Ramuri, 1997 (Anul 34, nr. 9-12)

1997-09-01 / nr. 9

Cartea lunii Virgil Nemoianu: O teorie a secundarului . Literatura faţă cu progresul: triumful secundarului După sinteza răsunătoare a lui Matei Călinescu (Cinci feţe ale modernităţii, 1995), Editura Univers ne propune încă o „recuperare“ din spaţiul epistemologiei americane cu semnături româneşti: O teorie a secundarului (1997), de Virgil Nemoianu. Subintitulată Literatură, progres şi reacţiune, cartea a fost publicată peste ocean în 1989, fiind distinsă cu Premiul ARA şi salutată ca o contribuţie majoră la edificarea unei istorii ascunse, deşi­­ sau tocmai de aceea - esenţiale,a culturii umane. Avem în faţă, cu alte cuvinte, o reabilitare şi o apologie a lecturii şi a hermeneuticii ei, gest egal de riscant şi de nobil în desacralizata lume actuală, dedulcită la relativismul axiologic, scepticism cît cuprinde şi la scenarii anxioase de coloratură reducţionistă. Secundarul (marginalitate, diversitate, potenţialitate, toate recesive) îşi revendică dreptul de a restabili un echilibru în cadrul marşului uman axat pe categorii progresiste. Acestea mizează pe un discurs centralizat, unificator, meliorist, selectiv, semnificativ, algoritmizat elc. Or, tocmai pretenţiile explicative de tip taxonomic, mai ales cele aparţinînd istoricilor şi filozofilor istoriei, sunt interogate de V. Nemoianu, sub semnul regăsirii unei armonii durabile bazate pe asumarea complementarităţii, şi nu pe discordie, în relevarea rolului pe care-l joacă imaginaţia literară în existenţa noastră­­a tuturor, chiar şi a celor mai îndîrjiţi partizani ai „cunoaşterii paradisiace“, pentru a folosi expresia lui Blaga, interesat şi el, altădată, de conflictul interpretărilor), autorul porneşte, mărturisit, de la sugestii ale lui Max Weber, gînditor liberal în tradiţia lui Tocqueville. Investigînd recalcitranţa şi unicitatea esteticului - secundarul prin excelenţă în cristalizările sociale, de la Platon pînă la pragmatismul contemporan, Nemoianu insistă pe influența crescîndă exercitată de Leibniz, căruia îi este debitoare filosofia analitică, azi cel mai de seamă curent de gîndire în Occident. Este absolut stimulatoare această relectură făcută celui ce a scris Monadologia, pe tot parcursul eseului, căci estetismul primeşte un sprijin nepreţuit în cadrul umanismului multiplicităţii, unul revigorat, opus stagnării şi rigidităţii ideologice, din moment ce pleacă de la teoria pluralităţii lumilor, în măsura în care epistemologul român vede în progresul neîngrădit, triumfalist, un pericol ce deschide calea monolitismelor şi uniformizărilor ideatice, el este un neo­­leibnizian. Cu sau rară stabilirea filiaţiilor, demersul său valorizează părţile „neglijabile“ din proiectele sociale, epifenomenele, acele zone existenţiale considerate „demne“ de asta la coada priorităţilor. Suficient este exemplul cu disputele bugetare (de fapt, mentalitare) chiar de la noi din ţară: „nevoile“ vitale încep cu economia şi sfîrşesc, tolerant, cu timidul şi parcă, nu-i aşa, redundantul domeniu cultural. „Problema nu este aceea de a pune piedici progresului, ci de a restabili genul de complexitate care ar putea dispărea realmente din pricina vitezei şi a linearităţii progresului“ (p. 215). Prin urmare, literaritatea (ficţionalitatea) va reprezenta mereu o zonă conservatoare,cînd nu de-a dreptul reacţionară. Atunci cînd marile construcţii gnoseologice refuză să funcţioneze - şi lucrul e vizibil în cazul unităţilor locale-, nu ne rămîne decît să facem apel la o „dialectică descentralizată“. Ea ar da seama de toate aspectele ignorate de istoriografie, susceptibilă de a falsifica nonşalant reperele umanului, în numele căutării principalului din masa uriaşă de fapte miscelanee şi aleatorii. De fapt, realizînd cît de multe lasă pe dinafară cele mai elaborate filosofii ale istoriei, care se ambiţionaeză să ordoneze vaste arii evenimenţiale, îţi vine să subscrii la părerea unor Edward Said, Hayden White sau Alexandre Demandt. Sintetizînd, ei descoperă că „tropii retorici şi strategiile narative, care sunt literare şi imaginative în esenţă, constituie structura de adîncime a istoriografiei“ (p. 206). Aşa-zisul secundar, ţinut la distanţă de savanţi şi de închinătorii la cifre, în general, revine pe­ căi m­isterioase în chiar miezul discursului, absorbind principalul printr-o evidentă tendinţă centripetă. Este acea tendinţă datorită căreia literatura domină pînă la urmă hermeneutica, în sensul că şi-o anexează. Mai elocvente, sau cel puţin mai spectaculoase, par exemplele culese din avangarda ştiinţi­fică, despre care vulgul continuă să creadă că s-a edificat prin delimitare de iraţionalul şi eterogenul „scandalului“ literar (ficţional). Spre dezamăgirea tuturor „scientizanţilor“, personalităţi ca Max Planck, Albert Einstein, Werner Heisenberg sau Niels Bohr admit, cu francheţe, că activitatea lor se leagă efectiv nu de „realitate“, ci de conceperea unor modele explicative, în care imaginarul şi subiectivitatea cîştigă spectaculos teren. Aşa se face că „figura“ universului cauzal-mecanic s-a erodat mult în ultimii ani, impunîndu-se, în schimb, noţiuni de felul „întîmplare“, „turbulenţă“, „fenomen haotic“, „învolburări“, „fractali“, „arabescuri“ etc. Unul dintre marii fizicieni moderni are curajul de a se exprima astfel: „în fizică frumuseţea domneşte atotputernică. Experimentul greşeşte de multe ori, frumuseţea - niciodată.“ (v. pp. 82-84). Metafizica se vede repusă, treptat, în drepturile fireşti (de diferenţă specifică umană), loc de unde pozitiviştii de toate nunaţele, culminînd cu cei marxizanţi, o izgoniseră cu strigăte de indignare. Frumoasă revanşă, am spune, în spiritul conceptului lui Blaga: „Făptură refuzată de cer, omul de ştiinţă se lipeşte gasteropodic de terenul pe care se mişcă“. V. Nemoianu are în vedere, permanent, dezvăluirea marelui mit (fals) al mimesis-ului. Cei mai mulţi cred sincer că imitaţia se produce cu adevărat, şi pentru ei „teoria literară predominantă, de la Platon şi Aristotel pînă la revendicările marxiste şi consumiste de astăzi, a fost mimetismul: „literatura imită realitatea, ca oglindeşte natura“ (p. 127). Nu numai că scenariile „verosimilităţii“ şi „recognoscibilităţii“ se dovedesc abuzive, limitatoare, dar se şi dezvoltă premisele unei „dialectici a imperfecţiunii“, în cadrul căreia privirea investigatoare, exact în măsura în care e ambiguă şi contradictorie, arată că este un organ­ism mental viu. Atît Blaga cît şi René Girard sau Michel Serres sunt invocaţi (într-un capitol întreg) pentru a se putea recunoaşte „valoarea şi unicitatea a tot ceea ce este secundar şi particular“ (p. 177). Aceleaşi linii de gîndire le aparţin şi epistemologilor celebri precum Thomas Kohn ori Paul Feyeraband inamicul principal, peste tot, se identifică cu legea majorităţii, conformismul, linearitatea triumfalistă, acomodarea, consecvenţa, descompunerea, controlul. Aplicate la nivelul eului, toate conduc, mai devreme sau mai tîrziu, la dezastru. Exemplele alese anterior, din Shakespeare şi Thomas Mann, între alţii, au darul prin fineţea observaţiilor, de a întări substanţial poziţiile libertăţii (cu riscul alienării cu tot) şi autoreferenţialităţii. Coriolan, eroul shakespearian, apare ca „imagine perfectă a ţapului ispăşitor, individul excepţional, un Adrian Leverkuhn al Romei“ (p. 53). Personajele amintite menţin trează provocatoarea idee conform căreia faptele cuiva (ale unui individ), la nivel macro-social, pot reverbera şi afecta, pînă la urmă, în mod ignorat de istoriografie, comunitatea pînă la a-i imprima un destin imposibil de ghicit din­ datele tuturor celorlalţi membri ai comunităţii. Ceva asemănător se demonstrează, am adăuga, la Musil, în Omul fără însuşiri, însă nu Coriolan sau Leverkuhn sunt analogici, ci tocmai contextul în care ei evoluează, respectiv principalul societăţii. Faţă de acesta, în modelele sale de dezvoltare, ei reprezintă secundarul, pluralitatea, diversitatea, „iraţionalitatea“, altfel spus­­ reacţiunea. Ni se sugerează că dezastrul istoric al Germaniei hitleriste, de pildă, vine din sacrificarea elementelor recesive de tipul compozitorului faustic. Barbaria pîndeşte relaţiile interumane cînd ocupaţiile „gratuite“ sunt blamate în numele progresului care detestă timpii morţi. Din acest punct de vedere, acordăm credit însutit lui Adrian Leverkuhn, care spune că „disonanţa exprimă tot ceea ce este elevat, solemn, pios, tot ceea ce ţine de spirit, în timp ce consonanţa şi tonalitatea fermă sunt rezervate lumii infernului­­ în context, unei lumi a banalităţii, a locului comun“. Aşadar, Serenus Zeitblom, cu aparentul său bun­­si­mţ infailibil, desemnează „partea blestemată“. Omogenitatea stă în proximitatea morţii. O teorie a secundarului, carte dintre cele mai incomode cu putinţă, pune într-o lumină ridicolă - dar o face cu eleganţă şi fermitate - tot setul de pretenţii megalomanice ale matematicienilor, logicienilor et comp. Evident, mă refer la cei ce reacţionează ca celebrul om de cifre, după ce vizionase un spectacol de teatru: „Şi ce demonstrează asta?“. Or, spectatorul teatral, ca şi acela al literaturii, în general, argumentează Virgil Nemoianu, demonstrează că atît de încriminata „minciună“ a literelor recuprezaă, benefic, „tot ceea ce este abandonat şi demonetizat - limbaj, tipologii umane, idei - şi le introduce în ecuaţie cu gesturi hotărîte, deconstructive, tulburînd mulţumirea de sine a progresului or­donat şi sistematic“ (p. 211). Este adevărat că funcţia visului (a digresiunii, relaxării, refuzului teologiei) nu va face din om un învingător, însă proiectul divin în ceea ce-l priveşte, după Paul Claudel, constă în a-i da doar posibilitatea de a evita, cu grație, înfrîngerea. Gabriel COȘOVEANU " j ~v .'S.'/a 2 ° Istorie literară Ritualul degradat în scrierile sadoveniene inspirate din orizontul mythistoric întîlnim, în primul rînd, ordinea formală reclamată de cere­monial. Toate manifestările vieţii sunt încadrate în forme, existenţa este modelată în tipare şi consumată într-un spaţiu sacralizat, aşa cum apare spaţiul Moldovei. Explicaţia este de găsit în însăşi evoluţia structurilor literare, cunoscut fiind faptul că romanul istoric, prelungire­a epopeii şi a poemului eroic, rămîne - în vremurile noastre - cel mai puternic legat de arhetipul mitic. Or, Sadoveanu concepe romanul ca univers uman multiform, ca totalitate, de unde caracterul epopeic al operei sale. „Devenit legendă, mitul e încorporat eposului nu ca valoare activ­­magică, ci ca temă de meditaţie asupra raportului dintre divin şi uman, între comunitatea umană şi individ, între destin şi libertate“ (Ioana Em. Petrescu). Consubstanţial eposului, funcţia mitului este de a conferi un sens ritualului, element fundamental, alături de vis, al literaturii, după cum arată Northrop Frye: „Ritualul şi visul formează, aşadar, conţinutul narativ şi semnificativ al literaturii, dacă o privim din punct de vedere al aspectului ei arhetipal.“ Ritualul concretizat în „spectacol colectiv“, adică în ceremonial, este prezent şi în alt gen de scrieri ale lui Sadoveanu, fie în cărţi sapienţiale, fie în cele ale „universurilor crepusculare“, potrivit formulei lui Ion Vlad, dar ipostazele în care apare primesc expresii degradate, chiar caricaturizate, datorită sentimentului instabilităţii şi inconsistenţei lumii încercat de autor. De remarcat că procesul coruperii ceremonialului este gradual şi, în nici un caz, ireversibil. Soarele în baltă sau Aventurile şahului a atras atenţia cercetătorilor datorită mai multor problematici născute de teoria oglinzii, a reflexiei, a încifrării şi decriptării adevărului. Joc specular şi joc hermeneutic, povestirile conţinute în acest al treilea ciclu decameronic după Cocostîrcul Albastru şi Hanu Ancuţei sunt, implicit, trans­figurări ale realităţii în discurs. „Ca în toate cele omeneşti, discursurile stau pe primul plan; faptele au rol infim. Ce ne trebuie realitate, cînd avem iluzia?“, îi spune Naratorul domnului Cantaraga, legitimînd posibilitatea remodelării lumii prin cuvînt. Desigur, se poate delimita un plan al parabolei (în jocul de şah se află înscrise „învăţături“ şi „prorociri“), dar Aventurile şahului ne oferă surpriza unei reflectări deformate a vechilor istorii. „Balta“ este o oglindă strîmbă, anamorfică, mecanism al iluziei şi filosofie a realităţii. Din jocul perspectivelor ia naştere o lume, pe de o parte a formelor exagerate şi, pe de altă parte, a sensurilor dislocate. Constantin M. POPA (Continuare in pagina 15) RAMURI / nr. 9 / septembrie 1997 / pag. 5

Next