Renaşterea Bănăţeană, ianuarie 1991 (Anul 3, nr. 260-279)
1991-01-17 / nr. 268
renașterea BANAȚEANA Gîndul la el, la faptul că nu mai este viu, mă tulbură într-atît, încît zile întregi, după întîlnirea cu monumentul său funerar, din cimitirul de pe Cosminului, nu mai sînt bun de nimic. Felul dureros cum s-a stins el, în acel decembrie 1987, în plină maturitate creatoare, cruzimea actului morții, care a putut să pecetluiască suflul unui om atît de înamorat de spectacolul vieții și al artei, mă contrariază profund și azi. Căci, în Doru Murgu, acest minunat muzicolog și dirijor al Timișoarei, s-au împletit aproape miraculos naturalețea unui copil al satului cărășan (s-a născut la Ilidia) cu sensibilitatea artistului modern, harul proaspăt, dobîndit prin părinți, cu studiul riguros al artei viorii sau dirijatului, reunite într-o splendidă chintesență care a fost, pînă la urmă, omul și artistul Murgu. Ca într-un receptacol inefabil, Doru a adunat în el prospețimea vieții sătești, trăită, în prima copilărie, lîngă părinții și sora sa, și subțirimea intelectualului bănățean și clujean de mai tîrziu, fasonate de o cultură diversă. Nu a fost creație în domeniul artei sunetului care să-i fie străină. Solist al viorii, în studenție, dascăl și dirijor de coruri orășenești, apoi dirijor al corului Operei române timișorene, cadru didactic la Facultatea de Muzică sau la Liceul „Ion Vidu“, muzicolog și descifrator al partiturilor, pe care le-a pătruns nu numai prin analiză subtilă, ci mai ales prin aportul inimii, Doru Murgu a DORU MURGU - însoțitorul unit în el personalitatea fermecătoare a unui suflet artist, dotat în varii domenii, cu naturalețea omului modest și dintr-o bucată. El a știut să le vorbească firesc studenților și elevilor săi, ca dascăl de muzică, precum la fel de firesc a știut a dirija un cor din oameni simpli, după cum la fel de natural a știut să prezinte secretele unor partituri sau să dirijeze un cor de talia celui al Operei române. Cu toate acestea, el avea un fel propriu de a se implica, printr-o mare bucurie de a sluji arta muzicii. Căci Doru a existat prin și pentru muzică. Nu a fost eveniment muzical al orașului în care el să nu se implice. Nu a fost personalitate artistică pe care el să nu o abordeze și să nu ne-o prezinte. Odată cu el, a făcut un pasionat al concertelor noastre de sîmbătă seara, al feericelor noastre spectacole de Operă. Paginile sale, scrise cu o putere de analiză unică, dar scrise mai ales cu ardoare temperamentală și o ascuțită sensibilitate, pot fi întoarse și azi îndărăt, spre a ne aminti de autor, dar omul și duhul său fericit, întotdeauna însetați de viață, unde îi vom putea oare găsi ? Căci cu Doru Murgu s-a stins nu numai un muzicolog ci un dirijor înaripat, ci a dispărut dintre noi omul bun, prietenul credincios, inimă vibrîndă și amic voios, cu ochii înotînd veșnic în apele unei fericiri interioare, gata oricînd să ne fie fidel însoțitor, la bine și la greu, în sinuosul drum al vieții către moarte și al artei către nemurire. ION ARIEȘANU Lumea sub incidența culorii înșirate într-o superbă incantație de esențe pe simezele Galeriei „Helios“, studiile de culoare ale Danei Acea trădează parcă un joc al imaginației surprinse de infinita Varietate a peisajului, mărăcinișului, frunzișului devenite subiecte de pictură. Fundalul-cheie pentru aceste subiecte, cețos-alburiu, solar sau crepuscular, misterios sau agresiv, dar întotdeauna pastelat permite esenței să răsară bine conturată, marcată prin concretețea pensulării sau prin ușoara intervenție a colajului în diferite ipostaze coloristice, aflate în consonanță sau contrast cu mirajul din care au luat ființă. Așa se dezvăluie Personajul — trist sau senin, Mărăcinișul — dispus să cedeze în fața imensității care îi absoarbe, Fiordul ce lucește rece și sever sau Peisajul în care starea a izgonit tradiționalele elemente de natură. Vidul și prezența, ritmicitate poetică a apariției obiectului-subiect din suportul coloristic clădesc un univers în care variațiile de atmosferă și nuanțele de tonalitate se bucură de maximă relevanță. Coerența, fluiditatea acestui univers cu constelații desemnate de titlurile-simbol ale tablourilor este dublată de la imanenta mirare în fața culorii-sentiment. Dana ea își asumă subiectul într-o manieră proprie, restituindu-l ca variație poematică în serii obsesive. 1988, 1989, 1990 sunt ani trecuți pe pînză nu pentru a marca neapărat trecerea, ci pentru a semnala o constanță de interes cu care tînăra artistă revine pentru a-și admei subiectul. Frunzișul —■ studiu de alburi și griuri colorate, ecoul mărăcinișului sau monumentul ce se pierde în fundal sunt tot atîtea atitudini față de inconfundabila topică a căutării expresiei personale. Invitația la contemplație, cîteodată cu alunecări spre exces de ilustrativ — rămîne o provocare adresată privitorului de a descoperi, dincolo de pînză, miracolul culorii îngemănate cu simțirea artistică autentică. MARIANA CERNICOVA-BUCA Despre obraz și tupeu Aceste două cuvinte sînt cunoscute, în mod diferit de vorbitorii de limbă română. Cuvîntul obraz, fiind vechi în limbă, este des întrebuințat și, deci, este cunoscut de toți vorbitorii nativi ai limbii române. Ca oricare cuvînt vechi în limbă, și acesta are mai multe sensuri. Pe lângă sensul cel mai obișnuit, „fiecare dintre cele două părți laterale ale feței“, mai poate însemna :„față, figură, chip sau chiar persoană, vis, în special împreună cu un determinant adjectival : „Am stat de vorbă cu un obraz subțire, adică un om bine crescut“, „cuviincios“. Dacă se spune despre cineva că e „om cu obraz“ se afirmă că e cinstit, are reputație bună, e om cu demnitate. Cînd însă se spune despre cineva că e „fără obraz“, înseamnă că acela e „necuviincios, obraznic, impertinent, rău, nerușinat, lipsit de respect“.Poate că unii cititori se întreabă de ce vorbim despre obraz și tupeu, împreună ? Le-am adus în discuție, deoarece am observat că unii vorbitori se folosesc în aceeași exprimare, fără să li se potrivească cu ceea ce ar fi vrut să fie exprimat. Intr-o zi, la casa de bilete a teatrului, un cetățean s-a așezat în față, ignorîndu-ne pe toți cei care ne așteptam rîndul. Atunci, cineva indignat ni s-a adresat: — Vedeți, n-are nici obraz, nici tupeu! Că persoana care nu respecta rîndul era fără obraz, este clar. Dar de ce și „fără tupeu“ ? Pentru că vorbitorul respectiv nu cunoaște adevăratul sens al cuvîntului tupeu. Acesta este un neologism împrumutat din franceză (toupet) și înseamnă „obrăznicie, impertinență, îndrăzneală care întrece limita buneicuviințe“. Deci, dacă se spune despre cineva că n-are tupeu înseamnă că e apreciat, că nu-i obraznic. Așadar, cînd se spune despre o persoană că n-are nici obraz, nici tupeu, exprimarea devine contradictorie, al doilea termen anulează pe primul. Atenție deci la sensul cuvintelor mai noi. V. ȘERBAN Poșta e 9 Elena Mituică. Cum să spunem, noi sîntem bucuroși că rubrica aceasta, abia la început, are ecou în gîndul celor mai tineri condeieri. Am reținut că sînteți în clasa a IX-a la Colegiul Bânățean din Timișoara, și că ne veți trimite cît de curind Cîteva dintre creațiile dv. poetice. Le așteptăm cu încredere , cît despre viața lungă a rubricii, ne asociem credinței ce o exprimați. Viorel Munteanu. Ne-ați adus la rctiacție, precum v-am cerut, un ciclu de versuri. Parcă ar fi desprinse dintr-un caiet cu foi îngălbenite, dintr-o adolescență sentimentală. „Tîrziu și pe-nserat / îmi vine să mai cînt de dor / Sînt copleșit (de) păreri de rău / Că aș vrea să mor“. Eu ale să priviți viața cel puțin cu detașare și, la virate i dumneavoastră, cu înțelepciune, molților chiar dacă, așa cum notați intr-un vers, norocul v-a părăsit. Și fiți liniștit, harul poetic nu vă scoate din casă. E vreo nenorocire în asta? Stelian Stanciu, Lugoj. Transcrieți in versuri, cam șchioape ce-i drept, sentimente, în special patriotice. Dar, fără talent și expresie poetică, asemenea texte riscă să devină patriotarde. Măcar poezia să rămînă ea însăși, de haz, de necaz, vă cităm o strofă : „Cînd văzut, cînd nevăzut / E prezent mereu strigoiul / .Printre ignoranți e știut / Joacă iarăși tontoroiul“. Vergiliu Florian. De pe malul Mării Negre, tocmai din Constanța, ne trimiteți versuri rînduite în texte poematice, cu iz prozaic și virulentă tentă politică. Să știți, cuvintele pot fi manipulate într-un fel sau altul, au mai fost, dar poezia .. Eu ne-am îmbolnăvit de proslăviri, o luăm de la început ? ! Convingerile politice vi le puteți exprima și altfel. Patricia A. Jurca. De astădată, o notă în plus pentru poezia „Viteaza femeie", care rămîne totuși prea convențională. Altfel, cred că o discuție pe marginea textelor ar fi potrivită. Perseverența dv. ne determină să vă facem o invitație la redacție cînd aveți în geantă alte poeme. Iosif Mariescu, Timișoara. O singură poezie, „Odă eroilor“, scrisă in vers liber, ușor declarativă, e totuși insuficientă să ne facem o părere: G. Năidășanu, Al. Jivan, Adrian Bitanu, Ion Valeriu Todea, Vasile Oprescu, Emil Itincanu, Simiz Fanaite ș.a. Versuri datorate unor aniversări sau sărbătorilor sfinte, așternute pe hîrtie din suflet, dar fără împlinire poetică. ION JURCA rovina PAGINA A 8-A NU FI TRISTĂ, MIRARFU... Pentru că nu e ,vina noastră că sîntem puțini în sală. Că sufletele ne sînt într-atît de bulversate încît am uitat obișnuința bucuriei simple. Că, pentru Un adevăr adevărat, am fi în stare să răsturnăm pămîntul, dacă l-am descoperi. E firesc să fie așa. Pentru că ne sînt sufletele pline de îngrijorare, de neliniști, de neîncredere, de resentimente și dezamăgire, iar, speranța noastră, cită e, ne-o recunoaștem curată autoamăgire... Ai cîntat frumos, cu suflet, așa cum ne-ai obișnuit să te cunoaștem, iar autentica ta performanță e că ne-ai „rupt* preț de două ore de infernul din propriile suflete. Ai să ne înțelegi, fiindcă, pentru o așa performanță merita să’ eînți chiar și unui singur spectator... Da, despre recitalul extraordinar, de luni seara, al binecunoscutei noastre soliste de muzică ușoară, Mirabela Dauer este vorba, venită din București sâ încînte și să binedispună publicul din Timișoara (din care descinde natal), împreună cu talentata Denis Ștefănescu (dacă n-o cunoașteți suficient, v-o recomand pentru vocea deja profesionalizată și pentru nu mai puțin agreabila sa prezență scenică), actorul de comedie bucureștean Alexandru Lulescu (cu specificația personală că, dacă, reușim să considerăm umorul o „treabă“, în general, foarte serioasă, care nu admite „derogări“ de la bunul gust, imitații ori aluzii — eufemistic vorbind — kitserioase, treburile merg foarte bine..., tînărul și dezinvoltul Cristian Faur (pe care nu-l cunoșteam pînă să nu-l auzim prima oară, și, printr-o premeditată „confuzie“, să nu-l considerăm laureat al unui concurs de muzică ușoară tînără, ca, de exemplu, cel de la Mamaia, oricare din edițiile sale), și, ultima, dar, nicidecum, cea de pe urmă, formația „Romanticii ’90“, pe care, ascultîndu-i soliștii, am recunoscut-o în versurile marelui nostru Poet, zilele acestea aniversat... „Nu mă neîntați nici cu clasici / Nici cu stil curat și antic . Toate-mi sînt deopotrivă ! Eu rămîn ce-am fost Romantic“. Și, încă o dată, m-a surprins ce mare temeritate e să-ți poți păstra romantismul, chiar atunci cînd lucrurile iau în jurul tău contururi imprecise, dezamăgitoare. Este și motivul pentru care, ei Romanticii (Cristina și Monel Puia, claviatură și voci; Paul Marian, trompetă și Florin Secula, computer pentru baterie), mai mult sau mai puțin artiști, merită toate aplauzele noastre. CARMEN PURDELEA IULIUS PODLIPNY La 12 aprilie, anul acesta, ar fi împlinit 93 de ani, o vîrstă impresionantă de creator care a străbătut evenimentele acestui sectă ca om și ca artist. Făclia vieții lui s-a stins, ne rămîne însă în preajmă opera plastică a unei personalități de anvergură europeană. A văzut lumina zilei la Bratislava, s-a format, în principal, la școli din Budapesta, pentru ca în perioada primului război mondial să vină la Timișoara, unde, pentru început, a lucrat în atelierul prietenul său Varga Adalbert. A intrat în climatul artistic al orașului, avînd să se impună prin abordarea expresiilor moderne în arta sa, cu excelență în pastel și desen, tablourile sale dobîndind o deosebită expresivitate. Coloristica aparte, subiectul predilect al portretelor și compozițiilor cu oamenii necăjiți l-au impus într-o serie de expoziții, la Timișoara. In țară sau in străinătate, încă între cele două războaie a fost cunoscut nu doar aici, în Banat, printre colegii de generație precum Romulus Ladea, Gatul Bogdan, Anastase Demian, Francisc Ferch, ci și în țară, însuși Nicolae Iorga învitîndul la Vălenii de Munte. Pictor, dar și pedagog deosebit a fost Iulius podlipny, predînd mulți ani desenul, creîndu-și astfel o serie de elevi care apoi aveau să se afirme în peisajul artei noastre plastice. A rămas pînă în acești ultimi ani ai vieții un desăvîrșit mentor al artiștilor și în același timp, un martor atent al creațiilor lor, fiind prezent în expoziții cu propriile creații care degajau prospețime și aceeași forță personală. In 19f14, criticul de artă Ion Frunzetti îl caracteriza: „Nici o idealizare n-ar fi în stare să închipuie un caracter mai închegat, o personalitate mai unitară, un ins mai monolitic, între artist și opera sa nu este nici o falie, nici un hiat. Este cum pictează, pictează care este. Voluntar, necruțător cu sine și cu ceilalți, amar și duios în același timp, sarcastic și închinător al unor năluciri sublime". S-a retras dintre noi la o vîrstă falnică un artist cu o operă plastică de o valoare recunoscut europeană, s-a retras un om de o demnitate aparte. Inșina sau participînd la funeralii, astăzi la ora 14, în Cimitirul Eroilor, admiratorii creației sale, toți cei care l-au cunoscut îi aducem un ultim omagiu celui care a fost pictor și neobosit prieten al pictorilor sau al iubitorilor de pictură. «.N IțRCA ROVINA