Ramuri, 1980 (Anul 17, nr. 1-12)

1980-12-15 / nr. 12

Accente ■ Un eveniment cultural de o sem­nificaţie deosebită : seminarul de dra­maturgie şi teatrologie D. R. Popescu, desfăşurat între 21—23 noiembrie la Foc­şani, in sala frumosului teatru „Gh. Pas­­tia“ (realmente o bijuterie arhitectonică) şi a Casei de cultură. Publicul focşe­­nean a putut urmări spectacolele „Pi­ticul din grădina de vară“ (Teatrul popular Focşani, regia Gh. Miletineanu) ; „Hoţul de vulturi“ (Teatrul dramatic Ga­laţi, regia N. Scarlat) ; „Aceşti îngeri trişti“ (I.A.T.C., regia Radu Dinulescu) ; „Cuiul“ (Teatrul „George Bacovia“ din Bacău, regia I. G. Rusu) ; „Pasărea Sha­kespeare“ (Teatrul Naţional din Cluj-Na­­poca, regia Al. Tatos). La seminarul condus de poetul Marin Sorescu, au par­ticipat peste 25 de scriitori, critici teatrali, actori, regizori, oameni de teatru. Pentru această frumoasă iniţiativă, care sperăm să continuie, trebuie să felicităm căldu­ros inimoasele gazde ale judeţului Vran­­cea şi secţia de critică a A.T.M., repre­zentată cu strălucire de cronicarul şi es­teticianul teatral Valentin Silvestru. Lu­crările seminarului vor fi publicate de revista „Familia“. • Destul de debil efortul editurilor noastre de a face cunoscută literatura română peste hotare. Editura „Univers“, care traduce anual un număr însemnat de titluri, nu s-a prevalat suficient, cre­dem noi, de dreptul de reciprocitate (Există un asemenea drept ? Dacă nu există, trebuie inventat). După cîte ştim, în ultimii zece ani dacă au apărut două sau trei cărţi de literatură română con­temporană peste hotare prin strădania părintească a editurii „Univers“ care ne ţine la curent — şi bine face — cu ce mai publică editurile surori din lumea largă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre editura „Minerva“, a cărei sarcină e să lanseze clasici. O serie bilingvă, salutară în felul ei, nu are circulaţie decât pe piaţa românească, unde autorii pot fi citiţi şi în original. In genere, planurile de edi­turi acordă un spaţiu minim şi exegezei scriitorilor români contemporani, ca şi cînd ar lăsa să se înţeleagă că toţi vor fi glorificaţi critic după moarte. Sînt pu­ţine studiile de referinţă ale scriitorilor noştri de prima mînă. Seria „Interpretat de...“ este bună şi valoroasă, dar de fie­care dată îţi dai seama că scriitorii no­ştri nu au fost suficient de interpretaţi, multe din colaborări fiind articole întîm­­plătoare sau recenzii semnate de începă­tori. • Literatura română a pierdut genul scurt. Au dispărut schiţa, povestirea, nuvela , care, cu acelaşi conţinut s-au transformat în romane. Găsitorul este ru­gat să le aducă la redacţie. Va primi re­compensă bună din romanele de la anti­cariat. • O interesantă dezbatere pe tema „Natura ca proiect“ a avut loc, de cu­­rînd, la Muzeul colecţiilor din Bucureşti. Au participat : Al. Paleologu, Aurel Stroe, Marin Sorescu, Mircea-Horia Simiones­­cu, Sorin Dumitrescu, Dan Hăulică, An­drei Pleşu. Prilejuită de incitanta expo­ziţie a Wandei Mihuleac, discuţiile — conduse cu obişnuita-i vervă de Dan Hăulică — au arătat „pe viu“, cît de ne­cesare sînt astfel de întîlniri, — din punct de vedere ecologic poate mai puţin, ar­tistic foarte mult. • Echinox nr. 6—7 publică un remar­cabil eseu al lui Mircea Zaciu („Arghezi şi Transilvania“) şi mai multe articole dedicate creaţiei lui Marin Preda, sem­nate de Cornel Robu, Ion Simuţ şi Mir­cea Benţea. Aceste articole — şi altele — se citesc cu interes. O notă discor­dantă aduce însemnarea „Pentru o is­torie adevărată a poeziei româneşti“ a lui Dorin Serghie, gongorică, pripită, neconvingătoare. Cartea analizată, — „Poeţi români de azi“ de Gh. Grigurcu — este de fapt un exemplu de cum nu trebuie să fie un volum de critică a poe­ziei româneşti. Dealtfel, pe dos sunt puse şi unele reproduceri după pictu­rile lui Sorin Dumitrescu, care ilustrea­ză acest număr. Astfel, la pagina a treia, reproducerea este paginată pe verticală, cînd ea trebuia pusă pe orizontală, la pagina doisprezece e cu susul în jos, la pagina cincisprezece cu susul în jos, la pagina optsprezece cu susul în jos. Sorin Dumitrescu ne asigură că doar vreo două din picturile sale au fost paginate corect şi cere redacţiei cuvenita răsturnare de optică. ■ SEMNALIZĂRI ——■ Şerban Cioculescu Un remarcabil portretist învăţăcelul: — Consultaţi colecţii vechi ale Ramurilor, magistre ? Eudoxiu : — Şi de ce nu ? Găsesc totdeauna lucruri interesante în asemenea expediţii, vorba lui Proust: „în căutarea timpului pierdut“. învăţăcelul : — Şi acuma ce-aţi mai des­coperit ? Eudoxiu : —­ Uite, am dat, în colecţia pe anii 1934—1937, peste un remarcabil portre­tist, din lumea gazetarilor bucureşteni. Mă prind, ca să te imit, că n-ai citit nimic de el : Constantin Gongopol, învăţăcelul: — Aţi cîştigat. Unde a scris ? Eudoxiu : — Era, la acea dată, un vechi gazetar, aş spune un veteran al jurnalisticii. Cred că debutase la sfîrşitul secolului tre­cut în presa conservatoare ; în timpul refu­giului, la Iaşi, scrisese la ziarul România, ca după întregire, să conducă efectiv ziarul îndreptarea, al generalului Averescu. In această calitate, a avut de furcă cu filosoful P. P. Negulescu, fruntaş al Ligii şi pe urmă al Partidului Poporului, învăţăcelul : — Ca atare, l-a cam forfecat pe autorul monumentalei lucrări Destinul omenirii. Nu-i aşa ? Eudoxiu : — Ba chiar aşa. Dar m-ai spe­riat cu erudiţia ta. L-ai citit pe Negulescu sau i-ai contemplat lucrării numai coper­tele ? învăţă celul : — Rîdeţi mereu de mine. I-am admirat poziţia antifascistă. Cartea a avut mai multe serii şi cîteva ediţii. Mi-am procurat-o pe ultima. Eudoxiu : — Bravo ţie ! Lui îi impută Gongopol abţinerea lui Averescu de la ale­gerile generale din 1919, primele sub votul universal, cînd biruitorul de la Mărăşti se bucura de o mare popularitate. Apoi şi-a pierdut-o cu totul la celelalte alegeri, în opoziţie, învăţăcelul: — Şi cine, sînt, mă rog, cei­lalţi bărbaţi politici din trecut, pe care i-a portretizat Gongopol ? Eudoxiu : — N. Filipescu, mareşalul Ave­rescu, Al. Marghiloman, N. Iorga, C. Arge­­toianu, P.P. Carp, I. G. Duca, N. Titulescu, Barbu Delavrancea, Jean Th. Florescu, N. N. Săveanu, Matei B. Cantacuzino, Al. Constan­­tinescu şi alţii, învăţăcelul : — Ultimului nu i se spunea oare Porcul? Eudoxiu : — Toate le ştii ! îl dezavantaja fizicul, aşa că i se potrivea mai mult la propriu decit la figurat. Gongopol îi găsea mari calităţi. învăţăcelul : — Mă miră. Vreţi să-mi citiţi ce calităţi îi descoperea ? Eudoxiu : — Bucuros. Gongopol s-a între­cut pe sine, rivalizînd cu La Bruyère. Ascultă : „Inteligenţă vie şi luminoasă ; spirit pă­trunzător şi realist ; discernămînt intuitiv şi clar , deslegat de prejudecăţi, pe care le socotea o mantie ipocrită pentru acoperirea aparentă a instinctelor primare ; sceptic faţă de melodramatismul politic şi retoric fără evlavie pentru intransigenţele princi­piale , predispus ca în comerţul cu oamenii să-i cîntărească după apetituri, zîmbind cînd îi vorbeau de idealuri , indiferent la toate speculaţiile filosofice, însă foarte interesat de examinarea inventariilor sufleteşti , so­cotind politica mai mult un meşteşug decît o artă , nepunînd niciun preţ pe ideologia academică, întrucît pentru dînsul nu conta Vechea serie a revistei Ramuri (1905— 1947) a apărut intr-un total de 13 940 pagini grupate în 572 de numere. Ctitorii pu­blicaţiei — C. S. Făgeţel şi D. Tomescu — avînd concursul şi altor colaboratori apro­piaţi, au editat, pe lingă numerele amintite, două lucrări masive de excepţională impor­tanţă : un Calendar al revistei „Ramuri“ pe anul 1908, iar în 1929, cînd revista împlinea un sfert de veac de existenţă, apărea şi un număr festiv — o adevărată micromonogra­fie a revistei. CALENDARUL REVISTEI „RAMURI“ PE ANUL 1908 însemna — după mărturia lui Făgeţel — „cel dinţii act prin care revista păşea în direcţia iniţiativelor şi înfăptuiri­lor culturale“. Deşi pe copertă figurează numai Făgeţel şi N. Vulovici . Calendarul era rodul întregului colectiv de redacţie alcătuit, la acea dată din Elena Farago. Nu ce poţi spune, ci ce eşti în stare să înde­plineşti , nedrămuind mijloacele cînd era vorba de ajuns numaidecît la un scop, Ale­xandru Constantinescu s-a relevat repede ca o forţă“. Am citat din Ramuri, ianuarie 1937, învăţăcelul : — Intr-adevăr, rareori am mai întîlnit o asemenea putere de caracterizare a unui temperament politic prin excelenţă pragmatic. Nu-i aşa ? Eudoxiu : — A­ nimerit-o. Ce mai vrei ? învăţăcelul: — Să ne întoarcem la profe­sorul P. P. Negulescu. In fond, ce rol a jucat filosoful în partidul generalului ? Fost-a un lider parlamentar ? un mare legiuitor ? sau numai un strălucit figurant ? Eudoxiu : — Nu, a fost numai o eminenţă cenuşie. Ştii ce-i asta ? învăţăcelul: — Desigur, omul care trage sforile, care lucrează din culise. Eudoxiu: — Bravo ţie! Repet, toate le ştii, quibusdam aliis. Iată pasajul respec­tiv, în Ramuri din septembrie 1937 : „Părintele Joseph al cardinalului de Ri­chelieu, celebra „l’Éminence grise“ a teri­bilului prim-ministru francez, a ilustrat confrăţia sfetnicilor de după perdele... A căror influenţă, se pare, este tot atît de considerabilă pe cît de ascunsă... Uneori, poate binefăcătoare... De multe ori funestă. Destine au fost schimbate prin interveni­­rea insidioasă, stăruitoare, îndărătnică a unora dintre consilierii confidenţiali. D. P. P. Negulescu poartă răspunderea iniţială a scufundării mitului Averescu...“ Aşadar, după Gongopol, eminentul filosof a fost un rău sfătuitor al şefului său, ale cărui calităţi politice de altfel au fost me­diocre. Ilustrul ostaş a fost un om politic nemarcant, pe care-l manevra Ionel Bră­­tianu ca pe o marionetă, învăţăcelul : — Nu cumva îi face şi ge­neralului portretul ? Eudoxiu: — Ba da, în aceste sugestive rînduri : „Aveam ochi şi urechi numai pen­tru acel bărbat înalt, uscăţiv, cu privirea sticloasă şi rece, cu gesturile sobre, cu o fizionomie care-mi amintea portretul lui Filip al II-lea de Tiţian de la muzeul din Neapole, — şi care, totuşi, — poate şi efec­tul unei sugestii colective — comanda sim­patia şi impunea respectul“. îţi place ? învăţăcelul. — Da, desigur. Eudoxiu : — Şi n-ai nimic de obiectat, în privinţa portretului ? învăţă celul . — Mărturisesc că nu. Eudoxiu : — Află, drăguţule, că portretul în picioare al lui Filip al II-lea, de Tiţian, se găseşte nu la muzeul din Neapole, ci la palatul Pitti, din Florenţa. Asemănarea e vagă. Regele era tînăr şi plinuţ la faţă, pe cînd Averescu era bătrîn şi uscăţiv. Poate evoca mai mult portretele lui El Greco, care a găsit modele ascetice, cu care se asemăna mai bine şeful politic al lui P. P. Negu­lescu. Dar n-are a face. Errare humanum... învăţăcelul . — Cine a fost N. N. Săvea­nu ? Am reţinut numele, dar l-am auzit întîiaşi dată. Eudoxiu : — In tinereţe, a fost profesor de filosofie la Bucureşti, înainte de a face şi el carieră politică, în calitate de fiu al şefului organizaţiei liberale de Putna. Con­servatorii, venind la putere, au cerut mi­nistrului, lui Take Ionescu, să-l trimită în provincie, ca în locul lui să-şi numească un partizan. Take Ionescu s-a dovedit însă un Bănescu, C. Ş. Făgeţel, N. Vulovici, G. C. Ionescu, Şt. Braborescu, D. Tomescu, P. Partenie şi D. IV. Ciotori. Articolul de deschidere, un amplu studiu istoric, institulat Oraşele oltene şi mai ales Craiova pe pragul vremilor nouă (1760— 1830), aparţine lui N. Iorga, sub oblăduirea căruia a apărut revista Ramuri şi al cărei director a fost în perioada 1915—1927. Ma­rele istoric stăruie asupra unor vechi monu­mente din Craiova (Şcoala Obedeanu, Liceul central, Şcoala normală, Catedrala Madona- Dudu, vechile biserici Sf. Dumitru, Sf. Ilie şi Sf. Treime) despre care furnizează date preţioase însoţite de reproduceri fotografice. Un material asemănător semnează şi G. C. Ionescu, intitulat Severinul şi împrejurimile, capitolele Ada Kaleh şi Orşova căpătînd în timp valoare documentară prin dispari­om al şcolii, peste considerentele meschine de partid. A răspuns — îţi citez după Ra­muri din martie 1937 : „Săveanu ? Săveanu ? Dar am auzit că face cursuri admirabile. Va rămîne pe loc. Mie îmi trebuiesc dascăli buni. Puţin îmi pasă că este feciorul bătrînului Suveică (Porecla... electorală care se dăduse lui Să­veanu tatăl)“. învăţă celul: — De ce Suveică ? Nu în­ţeleg. Eudoxiu : — Ei, bată-te norocul, se poate să nu ştii că onorabilul N. Săveanu-tatăl a fost numit aşa pentru că a perfecţionat, cînd era la putere, votul cu repetiţie, inclu­siv al morţilor sau al celor condamnaţi şi fără drepturi politice ori al celor plecaţi din judeţ ? Agenţii guvernamentali lucrau în monom şi repede, cum umblă suveica la maşina de cusut. Metafora caracterizează metodele politice ale partidelor din trecut, care nu se mulţumeau decît cu majorităţi covîrşitoare. învăţăcelul : — N-am auzit nici de Matei Cantacuzino. Cine a fost ? Eudoxiu: — A fost unul din marii jurişti şi universitari ieşeni, fost magistrat în ti­nereţe. Iţi citez din Ramuri, mai 1937 : „Conu Matei, ca magistrat, achitase de lezmaiestate. Intr-o zi a venit la dînsul d. Lascar Antoniu cu o delegaţie de muncitori, rugîndu-1 să apere pe un lucrător, Tănase, care cumpărea în faţa Curţii marţiale. Matei Cantacuzino s-a lăsat convins, a pledat pen­tru Tănase — şi tribunalul militar a achi­tat pe inculpat“. Menţionez că asta se întîmpla foarte rar. Muncitorii socialişti şi comunişti erau con­damnaţi din ordin. Mai fac o rectificare. Acel Tănase nu era un oarecare. Zaharia Tănase a fost un fruntaş al partidului so­cialist şi apoi al celui comunist, a partici­pat la grevele timpului şi a primit impor­tante sarcini. Gongopol nu era în curent cu mişcarea muncitorească. Ziarele Adevărul şi Dimineaţa îl citau adeseori pe Zaharia Tănase, îndreptarea lui Averescu îl ignora sau îl minimaliza. Gongopol continuă : „Pledoarie care a rămas ca un model al genului şi a făcut mult sgomot“. învăţă celul : — Să ştiţi că mi-aţi deschis pofta să citesc toate portretele lui Gongo­pol. Eudoxiu : — Citeşte-te sănătos. Ai să te lămureşti asupra oamenilor şi a moravuri­lor. Merită plăcuta osteneală, Şi a aşezărilor respective, în urma construirii Hidrocentralei porţile ae ner. Proza şi unele însemnări aparţin lui Ion Agărbiceanu, Al. Gh. Doinaru, Fl. Cristescu, dar mai ales unor scriitori obscuri. Mai notabile sunt medalioanele literare consa­crate lui Iosif Vulcan, B. P. Hasdeu, N. Grigorescu, Sully Prudhome, Björnstjerne Björnson, consideraţiile lui P. Partenie despre Corespondenţa Episcopului Melchise­­dec şi articolul lui Emil Gîrleanu însemnări de-ale lui Ion Creangă, cu adnotări făcute de povestitorul humuleştean pe marginea broşurii Programul sau regulamentul Con­gresului clerical din Iaşi 1882. FI. Firan Calendarul „Ramuri“ RAMURI nr. 12 (198) • decembrie 1980 ■ pagina 6

Next