Revista Economică, 1920 (Anul 22, nr. 8-52)

1920-02-21 / nr. 8

Nr. 8. — 21 Februarie 1920 REVISTA E­CONOMICA 7* 65 Problema valutară. (Urmare). Când se simte şi îi merge mai bine economu­lui încărcat de datorii, când e apăsat de carnete grele sau când el îşi poate mulţămi creditorii numai cu jumătate sau chiar numai cu o treime a carnetelor purtate până acum? Micul industriaş, care şi-a deschis un atelier, se bucură oare mai mul de 6% decât de 2% la banii luaţi ca împrumut? Cu aceea ce trebue el să plătească mai mult în camătă nu şi-ar putea oare mai bine mări atelierul, sau să-şi angajeze lucrători mai buni şi mai harnici? Nu ar putea el oare, pe lângă o do­bândă mai scăzută să ia un împrumut mai mare, din care să-şi procure unelte mai bune şi maşinării mai multe şi mai moderne? Cel ceşi va răspunde fie şi numai superficial la aceste întrebări, acela va vede, uşor şi limpede, că o reducere stabilă a etalonului promovează în măsură foarte însemnată toate întreprinderile economice şi ţine deschise porţile progresului cultural, întru­cât acesta poate fi influenţat de factori externi. Dacă n’am fi fost noi în ultimii secoli răpiţi de dominaţia capitalismului şi dacă politica de dobândă nu ni-ar fi robit conştiinţa, n’am fi uitat poate, că biserica catolică a luptat secoli de-a rândul contra că­mătăriei, ca şi contra a ceva imoral. Azi uzurarul trece de omul cel mai cinstit şi prea puţini se cugetă şi înţeleg aceea, că dobânda nu este altceva decât un simplu şantagiu. Debitorii sunt siliţi să accepteze procentul, căci altfel li se detrage creditul, prin ceea ce se împuţi­nează banii din circulaţiune, cu urmările inevitabile: căderea de preţuri, stagnarea circulaţiunii de bunuri, crize economice, lipsă de ocupaţie. Deoarece însă plătirea de interese este totuşi mai puţin păgubitoare, decât asemenea crize economice generale, produ­­cenţii constrânşi de împrejurări aleg, din două rele, pe cel mai mic şi acceptează dobânda obicinuită. Excepţiile faţă de economia naţională fără do­bândă, pe cari mulţi dintre cetitorii noştri le vor avea de făcut, acele excepţii, zicem, le vom tracta mai târziu (cap. 16 şi 18);­ ne referim totuşi deja aici la cele cuprinse în cap. 16. 15. Capitalismul In broşura «Valută, dobândă şi plăţi» de Chri­sten, amintită la alt loc, se zice între altele, că cu noţiunea «Capitalism» de obiceiu nu prea este lumea în clar. Se amestecă mai ales două lucruri cu totul deosebite, când se vorbeşte de capitalism şi anume: pe de o parte marile întreprinderi (uzine) cari consumă şi necesitează pentru întemeierea lor mult «capital».1 * pe de altă parte afacerile de credit la care capitalul are însuşirea, să dea creditorului o bonificare de in­terese din sudoarea debitorului, dobânda, fără ca prin aceste prestaţiuni ale debitorului să scadă şi însăşi datoria. Fiind odată în clar cu despărţirea acestor no­ţiuni, fundamental deosebite una de­ alta, vom putea înţelege uşor următoarele: Pe foarte multe terene întreprinderile în mare sunt în general de mai mari prestaţiuni capabile, decât întreprinderile în mic. In toate cazurile acestea sunt deci de preferit întreprinderile în mare din punct de vedere naţional-economic. Dacă capitalismul ar fi a se înţelege numai ca întreprinderi în mare, în acest caz apărătorii economiei capitaliste ar avea o uşoară sarcină de suportat. De capital se ţine însă şi dobânda. Şi am văzut mai sus, că orice întreprindere, fie că e necesară o instalaţie agronomică, fie construirea unei noui linii de transport şi comunicaţie, sau întemeierea unei in­dustrii etc. aceea întreprindere va fi cu atât mai uşoară şi va prosperă cu atât mai mult, cu cât va fi mai mică dobânda, ce va trebui plătită după banii împrumutaţi în acel scop. Trebuie să fim însă în clar cu aceea, că — precum a stabilit genialul economist francez Pierre Joseph Proudhon — sub «capital» nu este a se în­ţelege un lucru, ci o situaţie. Cu cât este etalonul mai urcat, cu atât mai mult devine fiecare proprie­tate, capital şi din contră cu cât este etalonul mai scăzut cu atât mai mult perde fiecare proprietate din caracterul său de capital. Cel mai bun răspuns la întrebarea: «Ce este capitalul» a dat-o Mihai Fliirscheim, zicând că: «Capitalul este o avere, care aduce dobândă (inte­rese). Şi noi mai adaugăm: Cu creşterea etalonului se ridică şi măsura (gradul) însuşirei (caracterului)­­de capital. La un etalon de 0% nici o­ proprietate (avere) nu mai e capital.­ Din aceasta reiese mai departe, că obţinând pe o cale oare­care un etalon dăi­­nuitor scăzut, aceasta ar însemnă sfârşitul capitalismului de azi, rămânând numai partea folositoare a acestei noţiuni şi anume: Marile întreprinderi cruţătoare de puteri de muncă. Capitalismul de azi nu aparţine deci «relelor necesare». El nu este nici indispensabil nici invin­cibil. Valuta absolută, care în decursul timpului va aduce cu sine în mod neîndoios o scădere de la sine şi dăinuitoare a etalonului, fără conlucrarea unor anumite legi contra uzurăriei, va nimici capitalismul de azi. De­sigur nu în înţelesul, că marele întreprin­deri de azi vor face atunci loc iarăşi micilor între­prinderi cu folosirea superfluă de puteri, caracteri­ 1 Aici se înţelege sub «capital»: o «sumă mare de bani».­­ Scrierile lui Mihai Fli­rscheim sunt cam prea vagi. Totuşi aflăm la el idei vrednice de luat în seamă, deşi o con­diţie «sine qua non» a economiei naţionale fără dobândă: circulaţiunea forţată a banilor, el n’a înţeles-o. * Excepţie făcând pământul, din care cauză este şi ne­cesară o reformă agrară deodată cu reforma valutară.

Next