Renaşterea Bănăţeană, ianuarie 2013 (Anul 25, nr. 6986-7010)

2013-01-29 / nr. 7008

10 Renașterea bănățeană Actualitate marți, 29 ianuarie 2013 Capăt de drum în meseria de fierar, transmisă altădată din tată-n fiu Simion Farcaș este, de zece ani încoace, singurul meșter făurar activ în Liebling, dar, mai mult ca sigur, e și ultimul în familia lui Simion Farcaș, ultimul fierar activ în Liebling de zece ani încoace, meșteșugul s-a transmis din generație în generație. El a deprins tainele meseriei de la bunicul și de la tatăl său, își amintește că părintele l-a altoit zdravăn în câteva rânduri, pentru că nu prea avea tragere de inimă când își făcea ucenicia, însă, împreună cu un frate, din șapte câți erau cu toții, a continuat tradiția familiei. De voie, de nevoie... Erau vremuri în care mulți tineri căutau să fie primiți pe lângă meșterii făurari, pentru a deprinde această meserie grea, dar din care puteai mânca o pâine bună. "Tata avea mulți ucenici. A avut și cinci-șase deodată și fiecare stătea pe lângă el trei ani, până învăța bine meseria". La doar zece ani, Simion Farcaș era apt să execute singur multe lucrări: "înainte se făcea totul manual, nu erau aparate de sudură, forje electrice cu ventilator sau ciocane pneumatice, ca acum. Dădeam mult cu ciocanul și barosul". Ardelean din Sălaj și om ambițios de felul lui, Simion Farcaș a obținut o calificare cu acte în regulă, în meseria de mecanic agricol, după ce și-a făcut stagiul militar. în 1978 s-a strămutat în Banat și s-a angajat la Liebling, la gostat. Pentru mulți ani avea să abandoneze ocupația de fierar, pentru cele de mecanic și de tractorist. Dar din 1993, când s-a pensionat pe caz de boală, a pus din nou în funcțiune forța, pentru că era cea mai bună posibilitate să-și rotunjească veniturile. Efortul e mare, dar și câștigul e frumusel "La mine la poartă era coadă, veneau o grămadă de oameni cu caii la potcovit. Știau că lucrez bine, potcoavele pe care le pun țin patru sau cinci luni până să se roadă. Lucrez corect și pun bile la potcoave, să țină mai mult. Erau și căruțe cu roți de lemn, cu spițe, pe care puneam benzi de metal. Acum sunt puține căruțe și au roți de cauciuc. Cai mai sunt doar cinci, îi potcovesc de trei ori pe an", ne spune bătrânul fierar, la poarta căruia nu s-a mai așezat nimeni la rând de multă, multă vreme. Nu se poate plânge, însă, că nu mai are clienți și pentru alte lucrări decât potcoavele și ranforsările de roți. "Mai au oamenii nevoie de câte un topor, de balamale, de ascuțit o grapă de după tractor", ne spune. Nu i-ai da 70 de ani bătuți pe muchie lui Simion Farcaș. Nu e foarte cărunt și e viguros, în micul său atelier lucrează singur. Ucenic n-a avut niciodată și nici nu trage nădejde că va apuca să învețe pe cineva tainele meșteșugului. La el se oprește îndelungata tradiție a familiei de făurari, pentru că cei doi feciori (are și două fete, dar în cazul lor nu sa pus problema) au ales alte drumuri: unul e tehnician veterinar, celălalt sudor. De ce dispare meseria de fierar? Oftează, apoi ne spune care e explicația lui: "E grea. Inhalezi mult fum de la cărbune, iar de la datul cu ciocanul ajungi să ai probleme cu încheieturile. Bătutul fierului pe nicovală îți dă dureri de cap, de la zdruncinături. Zgomotul distruge și auzul". După ce enumeră neajunsurile, ne dă de înțeles că, una peste alta, efortul e răsplătit bănește destul de frumos: "La o potcoavă muncesc doar două ore și câștig 30 de lei. Ca să confecționez un fier de plug îmi ia mai mult timp, vreo șase ore, dar iau pe el 60 de lei. Eu zic că e avantajoasă meseria asta. Un tânăr care ar învăța-o ar trăi bine. Acum se fac multe garduri și porți de metal, din care se pot câștiga bani buni. Dar nimeni nu mai vrea să se facă fierar...". TUDOR MIHAI LENGHER Investițiile "de compensare" de la Ghizela sunt tot blocate Cu câțiva ani în urmă, pe vremea în care se căuta o soluție pentru amplasamentul deponeului ecologic județean, comuna Ghizela a fost convinsă să găzduiască această nu foarte frecventabilă investiție oferindu-i-se, la schimb, promisiunea unui pachet investițional "de compensare". Nimic extravagant în acest pachet, nici linie de tramvai, nici trotuare rulante, nici măcar scutire de impozit pe trei decenii ci doar facilități dintre cele de care, se speră, vor beneficia într-un răstimp oarecare toate localitățile rurale din țară: rețea de apă curentă și canalizare, străzi modernizate, perdele forestiere de protecție și altele asemenea. Dacă startul a fost promițător, rețeaua de apă din satele mari și primele străzi cu asfalt făcându-și apariția mai rapid decât ritmul în care se contura legendarul de poneu, o dată cu instalarea crizei, treaba a început să meargă tot mai prost, culminând cu intrarea în insolvență, acum un an și jumătate, a firmei care preluase lucrarea de canalizare a principalelor două sate ale comunei. "în anul 2012 nu s-a lucrat nici măcar o zi la canalizare", ne confirmă secretarul comunei, Ioan Toader, care precizează că Investiția, care va trebui să acopere în final localitățile Șanovița și Ghizela, este efectuată în proporție de aproximativ 40 la sută. Nici rețeaua de apă nu a fost extinsa și în celelalte două sate componente, Paniova și Hisiaș, în pofida faptului că în cel dintâi locuiesc aproape 300 de oameni, iar Hisiașul se apropie (ce-i drept, cu locatarii fără "buletin de Ghizela") de suta de locuitori. Diminuarea la cote simbolice a fluxului investițional "de compensare" nu este singura neplăcere adusă asupra Ghizelei de recenta criză economică. Una dintre principalele îndeletniciri tradiționale ale localnicilor, creșterea animalelor, care și așa abia se mai menținea la un nivel de supraviețuire, a primit, recent, o nouă lovitură: cu excepția centrului de comună, punctele de colectare a laptelui au fost închise. "Pentru micul producător de la Șanovița, de exemplu, calculul e simplu: ar trebui să parcurgă în fiecare dimineață opt kilometri ca să câștige patru sau cinci lei iar dacă n-ar ține ritmul, s-ar exclude oricum din rândul clienților firmei de colectare", explică secretarul comunei, adăugând că și perspectiva impozitului forfetar din agricultură, despre care se vorbește în această perioadă, îi ține pe oameni în expectativă, iar pe edili în teama că nu vor avea de la cine să încaseze veniturile prognozate. L. NISTORESCU 1 Trudă și cașcaval Familia Lelu și Viorica Bogdan din comuna Jebel se ocupă, de mai bine de 15 ani, de creșterea vitelor. Sunt oameni harnici și gospodari, iar acum au peste 60 de comune. Cei doi, împreună cu fiica lor și ginerele, muncesc de dimineața până seara, iar afacerea s-a dovedit destul de profitabilă. Cultivă peste 60 de hectare de teren, ca să asigure furaje vitelor. Au reușit să-și achiziționeze utilaje moderne și au și trei angajați, care se ocupă de comute. De prelucrarea laptelui răspunde Viorica Bogdan și fiica ei. De mai bine de un an, au început producția de cașcaval. Au învățat rețeta de la alți fermieri și afacerea merge bine. Zilnic produc în jur 25 de kilograme de cașcaval, pe care-l vând la piață. Pe lângă cașcav, Viorica Bogdan e renumită și pentru alte produse lactate, cum ar fi untul, brânza dulce, telemeaua de vacă. "Cașcavalul se face mai greu", ne-a explicat fiica Vioricăi Bogdan, mâna dreaptă a mamei. "După ce încălzim laptele, punem cheag, apoi îl încălzim din nou, îl batem și apoi se pune la crintă, unde se stoarce de zer. Se presează bine, se feliază, după care se SIMONA VALI pune la topit", povestește tânăra. Atelierul de prelucrare a laptelui e lună, gresia, faința și inoxul strălucesc de îți iau ochii. Pe masă, pe o pânză albă, stau aranjate bucățile de cașcaval. Ceva mai încolo, alte calupuri de brânzeturi sunt atârnate la stors. în fiecare zi de marți și joi, Viorica Bogdan merge în piața Doina, unde și-a format deja o clientelă stabilă. "Oamenii ne cunosc și ne cumpără produsele", mai spune fiica Vioricăi. O zi de muncă pentru cei din familia Bogdan începe la ora 4,30 dimineața, iar la ora 6, Viorica Bogdan este deja în piață cu marfa. Toți membrii familiei trudesc până seara târziu, dar spun că sunt mulțumiți de rezultatele muncii lor.