav ca al celuilalt Richard. Asupra naşterii lui nu există nici o îndoială, în schimb opera lui poartă un stigmat ca­re­­ face aptă să intre în expo­ziţia de la Düsseldorf. In cazul lui Strauss se aplică jurisprudenţa creată de aduna­rea conservatorilor de muzee care a decis că pictura lui Rem­brandt este degenerată fiindcă s’a inspirat de multe ori din ghettou, în unele tablouri ale sale. In anul 1935 sub regimul na­ţional socialist şi deci în depli­nă cunoştinţă de cauză Richard Strauss s’a inspirat şi a alcătuit muzica sa pe libretul evreului Ştefan Zweig, care pe deasu­pra purta şi titlul neverosimil «femeia tăcută», o minciună judaică, cai atâtea altele. S’ar putea obiecta că cu ase­menea criterii expoziţia de la Düsseldorf ar deveni neîncăpă­toare şi muzica germană ar ris­ca să rămână și fără Furth­­waengier, contra căruia s’ar pu­tea dresa oricând o listă de ope­re muzicale degenerate, ce au fost dirijate de el în lunga sa carieră, dar nu cred că aseme­nea meschine considerente ar putea opri ne­organizatori în opera lor de pură higiena. In definitiv tot criteriile lor sunt mai juste fiindcă se bazează pe fapte materiale, obiective, acte de naştere, legături de sânge, care pot fi aplicate şi contro­late de oricine fără să aibă ne­voi de o anumită pregătire mu­zicală,­­ pe când aprecierile oamenilor competenţi sunt de ordin subiectiv şi de cele mai multe ori contradictorii. De fapt cultul incompetenţei duce la suveranitatea absolută a fap­telor indiscutabile. VLAICU BARBUCEANU Pe marginea expoziţiei „Muzica degenerată“ Premiul Naţional de pictură De vorbă cu d-l MARIUS BUNESCU Acordarea Premiului Naţio­nal de pictură d-lui Marius Bil­lies­cu a produs o vie satisfacţie în toate cercurile artistice. In jumătatea de oră cât am stat la directorul muzeului Simu, fe­licitările nu mai conteneau, me­reu suna telefonul şi mereu ser­vitoarea anunţa altă vizită de felicitări, deşi trecuseră mai mult de 48 ore de la decernarea acestui premiu. D. Marius Bunescu e, fără în­doială, una din figurile frunta­şe ale vieţii noastre plastice. Arta sa sobră, cinstită, viguroa­să, are uneori accentul pieselor de muzeu. Pictura e pentru d. Marius Bunescu o nobilă pasiu­ne Ac«»asta explică în bună parte­­ opera sa. Căci numai prin avântul dragostei, prin fervoarea pasiunii un artist poate păşi pe drumul creaţiei. O voinţă dârză,­­ perseverentă care îşi afla rădăcina în cre­dinţa în artă, au îngăduit nou­lui laureat al premiului natio­nal să învingă toate stavilele cari i s’a ridicat în cale şi să ajungă la acea libertate de ex­presie, la acel accent personal ce definesc opera unui adevă­rat artist. Acordarea premiului national nu e­ pentru d. Marius Bune­scu decât un fericit accident, care i nu-i va schimba cu nimic ritmul vieţii- şi va mări, poate, obligaţiunile. D. Marius Bune­scu n’a solicitat acest premiu, nici nu şi-a pus candidatura, pentru că un premiu nu se cere, ci se acordă. Mai mult încă. Fiind membru în juriu, d. Marius Bunescu a propus acordarea premiului na­țional de pictură d-lui Camil Ressu. Iar atunci când s’a pro­cedat la vot - pentrucă votul era secret — d Marius Bunescu s’a retras. Și poate tocmai pen­trucă nu a cerut nimic, i sa a­­cordat premiul pe care-l „me­­ rita. _________11 ' 1­­1 (Continuarea în pag. II-a) T­eatru Repo­rtagrc DELA MUNTE LA MARE Am fost şi eu la o repetiţie generală. Mi s’a spus că nu în­cepe tocmai exact, aşa că m’am dus abia pe la 10 seara Credeam că am întârziat. Când am sosit, Ion Vasilescu îl aştepta pe... Marconi (acesta e pseudonimul electricianului). Grădina era încă în întunerec- In fata un în­ger de ghips sta cu aripile în­tinse, gata să sboare. Dar nu se îndura, până ce nu începe spec­tacolul. Actorii stăteau în grădină im­preună cu publicul. Didona Ră­­dulescu avea nişte ochi mari, mari şi frumoşi, şi îşi pusese pi­cioarele pe un scaun ca să se vadă că poartă o brăţară fină de aur lângă glesne. Florica De­mion pretindea că Groner nu se angajează decât cu o sută de mii de lei pe lună Giovani îl întreba candid pe Soare Z. Soa­re : — Domnule Soare, de ce înju­ră Groner mereu? Eugen Mirea pretindea că el e cel mai bun imitator al Lizet­­tei Verea la... voce, Groner po­vestea că Mișu Fotino, când a­­ r pare cu chelia lui naturală pe scenă, își desenează cu creionul (Continuare în pag. 2­ a) Florica Demian Rampa I bILET de intrare “ Pentru 1 — 2 Persoane toți dela 6—12 Iunie 1938­ ­unul din Cinematografele Capitol, Roxy, City, Onunia, Nissa (fost Lido)­, Maria, Cotroceni, Venus, Lizeanu, etc.­ Cu acest cupon vă prezenta­ți Direct la casa cinematografu­lui sau teatru unde Aveți fără altă formalitate reducerea Afară, de sărbători Al. Bilciurescu Traducători , trădători! De la o vreme încoace, un ade­vărat potop de traduceri a inun­dat piaţa literară. Nu ne putem decât bucura. In rafturile bibliotecii româ­neşti vor căpăta un loc de cin­ste capod­operilie literaturii streine. Astfel, încetul cu încetul, cel mai umil cetăţean din acea­stă Mare Românie, va putea lua contact cu asii spiritului latin sau anglo-saxon. Nu este de ajuns sa cunoşti literatura propriei tale tari, nu este suficient ca individual să citim cărţi franţuzeşti, ameri­cane sau germane. Nu trebue să fim egoişti. Să dăm posibi­litate şi altora nepoligloţi să se familiarizeze cu un Zola, Hu­­go, Zweig, H James, Baudelai­re sau Sinclair Lewis. Fireşte că niciodată, mai cu seamă în poezie, cel mai bun traducător nu va putea găsi expresia ideală- Cuvintele sunt înşelătoare-Sunt ca femeile. Crezi că le stăpâneşti şi când colo, îţi sca­pă, sau îţi fac pozne... Totuşi, în proză se realizează traduceri excelente. Tălmăcito­rul are nevoe de o mare cultu­ră generală, de_o cunoaştere perfectă a spiritului autorului strein cu care «colaborează», precum şi de_o stăpânire desă­vârşită a limbei ce-o traduce. Aceste conditiuni sunt indis­pensabile pentru o bună tălmă­cire. i i i « Altminteri, vorba lui Rossini: Tradutore — tradu­tore’»­.. Constat, însă un fenomen în­grozitor în activitatea unor a­­numiţi editori care au trans­format de câtva timp traduce­rile într’o pură negustorie. Aceşti negustori de cărţi­­ nu vreau să le spun librari, în do­rinţa­ lor rapidă de îmbogăţire, comit adevărate «lese,cultură». La fel ca directorii caselor de filme ce se servesc de traducă­tori improvizaţi pentru textele franceze sau engleze, aceşti ne­­ggustori angajează câte un scrib analfabet­ care face oficiul de tălmăcitor. Lucrul e practic şi­.. econo­mic, dar profund imoral. Tra­ducătorii ad-hoc ciuntesc textul lui Zola, manevrează romanele lui Zweig şi pângăresc fraza splendidă a lui France! Dar până acum nu e nimic. Cititorul, iubitor de literatură, va sări în sus de indignare, a­­flând că acei paraziţi ai con­deiului, în loc să traducă după original, traduc­, după altă tra­­ducere! In majoritatea cazurilor, scri­­bii nu cunosc decât o singură limbă — cea franceză — o fran­ceză aproximativă-Deci cum să traducă pe Sin­clair Lewis, pe D’Annunzio sau pe Selma Lagerlof? Ei se folosesc de textul fran­cez. Astfel, comit o mică excro­cerie literară, inducând în eroa­re, uneori, şi pe editorul de bună credinţă. Soc­o­t ca e lipsa de pietate fa­ţă de marii scriitori, deveniţi clasici, de­ a recurge la serviciul de traducător ai unor indivizi care nu numai că sunt proşti şi agramaţi, dar, din păcate, nu cunosc nici­­măcar ortografia. Iată o problemă la care tre­bue să se gândească S. S. R-uri alungarea definitivă din litera­tură a acestor paraziţi. Să se dea de tradus numai pro­fesioniştilor condeiului, iar domnii paraziţi să se reîntoar­că la vechea lor meserie: mă­suratul stambei, vânareea măs­linelor şi împachetatul cărţilor în librărie! Astfel, vom putea într’adevăr porni o ofensivă a traducerilor. Ofensivă pe care, cu succes, o practică trei sau patru editori-Dar să nu traducem decât u­­şi sistematic. Să-l traducem pe Shakespeare, pe Goethe, pe Schiller, pe Moliere. Fireşte, în întregime. Aşa­dar să traducem mai în­tâi pe clasici pentru şcolari şi tineret- Iar, apoi, mult mai târ­ziu, după ce vom fi făcut a­­ceastă­ opere ne în­­cumentăm să tălmăcim în ro­mâneşte câteva cărţi distracti­ve sau de minimă importanţă. Să fim înainte de toate pre­ocupaţi de-a da la iveala opere utile. Mai târziu, mult mai târ­ziu: «utile et dulci» — ca să fim pe placul lui Horaţiu­s şi al altora... ÎNSEMNĂRI academia romanat întrunită în sesiune generală, a ales în şedinţa ei plenară de Tineri după amiază, delegaţiu­­nea Academiei pe anul 1938— 1939, după cum urmează: D. prof C. Rădulescu.Motru, preşedinte al Academiei Ro­mâne ; D. I. Petrovici, vice­preşedin­te din partea secţiunii literare; D. Alex. Lapedatu, vice­pre­şedinte din partea secţiunei is­torice. D. Gh. Ionescu-Siseste vice­preşedinte din partea secţiunii ştiinţifice. CITIŢI In corpu­l ziarulu De vorbă cu Ion Vasilescu Producţiile Conservatorului de artă dramatică „La trei îngeri Goi“ de Sorana Gin­ian Bursa Sentimentală

Next