Revista 22, iulie-decembrie 1992 (Anul 3, nr. 26-51)
1992-10-09 / nr. 40
SONDAJ DE OPINIE V 2. comparativ vorbind, oponentul acestuia pare să-și atragă un electorat sensibil mai diversificat ca aderențe politice. Principalele formațiuni care îl sprijină îi aduc în primul tur cam jumătate din totalul voturilor, nivel atins în turul II doar cu contribuția altor votanți ai PUNR ; 3. funcție de această opțiune, partidele incluse în această listă pot fi clasificate în următoarele două grupări : a. cele care au o pondere mai mare în electoratul d-lui Constantinescu decît în al d-lui Iliescu : PSD, MER, PNȚCD, PNL, PAC, PLAT, UDMR ; b. cele care au o pondere mai mare în electoratul d-lui Iliescu decît în al d-lui Constantinescu: PSM, PRM, FSN, FDSN, PDAR, PUNR. Cu excepția PNL, votanții tuturor partidelor care nu fac parte din CD — inclusiv cei ai FSN — par să îl favorizeze pentru turul II pe candidatul FDSN. 4. cea mai izbitoare schimbare în trecerea de la primul la al doilea tur pare să se petreacă în electoratul FSN : proporțional vorbind, el intenționează să îi acorde candidatului CD în turul II de șapte ori mai multe voturi decît în turul I. în același interval, sporul pentru candidatul FDSN este de numai 0,8% ; totuși, în pofida ostilității implacabile pe care i-o arată liderii Procentele fiind, după cum se observă, variabile, ele permit calcularea unei medii. Mărimea acesteia este de 23,7 pentru dl. Iliescu, de 19,4 pentru dl. Constantin FSN, dl. Iliescu își atrage cea mai mare parte din baza electorală a acestui partid. Motivații Pentru a se decide cum să voteze în turul II, alegătorii trebuie să-și reprezinte într-un fel sau altul meritele politice și personale ale celor doi rivali. Alcătuite sub presiunea propagandei electorale și prin rezistența la această presiune, reprezentările în chestiune constituie în cele din urmă motivația deciziei de vot, în scopul de a obține o imagine a acestei reprezentări, sondajul CIS a propus intervievaților o listă cuprinzînd denumirile a zece astfel de merite. Alături au fost înscrise numele celor doi finaliști, plus cel al d-lui Funar (includerea acestuia din urmă se datorează faptului că testul a fost elaborat înainte că rezultatele oficiale din turul I să fi fost anunțate, sondajele anterioare desemnîndu-l pe primarul Clujului drept candidatul cu a treia șansă). Subiecții au fost rugați să indice căruia dintre cei trei candidați îi atribuie în cea mai mare măsură fiecare dintre cele zece merite. Răspunsurile au dus la schițarea următoarelor trei ierarhii — în fapt trei portrete-robot, înzestrate cu virtuale funcții motivaționale : nescu și de 18,1 pentru dl. Funar. Rezultă că în optica electoratului și în limitele acestor trăsături, candidatul FDSN este un om mai merituos decît ceilalți doi. Dacă se consideră ca dominante — și ca atare caracteristici — calitățile plasate pe primele trei ranguri, se poate observa că, din punctul de vedere al electoratului, cei trei candidați se remarcă printr-o virtute comună , harul lor oratoric, ceva mai larg apreciat totuși la dr. Iliescu. Proeminența acestei însușiri poate fi interpretată și în sensul că alegătorii au o sensibilitate accentuată față de modul în care candidații li se adresează. Reprezentarea populară descrisă cu ajutorul acestor date prețuiește la candidatul FDSN mai mult decît la cel al CD experiența, felul de a vorbi, priceperea și patriotismul ; cei doi sînt socotiți cinstiți în proporții egale , iar dl. Constantinescu este mai apreciat decît dl. Iliescu în ce privește inteligența, modestia, curajul, sinceritatea și înfățișarea. Cele două portrete prezintă o asimetrie s-ar putea spune firească 1 meritul cel mai larg recunoscut actualului președinte (singurul procent majoritar din totalul celor 30) — experiența coincide cu deficiența cea mai remarcată a rectorului Universității (situație în care, din același motiv evident, se găsește și primarul Clujului). Agresivitatea acestuia din urmă este luată drept curaj, iar retorica lui șovină drept patriotism ; modestia, cinstea și inteligența lui sînt mai puțin, sau mult mai puțin apreciate decît la ceilalți doi candidați, pe care îi depășește însă la capitolul înfățișare. Oscilațiile cele mai proeminente : dl. Constantinescu întrunește procentajul maxim cel mai scăzut — 37,1%, dl. Iliescu procentajul minim cel mai ridicat, iar dl. Funar procentajul minim cel mai restrîns. Meritele cel mai puțin concludente sînt, în cazul reprezentantului CD, legate fie de înzestrări naturale — înfățișarea, fie de absența unei cariere politiceadministrative anterioare — experiența, priceperea. Pe lingă înfățișare, alegătorii nu par să prețuiască prea mult la dl. Iliescu virtuțile sale morale, o întreagă baterie de asemenea trăsături — cinstea, curajul, sinceritatea — masîndu-se compact în zona inferioară a acestei ierarhii: Emil Constantinescu% I. Iliescu% Gh. Funar% 1. Inteligența 37,1 1. Experiența 52,0 1. Curajul 40,1 2. Felul de a vorbi 24,2 2. Felul de a vorbi 27,2 2. Patriotismul 39,6 3. Modestia 24,1 3. Inteligența 25,8 3. Felul de a vorbi 19,3 4. Curajul 20,8 4. Priceperea 25,4 4. înfățișarea 18,8 5. Cinstea 20,2 5. Modestia 22,1 5. Sinceritatea 15,8 8. Sinceritatea 18,8 6. Patriotismul 20,6 6. Cinstea 15,0 7. Patriotismul 16,7 7. Cinstea 20,1 3. Priceperea 7,1 8. înfățișarea 14,9 3. Curajul 17,5 7. Inteligența 14,3 9. Priceperea 10,2 9. Sinceritatea 15,5 9. Modestia 6,6 10. Experiența 7,1 10. înfățișarea 11,4 10. Experiența 4,6 VASILE PILAT înțeleg din discuția noastră de pînă acum că restructurarea sistemului producției naționale reprezintă nu numai una din componentele procesului tranziției, ci și unul din factorii de condiționare a acesteia. Mai exact spus, calitatea restructurării condiționează calitatea tranziției. Căci restructurarea oricum va avea loc. Depinde însă cum, cu ce efecte și nu ce ritm. De fapt ce face atît de necesară această restructurare și care ar fi amploarea ei ? Ea este impusă de calitatea necorespunzătoare a structurii economiei naționale moștenite de la vechiul regim , a structurii de ramură și de producție, a structurii funcționale, a structurii declase dimensionale a subiecților economici. Astfel, structura de ramură se caracterizează prin mari dezechilibre : agricultura sub aspectul înzestrării cu capital material și uman, a rămas mult în urmă față de industrie , infrastructura (sistemul energetic, transporturile și telecomunicațiile, sistemul financiar-bancar etc.), se află cu mult sub nivelul cerințelor minime ale funcționării eficiente a aparatului de producție ; capacitățile de producție din ramurile industriale producătoare de bunuri de capital și consum industrial, bazate pe inputuri de import, au cunoscut o dezvoltare cantitativ hipertrofiată, în detrimentul celor producătoare de bunuri de consum care nu pot satisface nevoile tot mai diversificate de consum ale populației. Sub aspectul structurii producției, industria românească, construită pe principiul substituirii importurilor, este excesiv diversificată, aproape autarhică, foarte slab integrată în sistemul specializării internaționale și, drept urmare, incapabilă să-și asigure nivelul tehnic calitativ — implicit de competitivitate — corespunzător exigențelor pieței mondiale. Sub aspectul structurii funcționale, industria românească este excesiv de integrată, ceea ce îi predetermină redusa ei flexibilitate, la fel ca și structura pe clase dimensionale a subiecților economici, caracterizată prin uia unităților de mari și foarte dominamari dimensiuni. Sînt dezechilibre și distorsiuni în general bine cunoscute și nu este necesar să ne oprim asupra lor. Importantă este existența lor și faptul că sînt mai mari decît în oricare dintre țările europene foste „socialiste“. Problema care se pune este cum să se realizeze structurarea — sau poate mai corect spus, reconstrucția organismului producției nationale, astfel incit rezultatele funcționării lui să fie cît mai bune. In această chestiune s-a conturat ideea că restructurarea economiei trebuie să fie rezultatul „natural“ al funcționării pieței și, drept urmare, este necesară accelerarea reformei, astfel incit mecanismele pieței să funcționeze din plin. O poziție de înțeles, atît pentru că este similară cu cea promovată de organismele economice internaționale și guvernele din principalele țări occidentale — a căror bunăvoință toate fostele state „socialiste“ se străduiesc să o cîștige —, cît și pentru că este conformă orientării, în prezent dominante, din frontul teoriei economice , o orientare ce îndeplinește funcția de fundament științific al unei ideologii puternic relansate în anii ’80, și al cărei solid arsenal teoretic are o redutabilă forță de persuasiune în pofida evidentei sale lipse de relevanță pentru realitățile la care se aplică. Am vorbit despre aceasta în prima parte a discuției noastre. Cu alte cuvinte, o înțelegeți, dar nu o împărtășiți. Care sînt poziția și argumentele dvs. ? Poziția ? Sec formulată, ea ar putea suna astfel : procesul restructurării — necesar, resubliniez acest lucru, nu în sine și pentru sine, ci ca instrument de creștere a performantelor organismului economic — nu poate fi realizat doar de către mecanismele pieței, ca proces „natural", doar ca rezultantă a acțiunii forțelor impersonale ale pieței, independent de orice „proiect“, ci numai ca proces condus. Evident, imediat o să mă întrebați : „Dar cine este subiectul care ar trebui să-l conducă ?“. Exact. Cine ? Trebuie să avem în vedere faptul că restructurarea este un proces care se desfășoară la toate nivelurile (palierele) structurii ierarhice a organismului economic — micro, mezo (ramură sau subramură) și micro (produs sau grupă de produse). La fiecare nivel acționează, pe de o parte, direct subiecții specifici respectivului nivel : statul, organisme de profil — guvernamentale și private —, agenții economici (firmele) și, pe de altă parte, indirect, subiecții nespecifici respectivului nivel, adică subiecții de la celelalte niveluri. Toți acești subiecți, indiferent de nivel, nu acționează exclusiv sub impulsul conjuncturii cotidiene, ci în baza unui „proiect“, a unei strategii, concepută în vederea realizării obiectivului de autoreproducere și autodezvoltare — obiectiv imanent oricărui sistem viu. Orice strategie economică implică, prin definiție, și exprimă, o prognoză a pieței pe termen mai lung sau mai scurt, a întregului sistem de piețe sau numai a unor segmente ale acestora. De aceea, piața cu tendințele ei constituie un factor de bază al oricărei strategii. Practic, o strategie a restructurării , reprezintă, cel puțin parțial, o instrumentalizare a tendințelor piețelor în funcție de obiectivele particulare ale respectivului subiect. Pentru fiecare din subiecții de la cele trei niveluri obiectivul autoreproducerii și autodezvoltării are un conținut diferit : la nivelul macro — echilibrul dinamic al tuturor piețelor (mărfurilor, capitalurilor, forței de muncă) ca manifestare și condiție a echilibrului dinamic al organismului economic național ; la nivel mezo —- echilibrul dinamic al segmentului de piață respectiv ; la nivel micro — maximizarea profitului. Pentru fiecare din subiecții nivelurilor inferioare, strategiile elaborate la nivelurile superioare devin cadru și, respectiv, factor de condiționare în elaborarea propriilor strategii. în felul acesta subiecții nivelurilor superioare acționează indirect asupra acțiunilor subiecților de la nivelurile inferioare. Aceste „explicitări“ nu mă lămuresc totuși „cine trebuie să conducă procesul de restructurare .“ In baza celor de mai sus și simplificînd mult lucrurile, putem spune următoarele : — structura macroeconomică a sistemului producției naționale este rezultanta materializării strategiei elaborate la nivel societal și, pe de altă parte, a dinamicii reale a structurilor la nivel mezo și micro sub impactul pieței . — structura ramurilor este condiționată direct de strategiile mezo și, indirect, de strategiile macroeconomică și ale firmelor, respectiv, în cazul acestora, de realitatea mișcării piețelor ; j — structura de produse este determinată : direct — de către piață (prin mecanismele căreia se realizează profitul) și indirect — de strategiile firmelor (care prin politicile de înnoire și promovare de produse și servicii, prin creșterea calității activității lor, sînt creatoare de cerere și își pot asigura competitivitatea externă) și de strategiile mezo și macroeconomice care se constituie într-un sistem de restricții și stimuli pentru acțiunile firmelor, implicit de orientare, de dirijare acestora. Ei bine, tocmai în virtutea acestui rol de orientare, de dirijare a acțiunilor firmelor, pe care îl au strategiile macro și mezo. subiecții care le promovează au sarcina de a conduce procesul de restructurare. O conducere care nu presupune excluderea și înlocuirea pieței, ci instrumentalizarea completarea ei pentru a-i depăși „mioși pia“ — de care vorbeam mai la începutul discuției noastre — și, prin aceasta, a evita efecte dramatice. Statul trebuie să-și asume această sarcină. Interviu realizat de GABRIELA ADAMEȘTEANU CONVORBIRI LIBERE DESPRE TRANZIȚIE (vi) I. RESTRUCTURAREA ANUL III • 40 (141) « 9-15 OCTOMBRIE 1992 PAGINA 11 • „22“