Revista 22, iulie-decembrie 2004 (Anul 15, nr. 748-773)

2004-07-27 / nr. 751

27 iulie - 2 august 12 O O­4 A £ £ Vr­­ J­. Nr. 751 Anul XV TRAIAN UNGUREANU & T. R. U. *4 I Iluzia nr. 91 ( Turul Franței în gol) Nimic mai deschis decât conducta cu poezie epică și nimic mai încuiat decât judecata care eliberează brevete de erou. N-a fost întotdeauna așa. Doar epoca noastră isterizată de trecușul media 24 din 24 consumă eroi la ore fixe și contează pe mușchii scriboproletarilor care asudă în fabrica de mituri. înainte? înainte, când nimeni nu bănuia că va exista și un după, poezia epică era o artă scumpă și rară, ca memoria ultimă care înhață, la capătul vieții, câteva imagini și unul sau doi prieteni. Dar asta era de ajuns. Nimeni nu era îngăduit în poezia epi­că, nimic nu rezista până la ultimul măcinat al istoriei, dacă nu era amintirea cea mai pură și fereastra cea mai largă spre om. înainte, geniul nostru istoric ghicea sigur și se­ver unde se află oamenii și faptele care spun tot ce e de spus despre om și o vor spune mereu. Acum? Acum avem eroi care tac, de la un cap la altul al celor 15 minu­te de glorie. Avem ziare cu tragere automată și Poemul Epic Pentru Oricine. Avem, de pildă, Turul Franței și cre­dem că stăm mai bine la confort legendar decât toate epocile și subepocile la un loc; în fond, am eliminat sără­cia. Cei vechi trăiau din resturi rămase de la masa epoci­lor apuse și se mulțumeau cu un Pantheon fix. Noi trăim în belșug. Spre deosebire de cei vechi, avem, garantate, în fiecare an, trei săptămâni de dramă, eroism și sacrifi­ciu. Turul Franței. Din 3 până în 25 iulie, Iadul s-a aflat, într-adevăr, pe pământ și a măsurat 3.390 de kilometri. 189 de oameni au fost condamnați la tortura în șa. Poeți, vânați versus, poeme, îmbrățișați eroii! Sau, poate, nu! La loc comanda! Benzi desenate în șa­ re spune că nimic nu poate umbri splendorile dure ale Turului. Nimic, metru sau etapă, nu se câștigă acolo fără titanism. Cicliștii turului ard 6.000 de calorii pe zi și termină cursa împuținați, cu o masă musculară mai mică decât la start. Războiul echipelor (21, anul acesta), for­mele de asociație civilă sau sacrificiul mut al coechipieri­lor pentru binele liderului, gândirea tactică instantanee care dictează, chiar fără oxigen în creier, evadările solita­re și atacurile în grup, toate la un loc și fiecare în parte dau o poveste fascinantă. Turul are adâncimea unei dra­me neiertătoare și cursivitatea unui bun roman polițist. Dar Turul mai are ceva, iar acest lucru transformă drama în farsă și romanul în bandă desenată. Acest ceva care dizolvă bazele promițătoare ale eroismului ciclist nu e o noutate și nu e nici accident. Priviți fețele gravate de spasm ale cicliștilor. Nimic nu stă în calea admirației noastre. Cu o excepție: cicliștii nu sunt credibili. Până și atunci când atacă nebunește panta la L’Alpe d’Huez sau pe Mont Ventoux, cicliștii nu pot fugi de umbra bănuielii. Ce le curge prin vene? A cui e forța de finiș și a cui pute­rea de cățărare? Devenirea întru fraudă Le Tour a fost inventat în 1903 și a luat pauze doar la ordinul celor două războaie mondiale (1914—’18 și 1941—’45). în 1903, ziarul L’Auto-Velo era în pierdere de tiraj și directorul Henri Desgrange a avut o idee strălu­cită: o cursă ciclistă în jurul Franței. Prima ediție a avut un succes atât de mare, încât Le Tour a devenit repede o instituție. Detaliile, distribuția, organizarea s-au așezat în tiparele care au ajuns, cu câteva schimbări importan­te, la noi. Etapele, la început ședințe de sadism cu durata de până la 15 ore, au fost reduse, în 1919, încă o schim­bare de mare efect: e introdus maillot jaune, tricoul gal­ben, purtat de liderul cursei. în anii ’30 apare o dimensiune în plus: nivelul tacticii de grup, promovat de introducerea echipelor. Tot atunci, în 1934, se complică dimensiunea temporală, o dată cu apariția probei contra-cronometru. Ciclistul care pedalează împotriva ceasului devine a treia profesie recunoscută a Turului, alături de sprinter și căță­rător. Total profesionalizat și perfect reglat, Turul ordonă practic, la sfârșitul anilor ’50, apariția Supereroilor și aceștia nu întârzie să apară. Jaques Anquetil câștigă cursa de 5 ori (1957, 1961—’64). Seria de cinci reveniri triumfale din iad continuă cu Eddy Merckx (1969—72, 1974) și Bernard Hinault (1978- 79, 1981-’82, 1985). Le Tour are vechimea și personajul suficiente pentru o mitologie masivă. Le Tour are însă și antidotul. Oricine va căuta, cu un pic de curaj și cu dorința de a menține în vigoare controlul calității miturilor, va găsi, între principiile constitutive ale ciclismului și între realitățile istorice ale Turului Franței, ceva descalificant: frauda. Numai un imbecil sau un ipocrit... Doping-ul, drogul, jocul și traficul de substanțe interzi­se au fost parte a Turului Franței de la început. Primii participanți la Tur dădeau pe gât aproape orice: alcool, cocaină diluată („La Moutarde”) sau amfetamine dizol­vate („La Bombă") — scrie Robert Messenger, autorul unui recent eseu istoric asupra Turului. Până pe la jumă­tatea anilor ’60 a fost vremea amfetaminelor. Ele l-au ucis, în 1967, pe Tom Simpson, ciclistul englez de la care ne-au rămas cuvintele: „Dacă 10 pastile te omoa­ră, eu o să iau întotdeauna 9”. Nu cunoaștem toate substanțele și cazurile de dopaj care au luat vieți și au impus câștigători în Turul Franței, dar cunoaștem destul. Caravana Turului a început, de prin anii 70, să lase în urmă un morman din ce în ce mai mare de gunoi medical și instrumentar toxicologic: seringi de unică folosință, fiole nemarcate, garaje de transfuzii, armate de pastile, tuburi cu recolte de urină. în 1999, mormanul s-a făcut munte și a întunecat cu totul ruta de concurs a Turului. Afacerea Festina a distrus ultimele iluzii. Un individ oare­care a fost suprins la frontiera cu Belgia, încercând să in­troducă în Franța un portbagaj de fiole de drog. După câteva minute, poliția franceză de frontieră a stabilit iden­titatea traficantului: Willy Voet. Ocupația, seigneur (ma­­seur și asistent medical). Locul de muncă: Festina, una din cele mai mari echipe participante la Turul Franței. Târziu și inutil, toată lumea și-a adus aminte de cuvintele marelui Jaques Anquetil, de 5 ori câștigător al Turului: „Numai un imbecil sau un ipocrit își poate imagina că un ciclist profesionist se descurcă fără stimulente!". Lucru rar în materie de damnațiuni. Blestemul lui An­quetil nu e o formulă rituală și ascunde o știință pozitivă. Anquetil nu a făcut decât să enunțe un adevăr elemen­tar, ba chiar banal, până la rădăcina bunului simț. Nu tre­buie să fii medic pentru a accepta că, din fericire, carca­sa umană nu permite performanțele pe care le gustăm în basme și în mituri. Trebuie doar să reziști ispitei de a șterge linia care separă totuși clar mitul de realitate, fan­tasma de realitate și, în mod fundamental, dorința irațio­nală de ordinea reală. Un ciclist nu poate urca munții cu 40 km/h și nici nu o poate lua la vale cale de 3.000 de km în trei săptămâni, decât dacă ceva e în neregulă. în sport, această neregulă se numește doping, în justiție se cheamă înșelăciune și, în ambele cazuri, ea e rodul unei binecunoscute aplecări umane: dorința de a înlocui reali­tatea cu imitația ei superioară. După 1900, când apare pe lume și Turul Franței, această dorință a atins o inten­sitate demoniacă și a devenit cel mai răspândit joc politic și filozofic al lumii. Ea e adesea confundată cu minciuna, una din cele mai vechi fabricații divergente ale umanității. Spre deosebire de aceasta, jocul cu realitatea, inaugurat în secolul XX, urmărește o falsificare integrală. Utopia politică, de pildă, nu mai e speculație, ci devine, în Euro­pa secolului trecut, regim real și putere politico-militară. Ea iese din istorie lăsând scena plină de cadavrele reuni­te ale Vestului și Estului, dar dorința de substituire a rea­lității nu se retrage. Ea găsește, pe la mijlocul anilor ’60, terenul ideal, divertismentul global al artei de consum și al jocurilor sportive. The Beatles dau un clasicism nou care se bazează doar pe ideea falsă că Lennon—McCart­ney sunt, în realitate, noul nume al lui Mozart. Pele și, apoi, Di Stefano primesc legitimații de membri ai Ordinu­lui Divin. Până aici jocul de substituire e pașnic. Pe la mijlocul anilor 70, această formă de magie culturală trece însă de faza naivă și impune o mutație gravă. Ea e universală, dar e vizibilă cu deosebire în sport, unde se manifestă prin edictul: „Nimic nu e imposibil, orice e permis, important e ce vrem să credem!"; în termeni practici, dispare noțiunea de limită. Sportivii sunt prin ex­celență personalul uman însărcinat cu demonstrația acestei noi stări de fapt. Treptat, instituțiile mari ale spor­tului (CIO, IAAF— Federația Internațională de Atletism, UCI—Federația Internațională de Ciclism) se pliază ta­cit pe canonul noii ideologii. Dopajul nu e legalizat, pen­tru că asta ar duce la dispariția pretenției de realitate, dar toată lumea se dopează. Sporturile de rezistență și efort, în primul rând atletismul, natația și ciclismul, devin un circ mitologic pe bază de substanțe „interzise“. Publicul ado­ră această nouă variantă „reală“ de sport, de la care pri­mește în permanență asigurarea că nu există limite și că valoarea ultimă a omului rezidă în capacitatea sa de a câștiga mereu la masa la care geometria stabilă a valori­lor și tradiția joacă și pierd fără oprire. Turul Franței e unul din principalele motoare ale acestei instalații giganti­ce de aer virtuos necondiționat. Lancea lui Lance Ediția 2004 a Turului Franței a pornit afișând o pro­misiune extraordinară. Onoarea ciclismului și bunul nu­me al sporturilor atletice își vor găsi mântuitorul. El e un texan uluitor, arogant și invincibil în vârstă de 32 de ani: Lance Armstrong, deja câștigător de 5 ori consecutiv al Turului Franței(1999—2003), omul care a înviat din morți, după un cancer testicular, Supereroul care susține că nu s-a atins vreodată de stimulenți și, în orice caz, ciclistul care a ieșit curat la toate controalele (cu excepția unuia, acum „uitat“, în 1999, când testele au depistat steroizi, dar Armstrong și-a adus aminte că a folosit o cremă anti­­iritantă, iar autoritățile cicliste s-au repezit să răsufle ușu­rate). Armstrong e speranța și marele pariu. Lancea lui Lance va ucide balaurul și asta va ține în viață presupozi­ția ciclismului corect și igiena minimă a Turului Franței. Lance Armstrong e un mare sportiv. Ceea ce a devenit, din păcate, insuficient și irelevant. Cine ar putea spune că Ben Johnson, șef de dinastie în dopaj, nu a fost un mare atlet, în ciuda calităților sale extraordinare, Arm­strong, colegii cicliști, înotătorii și atleții împart una și aceași problemă: credibilitatea. Nimeni și nimic nu mai pot garanta prezumția de nevinovăție în aceste sporturi. Farmaceutica depășește mereu capacitatea de testare a comisiilor antidoping, iar ultimii 10—20 de ani ne-au obișnuit deja cu dezvăluirile târzii din care aflăm că foști mari campioni au fost și maeștri ai dopajului (Florence Griffith Joyner e cazul cel mai trist). Armstrong nu mai trebuie și nu mai poate să conteze pe bunele noastre sentimente. Realitatea murdară a sportului a făcut din ele un pașaport pentru credulitate; în plus, Armstrong nu are numai o problemă de raporturi generale cu publicul. Un noian de fapte și declarații ne spune despre Arm­strong exact ceea ce s-ar potrivi cu performanțele sale ieșite din comun. Ce va vedea Doctor Ferrari la televizor Cartea de referință în materie se numește L.A. Con­fidențial — Secretele lui Lance Armstrong și a fost scrisă pe baza mărturiilor și probelor adunate de David Walsh și Pierre Ballester, doi jurnaliști din plutonul, nu prea numeros, al gazetăriei sportive de substanță. Car­tea citează pe larg declarațiile Emmei O’Reilly, fostă asistentă la US Postal, echipa lui Armstrong. Ea susține că a transportat și ascuns substanțe dopante pe care Armstrong le-a folosit ulterior și că a acoperit urmele de injecție de pe brațele lui Armstrong (substanțele legale sunt de regulă injectate în posteriorul sportivilor, sub­stanțele dopante sunt mai eficiente dacă sunt injectate în braț). Armstrong a dat în judecată dintr-un joc editura, autorii și colaboratoarea. De altfel, avocații au fost, mereu, undeva în apropierea lui Armstrong. Tot acolo a fost, până de curând, și doctor Michele Ferrari, italian, una din capacitățile medicinei sportive mondiale. Ferrari va urmări însă Turul Franței la televizor. Ferrari — despre care Carl Carmichael, antrenorul lui Armstrong, spune că e „unul din cei câțiva oameni care știu ce se întâm­plă în corpul lui Lance­ — va sta acasă, pentru că e sub anchetă. Filipo Simeoni, unul din cicliștii pe care Fer­rari i-a „îngrijit“, îl acuză de administrare de substanțe in­terzise. Simone a fost depistat cu hormonii sintetici EPO și ANDRIOS în sânge și spune că i-au fost administrați de Ferrari. La ediția 2000 a Turului Franței, echipa lui Armstrong a lăsat în urmă o bogată colecție de fiole de ACTOVEGIN, alt hormon interzis, dar testele n-au des­coperit nimic. Ferrari era medicul echipei. Emma cea vorbăreață, chemată la tribunal de Armstrong, susține în paginile cărții că Doctor Ferarri s-a lăudat de mai multe ori cu știința de a face inoperant orice test antidoping. Duminică, 25 iulie 2004, Lance Armstrong a câștigat Le Tour, a șasea oară consecutiv. Felicitări. Lance Armstrong! Glorie veșnică Turului Franței, ediția nr. 91 ! Iluzia nr. 91 ! Instalația de aer virtuos necondiționat

Next